Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

O cameră în care se poate muri - Ellery Queen

 

Titlu în engleză: A ROOM TO DIE IN

De Ellery Queen auzisem dintr-un film chinezesc de comedie, „Detective Chinatown”, în care unul dintre personaje îi menționează de câteva ori numele și se declară mare fan al cărților sale, așa că, mai mult intrigată de acest scriitor datorită detectivului din film și a abilităților sale incredibile de deducție, m-am decis să-i caut cărțile, după ce m-am informat și despre autor, întrucât, deși fană a genului polițist, din nefericire, nu mai întâlnisem înainte numele lui Ellery Queen.

Aparent, Ellery Queen (nu e femeie, așa cum crezusem eu inițial) e pseudonimul a doi scriitori veri: Frederic Dannay (1905-1982) și Manfred B. Lee (1905-1971), care și-au început colaborarea în 1929 la o nuvelă polițistă, cu care au și câștigat un concurs literar organizat de o revistă americană. Cei doi scriitori au publicat sub pseudonimul Ellery Queen, care e și numele eroului lor principal în majoritatea romanelor lor (peste 40 la număr, dar au acceptat și poveștile altor scriitori care îl aveau ca detectiv amator pe personajul Ellery Queen). Queen a fost foarte popular în acea perioadă, devenind unul dintre cele mai celebre personaje ale literaturii polițiste din Statele Unite. Cărțile celor doi veri au fost traduse, adaptate pentru radio și televiziune, ecranizate și au avut mare succes la public. Încă au, chiar dacă am dat eu mai greu peste ele.

Așadar, „O cameră în care se poate muri” a fost prima mea întâlnire propriu-zisă cu Ellery Queen, deși am înțeles că aceasta a fost scrisă de un alt colaborator al scriitorilor, tot fan al lor, iar aici nu Ellery e personajul detectiv, ci inspectorul Tarr (care, ca să fiu sinceră, nu mi s-a părut că a făcut mare lucru, ci că doar a slujit ca personaj de decor pentru adevăratul detectiv: Ann Nelson).

Ann Nelson era învățătoare la o școală elementară din San Francisco, locuind singură într-un apartament destul de aproape de ocean. Nu e prea apropiată de niciunul dintre părinți (amândoi sunt despărțiți, mama ei o caută doar când are nevoie de bani, iar cu tatăl ține legătura ocazional).

Când Ann e anunțată că tatăl ei a fost găsit mort în casa de la țară din Inisfail de câteva zile și toate circumstanțele par să indice o sinucidere la prima vedere, Ann e convinsă că nu e în regulă ceva, căci își cunoștea destul de bine tatăl și indiferent de situație nu ar fi ales să-și pună capăt zilelor. Deși e anunțată că ea e moștenitoarea întregii lui averi, tot are dubii cu privire la moartea lui și acest lucru o cam face suspectă în ochii poliției, mai ales când inspectorul Tarr dă peste niște scrisori de șantaj, mărind cercul de suspecți și ajungând la concluzia că a fost omucidere. Ann se gândește să se mute la altă adresă, așteptându-se ca mama ei, obișnuită cu o viață de lux, să fi aflat de moștenirea ei și să vină imediat să pretindă o parte din avere, dar cum femeia nu apare și mai e și suspectul principal pe deasupra, lucrurile se complică, mai ales când Ann e aproape ucisă în propria casă.

Tarr nu m-a impresionat prea tare, dar era acolo ca să o susțină pe eroină și să-i clarifice gândurile, explicându-le pentru a avea și noi acces la toate detaliile aflate pe parcurs. Fiind obișnuită cu cărțile Agathei Christie, tot mă feream de ucigașul pe care îl bănuisem de la bun început, crezând că sigur mă înșelam și că nu poate fi chiar atât de evident și mă îndoiam de toți și de toate, iar aflarea indiciilor în același ritm cu protagoniștii m-a implicat cu totul în poveste și a făcut-o distractivă pentru că am participat activ la ea la provocarea autorilor, întrecându-mă cu eroii în aflarea adevărului. Mi s-a părut inedit față de alte cărți ale genului, în care privești pasiv la desfășurarea acțiunii și aștepți doar ca autorul să-ți trântească în față cea ce știai deja sau ce a apărut din senin și îi era accesibil doar lui, neavând nicio legătură cu restul detaliilor aflate de toți pe parcurs.

Misterul cărții a fost ușor de rezolvat pentru mine, doar ucigașul m-a luat prin surprindere tocmai pentru că era atât de evident și am ales intenționat să îl ignor. Cartea a fost interesantă și mi-a deschis apetitul pentru Ellery Queen.

Stilul e alert, scurt și la obiect. Nu îți dă timp să te plictisești deloc. Povestea e atractivă, are momente de suspans pe care le citești cu sufletul la gură și e grozavă ca lectură pentru o noapte ploioasă. O recomand tuturor fanilor literaturii polițiste!