Numele meu e Ioana Mihaela Curaleț și sunt autoarea romanelor „Recviem pentru umbre”, „Mireasă de sacrificiu” (apărută la editura Literpress Publishing), „Moștenirea: Făuritoarea de Vise” și „Coșmaruri din adâncuri”. Am și patru povești scurte publicate în antologiile de la editura Petale Scrise: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii”, „Darul lui Moș Ninja”, „Taina Ariadnei”, „Pagoda Împărătesei de Jad”.
Mereu mi-a plăcut să scriu povești. Am început pe la 11 ani, dar pe atunci nu luam în serios scrisul (eram prea mică pentru a-i înțelege forța), dar mi se părea uimitor să creez povești doar prin cuvinte, era magic și relaxant. Curând, colega și verișoara mea, Bianca, a început să citească întâmplător o poveste care se tot lungea și nu îi vedeam capătul, așa că umplusem un caiet întreg cu scris mărunt și tot nu terminam cu aventurile personajelor. De fapt, era un soi de fanfic cu numele personajelor din animeul Inuyasha, care se difuza atunci pe Animax, dar era prea târziu ca să-l prind și eu, și abia apucasem să văd vreo 3-4 episoade când mă lăsau părinții după ora 21:00 (ceea ce se întâmpla destul de rar). Pe atunci, abia prindeam gustul animeurilor și a serialelor coreene. Oricum, mă supăra faptul că nu știam ce aventuri se mai iveau pentru Inuyasha, mai ales Sesshomaru (de care eram fascinată), așadar mi-am făcut un caiet cu ceea ce credeam eu că ar fi o aventură pe cinste, iar personajul principal eram chiar eu și... Sesshomaru. Mă distram scriind, și Bianca se distra citind. Tot de la verișoara mea împrumutam o grămadă de cărți, pe care le devoram rapid și îi ceream altele. Pasiunile noastre comune erau Egiptul antic și vampirii. Puteam vorbi ore întregi despre vampirii ei, mai ales după ce ne uitaserăm la serialul nostru preferat „Vampiri, crime și povești de dragoste” (cred că se cheamă Blood Ties în engleză).
O vreme a fost interesant pentru mine, dar între timp și poveștile mele s-au schimbat. Nu mai eram interesată de personajele din caietul meu, dimpotrivă, acum scriam despre arheologi (pe atunci chiar credeam că voi deveni și eu unul), căutători de comori, detectivi, diamante, mumii, blesteme, faraoni și alte chestii ce țineau de proaspăt descoperita mea pasiune: Egiptul antic. Bianca mi-a alimentat pasiunea pentru cărți atâta timp cât am fost împreună în școala generală, însă după ce am mers la licee diferite, aproape că nu am mai ținut deloc legătura și tot ce obișnuiam să scriu sau să citesc nu mai reprezenta o prioritate pentru mine. Îngropasem acea parte în trecut, cel puțin pentru doi ani. Liceul a fost destul de stresant pentru mine și faptul că lecturile obligatorii nu mă atrăgeau cu nimic, mă simțeam constant ca pe ace la limba română. Oricât încercam, pe atunci nu puteam decât să îl urăsc pe Ion și să mă simt frustrată când mi se impunea să cred că „e un roman excepțional”, deși eu nu înțelegeam ce e așa special la el, nu vedeam ceea ce profesorii vedeau în acea operă, astfel încât să o numesc și eu „excepțională” (eram prea tânără pentru a-l înțelege). Fiind obișnuită cu alte lecturi (primele mele lecturi au fost cu Sherlock Holmes, urmate de „Vrăjitorul din Oz”, „Singur pe lume”, „Harry Potter”, multe basme, povești, legende din folclor), Ion mi se părea așa plictisitor că citeam mecanic paginile, dar gândurile mele zburau peste tot, numai la Ion nu. Pe scurt, uram lecturile impuse în liceu și din cauza asta timp de doi ani, m-am chinuit cu ele și nu am mai citit nimic altceva. Îmi era silă și refuzam cu încăpățânare să mă mai apropii de asemenea lecturi, chit că ar fi însemnat să pic bacul, pur și simplu nu-mi mai păsa, mă săturasem.
Renunțasem și la scris, dar cu atâtea teme și proiecte pe cap nici nu aveam timp să-i simt lipsa. La limba română mă simțeam constrânsă de părerile criticilor literari, pe care trebuia să le rețin și citez constant, dar mica mea evadare era engleza. Iubeam lecțiile profesoarei și mai ales temele - ne dădea deseori de făcut câte un eseu pe diverse subiecte, iar acolo nu mă înfrânam deloc și poveștile se iveau cu ușurință, de parcă pândiseră fix întoarcerea mea. Însă era prea puțin, cu toate că profesoara îmi citea lucrările în fața clasei. Asta nu mă făcea să iau scrisul în considerare.
Totuși, partea cu lecturile s-a schimbat când a venit diriginta furioasă într-o zi și ne-a luat pe toți la rost în legătură cu fișele noastre de lecturi de la bibliotecă. Le verificase temeinic pentru că i se plânsese bibliotecara că fix clasa de filologie nu dă buzna să împrumute cărți. Furia dirigintei nu a schimbat cu nimic situația, fișele de lectură tot goale au rămas, așa că a schimbat tactica. La bibliotecă se organizau în sala de lectură niște ședințe care să atragă elevii să citească. Ca să fiu sinceră, habar n-am în ce consta prezentarea aia, deoarece cât vorbea bibliotecara în fața clasei, atenția mea se tot îndrepta spre o carte cu coperta de un roșu închis din raftul de lângă mine: „Fantoma de la Operă”. Desigur, musicalul îmi era cunoscut și filmele, dar cartea nu. Nici nu știam că există. În ziua aia am împrumutat cartea respectivă. Țin minte că am așteptat o grămadă până să vină rândul meu la registru, pentru că și colegii mei împrumutaseră ce cărți le picaseră în mână, de rușine și ca să scape de privirea încruntată a dirigintei.
E lesne de înțeles că „Fantoma de la Operă” mi-a reaprins pasiunea pentru citit, iar lista mea de lecturi a devenit curând mai mare. Nu mai citeam lecturile obligatorii, dar citeam ce îmi plăcea și acela a fost momentul în care am descoperit autori ca Mika Waltari, Wilbur Smith, N. A. Kun, Haruki Murakami, Shakespeare, Dostoievski, Bulgakov, Geoffrey Chaucer, Dante, Boccaccio, James Patterson, Arthur Golden și mulți alții. De atunci, liceul a devenit mai suportabil, ba chiar începuse să-mi placă latina, nu limba propriu-zisă, dar legendele și miturile mă atrăgeau, profesoara știa cum să ne trezească interesul prin documentare cu gladiatori, istorie și cărți cu mituri. Am reușit să o atrag în lumea lecturilor și pe Irina, colega și prietena mea, iar în pauze discutam despre cărțile citite recent sau ne recomandam altele.
În vacanțe mai mergeam la biblioteca județeană și împrumutam o grămadă de cărți. Mi le alegeam singură de pe rafturile din față, pentru că nu mai îndrăzneam să le cer doamnelor de acolo să se ridice de pe scaun și să-mi caute cărțile dorite. Cu mine fuseseră mereu deosebit de nepoliticoase, iar mersul la bibliotecă devenise o corvoadă. La vreo doi ani după terminarea liceului, am încetat să mai împrumut cărți de la biblioteca respectivă doar pentru că nu-mi plăcea atitudinea bibliotecarelor. Se purtau urât și dacă îndrăzneam să le cer vreo carte anume, ce se găsea în altă sală decât cea în care stăteau ele, atunci se supărau și mă certau de parcă făcusem nu știu ce lucru interzis. Anticariatele au devenit apoi preferatele mele, astfel că nu am dus niciodată lipsă de cărți.
La facultate mi s-a părut îngrozitor. La materiile ce țineau de limba română nu aveai dreptul la propria ta opinie. Nu puteai interpreta o poezie de-a lui Eminescu în felul tău, „doar nu ești critic literar” spunea o profesoară. Nu, trebuia să reții doar ceea ce au spus adevărații oameni de litere înaintea ta și apoi să le reproduci la teste cuvintele ca un papagal. Pentru mine asta însemna să nu mai gândesc deloc, doar să învăț pe de rost și să accept orice spuneau criticii ca pe un adevăr absolut ce nu putea fi combătut sau „mânjit” cu părerile unui simplu student, care nu trebuie să aibă dreptul la replică în chestiunea marilor scriitori clasici. Tocmai reducerea asta la tăcere m-a făcut să îmi îndrept atenția spre ceea ce mă relaxa și în trecut, anume scrisul. De regulă, mai găseam câte un site de RPG, dar renunțam rapid pentru că niciodată nu eram pe aceeași lungime de undă cu ceilalți participanți și mă plictiseam așteptând, mai ales pentru o continuare neatrăgătoare. Așadar, am început să caut un site pentru scriitori amatori și așa mi-am amintit că prin 2013 cineva îmi dăduse să votez o povestire pe Wattpad. Pe vremea aia nu știam ce e cu Wattpad, dar îmi făcusem cont și, surprinzător, când am revenit prin 2016, încă exista.
Am început să scriu acolo primele mele povești și am început cu „Făuritoarea de Vise”, care s-a bucurat de succes și astfel am continuat să scriu până mi-am dorit și să public cu adevărat. Îmi place ceea ce fac și mă bucură enorm când și altora le plac cărțile mele, că rezonează cu ideile mele, că am reușit să le prezint o poveste de care sunt mândră și le ofer o evadare din realitate măcar pentru câteva ore.
Am mai avut blogguri, printre care și unul de recenzii „Labirintul Cărților”, dar mereu le-am lăsat baltă, poate pentru că nu prea mă atrăgeau, erau și foarte impersonale. Totuși, acum cred că va fi diferit cu acesta. Inițial, l-am numit „Aventuri literare”, apoi „Ioana are cărți”. Nu am fost prea inspirată, iar apoi am aflat că există deja blogguri cu asemenea titluri. Ideea de „Escapist” mi-a venit de la melodia cu același nume de la Nightwish, pe care o ascult recent destul de des, iar „Queen Phoenix” am adăugat pe loc, nu știu de ce „queen”, dar mi s-a părut că sună bine, elegant, regal și „Phoenix” pentru că mă inspiră legenda păsării Phoenix. Din generală tot desenam de fiecare dată cu carioci pe șervețele o pasăre de foc. Mie îmi plăceau culorile alea și o găseam mai degrabă ca o lebădă grațioasă cu o coadă ca de păun. Mai târziu am aflat și ce reprezenta ea, așa că am luat-o ca simbol preferat și mereu mă semnam „Phoenix”. Cu asta am cam revenit la „originile” mele.
Dorința unui blog nou a apărut din senin, dar consider că e o metodă bună de a ține evidența cărților citite și de a recomanda altele sau primi recomandări de cărți. Așadar, vă invit în lumea cărților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu