Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.