Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Câinii diavolului - Cătălina Fometici

Am cartea asta de mai mulți ani; am câștigat-o de la Gazeta SF, după ce am trimis proza „Lacul cu flori de lotus” și a fost cea mai votată povestire a lunii.

Recent, m-am apucat de citit o antologie cu vârcolaci și mi-am amintit de „Câinii diavolului” de Cătălina Fometici. 

Cartea cuprinde trei povestiri interconectate între ele. Prima povestire te duce imediat cu gândul la cazul real al bestiei din Gevaudan, sau la „Câinele din Baskerville” de Arthur Conan Doyle.

Pentru cei care nu au auzit de fiara din Gevaudan, cazul a făcut mare vâlvă în Franța și în Europa pe la 1795. În iarna lui 1795, în Gevaudan au avut loc mai multe crime înfiorătoare, puse pe seama unei bestii pe care oamenii o descriau drept un fel de lup (vârcolac), Victimele erau doar femei și copii, atacate când ieșeau cu micile turme de oi sau de vite la păscut, iar până la sfârșitul anului 1795, se spune că numărul lor ar fi ajuns undeva la șaizeci.

E foarte populară tema bestiei din Gevaudan, așa că s-au făcut și filme (cred că cel mai cunoscut e Frăția lupilor) și a inspirat o grămadă de autori.

Mi-a plăcut cartea „Câinii diavolului”, are elemente de gotic, mult mister, o poveste extrem de atractivă pentru iubitorii de fantasy și horror. Pe alocuri, mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată povestea, mai ales cu acea frumoasă adormită și trecutul ei, sau cu contesa luptătoare, sau cu acea organizație secretă de muschetari, dar per total e o lectură interesantă.

 Chipul întunecat al visului
Roşie ca sângele este Furia
Câinii Diavolului

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Uneori, mă cuprinde dorul de o poveste bună pentru tineri și cam rar am ajuns zilele astea să găsesc una fără să aibă conținut sexual. Am văzut foarte multe recomandări de cărți care se voiau a fi pentru adolescenți, dar ele abundau în scene 18+, și mă uitam uimită la recenzii; unii le lăudau că erau foarte educative cică și săreau la gâtul celor care nu erau de acord cu asemenea conținut în cărțile pentru copii, că ideea în mare era că dacă nu accepți așa ceva ai o mentalitate învechită și alte chestii antice fără o viziune „modernă”; cred că ăsta e principalul motiv pentru care am renunțat la romanele YA, pentru că sunt prea „moderne” pentru mine și nu știu să le apreciez cum se cuvine. La drept vorbind, tocmai tendința asta de a adăuga „chestii la modă” acum în romane, le face pe majoritatea să pară cam la fel, pentru că nici nu se mai pune accentul pe intriga cărții sau pe aventurile protagoniștilor, sau povestea în sine, ci pe hormonii lor și, astfel, peste jumătate de carte e plină de certuri și împăcări fierbinți între personaje (indiferent ce gen de carte YA ar fi, mai ales romatasy - în romantasy aproape că partea fantasy e la minimum, punându-se accentul extrem de mult pe romance/erotic/p...). Am renunțat la o grămadă de cărți YA tocmai pentru că mi se păreau toate la fel.

Din fericire, „Împărăția ultimului cerb” a ieșit din tiparele acestei noi mode. Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță. Unele părți mi-aș fi dorit să fie altfel executate, dar nu m-au deranjat prea tare, mai ales că ăsta e primul roman al autoarei, dacă nu mă înșel.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant (căutătorii de comori mereu se avântă spre locurile indicate în hărțile de comori, indiferent că sunt false sau adevărate incită imaginația și simțul de aventură), la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali. Când eram mică, printre primele mele cărți citite a fost „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson și atunci m-am apucat să sap după comori prin toată livada bunicii, apoi mi-am văzut „opera” și ca să nu dau de bucluc, am dat vina pe câine. 

„Împărăția ultimului cerb” e un fantasy drăguț, plin de aventuri, dar și relaxant, așa că e numai bun de luat în vacanță. Cred că ar fi foarte apreciat de copii, dar și de părinți.

Pentru cei interesați, alte cărți cu pirați care îmi vin acum în minte sunt volumele „Busola către Nova Scotia” de Agape F.H. (acestea mi-au amintit oarecum de „Pirații din Caraibe”) și „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș (asta e extrem de interesantă, de istorie, are și capitole cu pirați și comorile lor, plus povești ale unor hărți, mi-a plăcut foarte mult).

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.

Proza fantastică franceză (volumul 1)

Aveam de ceva vreme cele trei volume cu proza fantastică franceză și cum mi-am promis să iau la citit ce cărți am prin bibliotecă, înainte să iau altele, am decis să o aleg întâi pe asta, după ce am aruncat o privire la cuprins. Titlurile sunt foarte interesante și am găsit și numele unor autori cunoscuți ca Balzac și Victor Hugo. Unele povestiri mi-au plăcut mult, altele mi s-au părut destul de seci, iar altele consider că nu prea aveau ce căuta în acest volum de proză fantastică.

1. „Diavolul îndrăgostit” - de Jacques Cazote

Povestea asta m-a intrigat, adică ideea ei, a avut niște părți interesante, dar pe alocuri a fost extrem de teatrală și... puerilă aș zice, ca să o descriu cu blândețe. Un tip întâlnește alt tip care îl învață cum să invoce diavolul pentru a-l avea ca servitor. Zis și făcut, numai că diavolul ia înfățișarea unei frumoase femei, iar tipul se îndrăgostește de ea și, eventual, se căsătoresc. Deși e fericit, conștiința îl mustră și el fuge la maică-sa, rupând toate legăturile cu fosta nevastă și căutându-și una nouă.

2. „Văgăuna mortului” - Charles Nodier

O poveste tipică. Într-un sătuc de munte se retrage un bogătaș. Acolo ridică o biserică, dă de pomană săracilor, se face călugăr și lumea îl consideră un sfânt. Are și ucenici, iar unul dintre ei îl omoară și dispare fără urmă, sătenii crezând că a făcut pact cu diavolul ca să-l ajute. Câțiva ani mai târziu, la fierarul satului cer găzduire doi drumeți. Fiecare se poartă ciudat și după ce aud povestea locală a sfântului ucis, pleacă în miezul nopții. A doua zi unul dintre ei e găsit mort într-un mod brutal, de parcă o bestie îl sfâșiase și sătenii consideră că acela era ucigașul sfântului.

3. Honore de Balzac

Are trei povestiri incluse în volum și două sunt tare interesante.

„Elixirul de viață lungă” e despre un tânăr care abia așteaptă să-i moară tatăl, ca să aibă acces la toată averea sa. Bătrânul îi făcuse toate poftele și îl răsfățase, numai cu scopul ca fiul să îi ungă trupul după moarte cu un elixir ca să poată trăi din nou. Fiul nu vrea, dar în ciuda scepticismului, încearcă exilirul pe unul dintre ochii bătrânului și îi observă efectul miraculos. Zdrobește ochiul bătrânului și păstrează elixirul pentru el. Istoria se repetă cu fiul acestuia, dar acesta îi respectă dorința și îi unge trupul până la jumătate, cealaltă nu mai apucă, deoarece bărbatul reînviat aproape că îl sugrumă. Astfel, e luat drept sfânt și dus la o biserică.

„Casa de la Grande-Breteche” e o poveste de dragoste tragică, un fel de „Meșterul Manole”.

„Biserica” e despre un tip care are vedenii într-o biserică.

4. „Diavolul adunător de zdrențe” - Victor Hugo

Titlul ăsta mi-a atras atenția, dar povestea în sine nu e grozavă. Poate mă așteptam eu la altceva. E vorba de un diavol care a adunat atâtea suflete într-un sac încât nu îl mai poate ridica și vrea ajutor. Astfel, se deghizează într-un bătrân zdrențăros și caută să-i păcălească pe drumeți să îl ajute.

5. „Procurorul” - Charles Rabou

Un procuror corupt acuză pe nedrept un om și acesta e spânzurat. După ceva timp are vedenii cu mortul, dar medicul îl asigură că nu e nimic serios și o perioadă acestea dispar... până în noaptea nunții, când înnebunește și își ucide mireasa, încercând să omoare strigoiul de fapt.

6. Prosper Merimee

Cu autorul ăsta am avut o mare surpriză. Are patru povești incluse în antologie și fiecare e surprinzătoare.

În „Venus din Ille” e dezgropată o statuie antică de bronz și protagonistul e invitat să o evalueze. Au loc multe întâmplări ciudate care au legătură cu misterioasa statuie. Pe parcurs tot îmi venea în minte acel episod din Doctor Who cu îngerii și mă întrebam dacă nu cumva povestea asta i-a inspirat.

„Lokis” aș asemăna-o cu animația „Neînfricata” la partea cu ursul, dar e mult mai faină povestea.

„Il viccolo di Madama Lucrezia” - o poveste de dragoste cu fantome și dueluri nocturne.

„Djuman” - asta e demnă de un scenariu ca în Indiana Jones, cu monștri, temple secrete, mistere, multă acțiune și lupte.

Poveștile lui Merimee mi-au plăcut cel mai mult. Asta e ceea ce numesc eu proză fantastică.

7. „Adevărata viață a Căpitanului Brulart” - Eugene Sue

Nu mi-a plăcut. Nu consider că trebuia inclusă în volum. Nu e nimic fantastic în ea, doar un consumator de opiu, care își imaginează un paradis verde cu multe femei.

8. „Un singuratic” - Paul Gavarni

La fel, nu mi-a plăcut. E vorba de un tip care adoarme într-o cafenea și visează ceva banal. Nu a fost nimic fantastic, cel puțin, nu care să merite luat în considerare din punctul meu de vedere.

Per total, e o antologie care merită citită, mai ales pentru poveștile lui Prosper Merimee și ale lui Balzac.

Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate – M.K. Lynn

În „Cazul inimii furate”, primul volum din seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” de M. K. Lynn, facem cunoștință cu oamenii Cabinetului de Investigații Supranaturale ai Micului Paris.

Cred că pe parcurs ni se vor dezvălui mai multe informații legate de acidul demonic și supranaturalul din Micul Paris, dar pe moment nu ni s-au dezvăluit prea multe. Umorul nu lipsește nici el.

Fiecare e unic în felul său, Eleonora e pasionată de otrăvuri, Florica e ahtiată după dulciuri, Leopold e pasionat de ceea ce face și de minunata lui Șefă, iar Lisette e... Lisette. Leo și Lili au o dinamică aparte, iar relația lor evoluează încet, având la bază respectul și înțelegerea.

Primul lor caz mi-a stârnit interesul și sunt curioasă să aflu mai multe detalii din trecutul celor doi și nu numai (Pisica și Floarea, Diamantul și Cafeneaua - astea îs coduri ca să nu dau spoilere).

E o carte lejeră, numai bună pentru relaxare și o prăjitură... poate chiar de la Capșa, dacă sunteți din București.

Cu cartea asta mi s-a trezit și mie interesul pentru „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul pe la 1900. De fapt, auzisem cândva că Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar nu prea dădusem importanță acestei informații și nici nu mă făcuse curioasă să aflu mai multe (mă tot gândeam la Chirița și la filmele cu ea, care nu îmi prea plăcuseră pe atunci când le văzusem, eram și prea tânără și nu înțelegeam ce era așa amuzant la Chirița și fetele ei, care stâlceau franceza - bine, acum înțeleg, am revăzut Chirița și am avut o altă perspectivă a acelor vremuri -, ah, și să nu uit de filmele cu Mărgelatu și mă miram de rochiile acelea tipic franțuzești pe care le purtau femeile (ulterior am citit un studiu foarte interesant: „Modă românească și modernizarea europeană 1830-1920” de Adrian-Silvan Ionescu, și am înțeles care era treaba cu moda pe atunci), dar cam atât îmi aminteam din Mărgelatu, pentru că nu prea avusesem răbdare să le termin, cu alte cuvinte, perioada românească de pe la 1900 nu prea prezenta interes pentru mine). Totuși, „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate” mi-a readus pe radar numele „Micul Paris” și de data asta nu l-am ignorat, avea un aer de epocă și am luat și alte cărți despre Bucureștiul vechi, inclusiv „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, plus seria cu Misterele Bucureștilor de Dan-Silviu Boerescu. În afară de M. K. Lynn nu am mai întâlnit cărți cu acțiunea în Bucureștii vechi (poate doar în „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” de Aurelia Chircu, care e și acela un fantasy cu iz caragialesc, dar are incluse și tradiții vechi românești, ca busuiocul pus sub pernă într-o anumită noapte din an, pentru a-ți visa ursitul), iar felul în care rezolvă detectivii cazurile care bântuie străzile la miezul nopții m-a făcut să mă gândesc la Jack Spintecătorul dintr-un oarecare motiv.

În „Micul Paris” franceza era la modă (vedem asta și din Chirița), așa că nu e de mirare și tendința de „franțuzire” a numelor, iar dacă ai făcut și școala în străinătate, aveai și mai multă trecere în rândul lumii bune și mai multe oportunități (dacă nu mă înșel, și Duiliu Zamfirescu parcă avea o carte, sau scrisese într-o prefață, în care vorbea despre cât de bine erai văzut și aveai mare succes în posturi foarte bune, dacă aveai studiile făcute în străinătate). Și Constantin Balcabașa în „Bucureștii de altădată”  (volumul 1) elevii erau obligați să vorbească în timpul pauzelor numai în franceză, iar acela care era prins că vorbea românește primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în română. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare. Totuși, elevii sunt inventivi și găsesc ei modalitatea de a vorbi în română fără să-și mai bată capul cu consecințele. Chiar și Ion Bulei în „Lumea românească la 1900” spunea că românii erau foarte dornici să preia cultura străinilor, așa că nu e de greu de înțeles de ce se formau tot mai des grupuri care se străduiau să protejeze fondul național, iar printre acestea se aflau și autori precum Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Maiorescu și alții.

Nici despre Capșa nu auzisem, dar, aparent, Capșa era o cofetărie de lux pe Calea Victoriei și pe piața Teatrului, alături de Fialkovsky și Giovanni. Și două fragmente din „Bucureștii de altădată” despre Capșa, care mi s-a părut foarte interesant:

„Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în București să vie să ia înghețată la Capșa. Lucrul șic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese steteau tinerii civili sau ofițerii și priveau acea expoziție de femei tinere și nostime.  

Într-una din veri o parte din lumea „bună” s-a supărat pe Capșa și s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în fața Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocrația bucureșteană a luat înghețată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.”

Hmm? Oare de ce s-o fi supărat aristocrația pe Capșa? Să fi fost gustul schimbat al prăjiturilor? Vă spune M. K. Lynn în „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

Urletul Gheții - de Diana Boitor

    Diana Boitor revine cu o lume fantastică diferită în Urletul Gheții, față de primul ei roman, Barion. Aici a creat o lume nouă, cu anotimpuri și luni diferite, plante, limbi noi. M-a dus cu gândul la Tolkien, numai că descrierile nu au fost exagerat de multe, ceea ce i-a dat un ritm alert.

    Mura e un „pui de om” crescut într-un trib de orci. În ciuda greutăților și a modului de trai diferit, ea se adaptează în trib în felul ei, deși Tuakki, femeia orc care a crescut-o, îi impune mai degrabă un stil de viață războinic, crezând că așa o va face puternică. Totuși, Mura simte că nu-și găsește locul acolo. Vrea să vadă mai mult decât tribul, în ciuda pericolelor de care aude la tot pasul odată cu venirea peste ținut a Declinului Alb.

    Curiozitatea o împinge să pună tot felul de întrebări, care rămân fără răspuns de cele mai multe ori, mai ales cele legate de ea însăși. Dispariția lui Tuakki însă îi dă ocazia să părăsească tribul în căutarea ei, mai ales când aude de poveștile macabre despre mlaștină - un teritoriu interzis, care umple de frică sufletele tuturor ființelor, mai ales ale orcilor, pentru că e plin de zvonuri și dispariții misterioase. Decide să meargă în căutarea lui Tuakki, mai mult de teama de a nu-și pierde mama adoptivă, la fel cum mulți alți orci din trib, au plecat să vâneze pentru restul, dar nu s-au mai întors niciodată.

    Călătoria plină de peripeții a Murei vă va cuceri. Avem lupte, magie, creaturi fantastice, personaje remarcabile, suspans, adică un fantasy presărat cu de toate și pe care nu îl poți lăsa din mână.

De regulă, nu prea întâlnesc orci în cărțile fantasy contemporane, iar acesta m-a surprins plăcut.