Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.
Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.
Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.
Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.
Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.
Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.
E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu