Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.

Câinii diavolului - Cătălina Fometici

Am cartea asta de mai mulți ani; am câștigat-o de la Gazeta SF, după ce am trimis proza „Lacul cu flori de lotus” și a fost cea mai votată povestire a lunii.

Recent, m-am apucat de citit o antologie cu vârcolaci și mi-am amintit de „Câinii diavolului” de Cătălina Fometici. 

Cartea cuprinde trei povestiri interconectate între ele. Prima povestire te duce imediat cu gândul la cazul real al bestiei din Gevaudan, sau la „Câinele din Baskerville” de Arthur Conan Doyle.

Pentru cei care nu au auzit de fiara din Gevaudan, cazul a făcut mare vâlvă în Franța și în Europa pe la 1795. În iarna lui 1795, în Gevaudan au avut loc mai multe crime înfiorătoare, puse pe seama unei bestii pe care oamenii o descriau drept un fel de lup (vârcolac), Victimele erau doar femei și copii, atacate când ieșeau cu micile turme de oi sau de vite la păscut, iar până la sfârșitul anului 1795, se spune că numărul lor ar fi ajuns undeva la șaizeci.

E foarte populară tema bestiei din Gevaudan, așa că s-au făcut și filme (cred că cel mai cunoscut e Frăția lupilor) și a inspirat o grămadă de autori.

Mi-a plăcut cartea „Câinii diavolului”, are elemente de gotic, mult mister, o poveste extrem de atractivă pentru iubitorii de fantasy și horror. Pe alocuri, mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată povestea, mai ales cu acea frumoasă adormită și trecutul ei, sau cu contesa luptătoare, sau cu acea organizație secretă de muschetari, dar per total e o lectură interesantă.

 Chipul întunecat al visului
Roşie ca sângele este Furia
Câinii Diavolului

Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta.