Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile. 

Proza fantastică franceză (volumul 1)

Aveam de ceva vreme cele trei volume cu proza fantastică franceză și cum mi-am promis să iau la citit ce cărți am prin bibliotecă, înainte să iau altele, am decis să o aleg întâi pe asta, după ce am aruncat o privire la cuprins. Titlurile sunt foarte interesante și am găsit și numele unor autori cunoscuți ca Balzac și Victor Hugo. Unele povestiri mi-au plăcut mult, altele mi s-au părut destul de seci, iar altele consider că nu prea aveau ce căuta în acest volum de proză fantastică.

1. „Diavolul îndrăgostit” - de Jacques Cazote

Povestea asta m-a intrigat, adică ideea ei, a avut niște părți interesante, dar pe alocuri a fost extrem de teatrală și... puerilă aș zice, ca să o descriu cu blândețe. Un tip întâlnește alt tip care îl învață cum să invoce diavolul pentru a-l avea ca servitor. Zis și făcut, numai că diavolul ia înfățișarea unei frumoase femei, iar tipul se îndrăgostește de ea și, eventual, se căsătoresc. Deși e fericit, conștiința îl mustră și el fuge la maică-sa, rupând toate legăturile cu fosta nevastă și căutându-și una nouă.

2. „Văgăuna mortului” - Charles Nodier

O poveste tipică. Într-un sătuc de munte se retrage un bogătaș. Acolo ridică o biserică, dă de pomană săracilor, se face călugăr și lumea îl consideră un sfânt. Are și ucenici, iar unul dintre ei îl omoară și dispare fără urmă, sătenii crezând că a făcut pact cu diavolul ca să-l ajute. Câțiva ani mai târziu, la fierarul satului cer găzduire doi drumeți. Fiecare se poartă ciudat și după ce aud povestea locală a sfântului ucis, pleacă în miezul nopții. A doua zi unul dintre ei e găsit mort într-un mod brutal, de parcă o bestie îl sfâșiase și sătenii consideră că acela era ucigașul sfântului.

3. Honore de Balzac

Are trei povestiri incluse în volum și două sunt tare interesante.

„Elixirul de viață lungă” e despre un tânăr care abia așteaptă să-i moară tatăl, ca să aibă acces la toată averea sa. Bătrânul îi făcuse toate poftele și îl răsfățase, numai cu scopul ca fiul să îi ungă trupul după moarte cu un elixir ca să poată trăi din nou. Fiul nu vrea, dar în ciuda scepticismului, încearcă exilirul pe unul dintre ochii bătrânului și îi observă efectul miraculos. Zdrobește ochiul bătrânului și păstrează elixirul pentru el. Istoria se repetă cu fiul acestuia, dar acesta îi respectă dorința și îi unge trupul până la jumătate, cealaltă nu mai apucă, deoarece bărbatul reînviat aproape că îl sugrumă. Astfel, e luat drept sfânt și dus la o biserică.

„Casa de la Grande-Breteche” e o poveste de dragoste tragică, un fel de „Meșterul Manole”.

„Biserica” e despre un tip care are vedenii într-o biserică.

4. „Diavolul adunător de zdrențe” - Victor Hugo

Titlul ăsta mi-a atras atenția, dar povestea în sine nu e grozavă. Poate mă așteptam eu la altceva. E vorba de un diavol care a adunat atâtea suflete într-un sac încât nu îl mai poate ridica și vrea ajutor. Astfel, se deghizează într-un bătrân zdrențăros și caută să-i păcălească pe drumeți să îl ajute.

5. „Procurorul” - Charles Rabou

Un procuror corupt acuză pe nedrept un om și acesta e spânzurat. După ceva timp are vedenii cu mortul, dar medicul îl asigură că nu e nimic serios și o perioadă acestea dispar... până în noaptea nunții, când înnebunește și își ucide mireasa, încercând să omoare strigoiul de fapt.

6. Prosper Merimee

Cu autorul ăsta am avut o mare surpriză. Are patru povești incluse în antologie și fiecare e surprinzătoare.

În „Venus din Ille” e dezgropată o statuie antică de bronz și protagonistul e invitat să o evalueze. Au loc multe întâmplări ciudate care au legătură cu misterioasa statuie. Pe parcurs tot îmi venea în minte acel episod din Doctor Who cu îngerii și mă întrebam dacă nu cumva povestea asta i-a inspirat.

„Lokis” aș asemăna-o cu animația „Neînfricata” la partea cu ursul, dar e mult mai faină povestea.

„Il viccolo di Madama Lucrezia” - o poveste de dragoste cu fantome și dueluri nocturne.

„Djuman” - asta e demnă de un scenariu ca în Indiana Jones, cu monștri, temple secrete, mistere, multă acțiune și lupte.

Poveștile lui Merimee mi-au plăcut cel mai mult. Asta e ceea ce numesc eu proză fantastică.

7. „Adevărata viață a Căpitanului Brulart” - Eugene Sue

Nu mi-a plăcut. Nu consider că trebuia inclusă în volum. Nu e nimic fantastic în ea, doar un consumator de opiu, care își imaginează un paradis verde cu multe femei.

8. „Un singuratic” - Paul Gavarni

La fel, nu mi-a plăcut. E vorba de un tip care adoarme într-o cafenea și visează ceva banal. Nu a fost nimic fantastic, cel puțin, nu care să merite luat în considerare din punctul meu de vedere.

Per total, e o antologie care merită citită, mai ales pentru poveștile lui Prosper Merimee și ale lui Balzac.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

Urletul Gheții - de Diana Boitor

    Diana Boitor revine cu o lume fantastică diferită în Urletul Gheții, față de primul ei roman, Barion. Aici a creat o lume nouă, cu anotimpuri și luni diferite, plante, limbi noi. M-a dus cu gândul la Tolkien, numai că descrierile nu au fost exagerat de multe, ceea ce i-a dat un ritm alert.

    Mura e un „pui de om” crescut într-un trib de orci. În ciuda greutăților și a modului de trai diferit, ea se adaptează în trib în felul ei, deși Tuakki, femeia orc care a crescut-o, îi impune mai degrabă un stil de viață războinic, crezând că așa o va face puternică. Totuși, Mura simte că nu-și găsește locul acolo. Vrea să vadă mai mult decât tribul, în ciuda pericolelor de care aude la tot pasul odată cu venirea peste ținut a Declinului Alb.

    Curiozitatea o împinge să pună tot felul de întrebări, care rămân fără răspuns de cele mai multe ori, mai ales cele legate de ea însăși. Dispariția lui Tuakki însă îi dă ocazia să părăsească tribul în căutarea ei, mai ales când aude de poveștile macabre despre mlaștină - un teritoriu interzis, care umple de frică sufletele tuturor ființelor, mai ales ale orcilor, pentru că e plin de zvonuri și dispariții misterioase. Decide să meargă în căutarea lui Tuakki, mai mult de teama de a nu-și pierde mama adoptivă, la fel cum mulți alți orci din trib, au plecat să vâneze pentru restul, dar nu s-au mai întors niciodată.

    Călătoria plină de peripeții a Murei vă va cuceri. Avem lupte, magie, creaturi fantastice, personaje remarcabile, suspans, adică un fantasy presărat cu de toate și pe care nu îl poți lăsa din mână.

De regulă, nu prea întâlnesc orci în cărțile fantasy contemporane, iar acesta m-a surprins plăcut.