Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Parfum: Rose Absolute, Rose Bouquet - Maison Asrar

Rose Absolute - unul dintre parfumurile mele preferate. L-am luat blind-buy, pentru că avea aproape aceleași ingrediente ca Rose Vanilla tot de la Maison Asrar (casa asta de parfumuri e wow), dar sunt absolut încântată de el. Nu e un parfum complicat, e elegant și simplu, dar tocmai simplitatea lui mă face să nu mă mai satur de el. E un trandafir dulce, proaspăt, vanilat cu note citrice foarte pronunțate (ca atunci când freci petalele de trandafir cu lămâie). Ăsta și Rose Vanilla mă duc cu gândul la dulceața de trandafiri. Deci cum să nu îl iubesc? Parfumul ăsta reprezintă dragi aduceri aminte pentru mine. Persistența lui e destul de bună, undeva la 7-8 ore pe pielea mea.

Rose Bouquet - cu parfumul ăsta încă nu îmi dau seama ce simt. Nu îl iubesc, dar nici nu îmi displace. Cineva îl comparase cu Delina Exclusif de la Parfums de Marly (eu nu l-am mirosit pe acela ca să le pot compara) și probabil are dreptate, multe note ale celor două sunt aceleași, în plus, imediat ce l-am mirosit mi s-a părut foarte cunoscut, de aceea sunt sigură că l-am mai întâlnit înainte. Simt o grămadă de note în el, dar nu-mi sunt prea clare ca să le identific cu certitudine. Eu simt un miros puternic de trandafiri (unul destul de dark și amețitor), mulți licheni (așa mulți încât mă duc cu gândul la o pădure întunecată), ceva ușor condimentat (cred că o fi un soi de piper, pentru că nu mă dau în vânt după mirosul lui), note lemnoase și ceva citrice, cred că are și ceva oud în el (pentru că mi se pare foarte... robust) și un foarte ușor iz de tămâie, dar nu simt fructele sau vanilia pe care se presupune că le are. E un parfum foarte puternic, oarecum dulce, și rezistent până în punctul în care îmi dă dureri de cap. E clar unul care poate fi purtat doar seara sau în sezonul rece, din punctul meu de vedere, și nu prea mi se pare că ar fi apreciat de femeile sub 30 de ani. 

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.