Florile - parfum și culoare - Aurelian Băltărețu

După ce am citit „Vraja diamantelor” de Radu Nor (carte care mi-a trezit interesul și pentru pietre prețioase și a fost printre primele din care m-am documentat pentru „Văpăi de dragoste și diamant”), am căutat și alte cărți din colecția Cristal a editurii Albatros, astfel că am mai adăugat în bibliotecă și titlurile: „Din ierburi s-au născut medicamentele”, „Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”, „Bionica distractivă”, „Botanica distractivă”, „Submarinul în acțiune”, „Râurile - bogăția Terrei”, „Insulele Terrei”, „Oceanele și mările Terrei”, „Vulcanii Terrei”, „Lacurile Terrei”, „Peșterile Terrei”, „Minunata lume a păsărilor”, plus altele, știu că mai am ceva titluri, dar nu mai știu exact care.

Cam eram în dubii dacă să iau sau nu și „Florile - parfum și culoare”, de vreme ce am deja atâtea cărți despre flori, plante, culori și parfum, dar... una în plus nu strică și mă bucur că am luat-o. Totuși, deși cartea conține informații interesante legate de istoria anumitor flori și ceva date despre flori de la diverse popoare, a fost în mare un tratat de horticultură despre creșterea, înmulțirea și îngrijirea plantelor, cum să le faci să crească în mai multe culori, construirea serelor, a răsadurilor, ce îngrășăminte se pun, cum să crești specii rare ca floarea-de-colț și altele. Nu pot spune că acele părți m-au atras în mod deosebit, deși am zăbovit ceva la partea cu plantarea citricelor, pentru că am și eu un mic lămâi și habar n-aveam ce să fac cu el (acum știu că după ce mai crește puțin, ar trebui să-l altoiesc, dar mie mi-a rămas în minte partea cu: „fructifică și lămâii nealtoiți, dar după mult ma mulți ani”, așadar, nu e grabă să-mi stresez lămâiul ca să-mi facă lămâi).

În carte sunt prezentate și flori care au nevoie de o grijă dedicată pentru a se menține, dar cum nu sunt extrem de pasionată de horticultură, am sărit peste acele părți (mama le găsește foarte folositoare însă, ea iubind florile și având tot soiul de plante gingașe). Mie îmi plac florile care nu necesită prea multă cocoloșire constantă și nu sunt exagerat de pretențioase.

În primul capitol se menționează despre grădinile sacre lucrate de preoții-grădinari (despre asta am aflat mai multe, totuși, din „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș; din câte țin minte, acolo era vorba de Curicancha, o grădină sacră din aur și pietre prețioase, și mai era ceva legat de cetatea Ur...), s-a menționat despre „Grădinile Semiramidei” - despre care mă interesa să aflu mai multe, de fapt, s-a menționat ce flori creșteau în grădinile diverselor popoare antice, dar fără prea multe detalii, iar informațiile erau repetitive pe alocuri, în plus, știam mai multe despre ele din alte cărți despre plante, chiar și din cele legate de parfumuri (în special „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” de Elisabeth de Feydeau).

Și acum câteva date interesante din carte:

1. Se spune că Hipocrat, „părintele medicinei”, ar fi stins o epidemie de ciumă apărută la Atena arzând pe străzi plante aromatice. Despre un episod similar am mai vorbit într-o altă postare de la cartea „Parfum. O istorie grandioasă” de Elisabeth de Feydeau, în care era vorba de acei hoți care jefuiau casele părăsite după pofta inimii în timpul ciumei, nefiind afectați de boală pentru că foloseau o apă camforată cu ierburi medicinale.

2. La Roma, trandafirul era nelipsit de la cele mai fastuase și rafinate serbări. Romanii importau corăbii întregi cu petale de trandafir din Egipt (unii oameni se plângeau că trandafirii înlocuiseră plante mult mai folositoare, iar țara se zbătea concomitent între lux și sărăcie). Se povestește că Nero a plătit patru milioane de sesterți pentru petalele de trandafiri cu care a acoperit oglinda lacului Lucrin, pe malurile căruia se dădea o petrecere, iar parfumul din aer era de-a dreptul îmbătător. La Roma se organizau și „ploi” cu petale de trandafir, iar patricienii bogați umpleau cu petale de trandafiri pernele pe care stăteau invitații la ospețe, în timp ce din plafoanele sălilor erau aruncate alte petale parfumate (la balurile de la Versailles se presăra făină din tavan).

3. Despre nobilimea din vremea lui Ludovic al XV-lea un scriitor spunea: „oamenii nu se spălau decât o singură dată pe săptămână, în schimb se parfumau de zece ori pe zi...” - avea dreptate, întrucât la Versailles nu exista decât o singură baie, dar erau sute de prăvălii unde se vindeau parfumuri. Numai doamna de Pompadour cheltuia anual doar 500.000 franci aur pe parfumuri (era un lux parfumul, care pe vremea Revoluției Franceze era pedepsit... sansculoții nu se parfumau, altfel trezeau suspiciuni și se puteau trezi în fața doamnei ghilotină, despre asta am mai vorbit în Erotica parfumurilor).

4. Grecii și romanii credeau că bulbii gladiolei (în latină: gladus = sabie, gladiolus = săbiuță) te fereau de moarte, de aceea soldații purtau la gât bulbi de gladiole ca amulete. Planta mai era folosită în diverse rețete medicale, printre care și acelea care alinau durerile de dinți. Toate părțile plantei, dar mai ales frunzele, au conținut ridicat de vitamina C.

5. Bulbii de crin erau folosiți la cataplasme și oblojeli, pentru dezinfecții și chiar pentru băuturi împotriva mușcăturilor de șarpe. În Egiptul antic floarea  de crin era deosebit de prețuită, astfel încât hieroglifa care îl indica simboliza chiar Egiptul.

Crinii originari din Orientul Îndepărtat sunt menționați în Europa abia în Buletinul Grădinii Regale din Kew (Anglia) din anul 1811. 

Au fost câteva capitole și despre anumite flori și istoria lor: trandafirul, crinul, zambila, crizantema, laleaua, dalia, cactusul, citricele, gladiola, ficusul. Cu excepția gladiolei, multe dintre informații le mai citisem și în alte cărți, despre tulipomanie în „Pietre prețioase” de Aja Raden, despre ficus în „Botanica distractivă” de Tudor Opriș.

  

Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Parfumuri de legendă - Anne Davis & Bertrand Meyer-Stabley

 

Asta a fost prima mea carte cu parfumuri și țin minte că am luat-o cu ani în urmă, dar nu am citit prea mult din ea, doar paginile despre câteva nume despre care auzisem în perioada aceea: Chanel, Dior, Nina Ricci, Guerlain, Givenchy. Am cam uitat de cartea asta, până recent, când mă uitam la ce altceva să mai citesc din bibliotecă și coperțile de la editura Baroque mereu ies în evidență.

Între timp, cunoștințele mele despre parfumuri s-au aprofundat mult. Cărți ca „Dicționar îndrăgostit de parfumuri”, „Istoria parfumului”, „Parfum. O istorie grandioasă” (despre aceste cărți am mai vorbit deja pe blog) m-au învățat foarte multe despre parfum și consider că dacă ai măcar una dintre acestea trei, atunci asta cu „Parfumuri de legendă” e de prisos. De fapt, tocmai pentru că le-am citit pe celelalte și mi s-au părut foarte interesante, asta a fost cam dezamăgitoare și de-a dreptul plictisitoare. Nu are nimic nou și stilul e unul similar articolelor de reviste. Inclusiv informațiile prezentate în carte sunt o compilație a celor deja valabile și online în diverse articole sau Wikipedia, ba chiar mai multe despre interviurile legate de aceste parfumuri celebre și notele lor puteți afla de pe Fragrantica. 

Nu o recomand cartea asta, decât dacă sunteți începători într-ale parfumurilor și vă pasionează viața acestor personalități și povestea din spatele unor parfumuri celebre. Stilul e scurt și concis, fără detalii prea interesante (mie nu prea a reușit să-mi mențină interesul). 

Cred că pentru o vreme o să iau o pauză de la tot ce ține de parfumuri. La început, luam cărți despre parfumuri, apoi curiozitatea mea a trecut la achiziționarea anumitor parfumuri și treptat a devenit adicție. Totul a început cu o sticlă și niște mostre. Printre mostrele acelea era și unul care m-a cucerit instant, așa că am mai făcut o comandă, apoi iar a venit parfumul cu alte mostre faine și iar au urmat alte comenzi, în plus, acum sunt o grămadă de canale de YouTube cu influenceri care fac recenzii la parfumuri și le laudă în așa fel încât te face să crezi că parfumul despre care vorbesc ei e cel mai grozav din lume. Nici bine nu l-ai luat, că ei deja trec la următorul „cel mai grozav” și iar e mare hype și bătaie pe acel efluviu. Pe moment îți spui că ai neapărată nevoie de un parfum nou, că nu e cu nimic asemănător cu alte fragranțe din colecția ta care ocupă un dulap cât un perete întreg. Din câte am observat, bucuria unui nou parfum, durează mai puțin de trei minute la mine, apoi încep să mă simt vinovată că iar m-am ars (adică, serios, logic, îmi dau seama că oamenii ăia încearcă să facă reclamă la ceva și să convingă lumea să cumpere, dar mă surprinde cât de bine funcționează, deși știu că probabil voi fi iar dezamăgită și că noua achiziție nu mă reprezintă deloc, dar nu fac mai nimic să rezist tentației). Apoi ajungi la zeci de parfumuri în colecția ta și îți ajungi să te holbezi la sticluțele de pe raft și să realizezi că nu te dai în vânt după niciuna în mod deosebit și că nu ai ce purta, pentru că nu ai găsit parfumul ideal pentru tine (și ți se pare ciudat, te întrebi dacă nasul tău funcționează bine, mai ales când vezi că ai toate parfumurile populare, preferate de zeci de mii de oameni și numai pentru tine par să nu meargă și să te saturi de ele după câteva purtări). Și poți ceda de câteva ori, dar eventual vei ajunge să-i consideri mincinoși pe toți influencerii și recenzenții și să nu mai ai încredere în nimeni în materie de parfumuri, în afară de propriul nas și instinct. Și e și o parte bună, te vindecă de adicție și te potolește cu totul. Interesul se pierde de la sine, cel puțin așa a fost în cazul meu.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Parfum (cărțile)

Istoria parfumului - Mandy Aftel

Cu „Istoria parfumului” de Mandy Aftel am ajuns să fac un fel de maraton de lectură.

Cartea e foarte interesantă. Îmbină istoria cu filosofia, având și un aer romantic, punând mai degrabă accent pe farmecul, amintirile și emoțiile evocate de parfumuri. Nu e chiar ce mă așteptam, în sensul că nu se rezumă la prea multe detalii istorice, ci le prezintă sumar, suficient totuși să vrei să afli mai multe. În plus, autoarea a fost foarte generoasă și și-a expus resursele și materialele de lectură pentru cei care sunt atrași de arta parfumeriei sau vor să încerce să se joace cu efluviile. Cartea oferă multe trimiteri la autori care au studiat istoria parfumului, include și rețete de prăjituri, băuturi sau mâncăruri care se servesc de esențele parfumate pentru crearea unor gusturi noi, ba chiar și multe rețete despre cum să-ți faci propriile parfumuri.

Căutarea celor mai prețioase elemente pentru desfătarea simțului mirosului e plină de aventuri, legende, minciuni, pericole și senzualitate.

Autoarea a inclus și câteva poeme care reflectă superb ceea ce voia să transmită la anumite capitole. Unul dintre ele încă îmi persistă în minte, la fel de intens ca aroma de scorțișoară. Poemul se numește „The Cinnamon Peeler” și e scris de Michael Ondaatje:

„De-aș fi culegător de scorțișoară

m-aș avânta până lângă patul tău

și ți-aș lăsa pe pernă urme de praf

de scoarță aurie.

Sânii și umerii ți-ar mirosi numai și numai a scorțișoară

n-ai mai putea să mergi niciodată prin piețe

fără ca toată lumea să afle ocupația degetelor mele

plutind ușor deasupra ta. Orbii

se vor poticni, știind sigur de cine s-au apropiat

deși te-ai putea îmbăia

sub streșinile pline de apă, în timpul musonului.

[...]

Ți-ai apropiat pântecele

de mâinile mele

prin aerul fierbinte și-ai spus

Eu sunt soția culegătorului de scorțișoară. Miroase-mă.”

Dacă nu v-am trezit încă „gustul” pentru scorțișoară, poate câteva detalii în plus nu ar strica.

- Romanii pulverizau porumbeii cu apă de trandafir și îi eliberau în sălile de banchet ca să înmiresmeze aerul.

- Parfumarea camerelor cu ierburi frumos mirositoare și lemne aromatice este un obicei antic, dar Ana de Austria (soția lui Ludovic al XIII-lea) a inventat o nouă metodă. Regina avea colivii mici suspendate de tavan cu păsări artificiale modelate din paste parfumate. numite „Oiselets de Chypre”. Când păsările erau arse înmiresmau aerul.

- Tigrul își marchează teritoriul de șase sute de ori mai frecvent decât urinează. De fapt, fluidul cu care face asta nu este urină obișnuită, având un odor mult mai intens. Mirosul este atât de puternic, încât are un nume special în sanscrită, derivat de la rădăcina verbului care înseamnă „a mirosi”, anume „Vyagra”.

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

Îmi doream de mult această carte și am primit-o cadou de ziua mea, de la prietena mea cea mai bună, care știe că, oricâte cărți aș avea despre o anumită temă, niciodată nu sunt destule.

Spune lucruri foarte interesante - pe lângă imaginile atrăgătoare - despre aromele și parfumurile care erau preferate și de zei și de oameni deopotrivă, despre aromaterapie - care e și cea mai veche formă de medicină. Are și diverse scene istorice, dar nu explicate cu lux de amănunte, ci destul de sumar. Are unele menționări la care doar se referă în treacăt, deși aș fi preferat ceva mai multe explicații, pentru că le găseam foarte interesante. Totuși, e o lectură impresionantă. Sunt foarte încântată de ea.

 

Parfumuri de legendă - Bertrand Meyer-Stabley

A treia carte cu parfumuri, dar am luat-o cu ceva vreme în urmă și, recunosc, nu prea îmi mai aduc aminte nimic. Avea multe nume și multe referiri la modă și la viețile celebrităților din spatele unor parfumuri atemporale, așadar, în cazul meu, nu mă miră că am uitat cam toată cartea. A fost o lectură plăcută, pentru că țin minte că am terminat-o în câteva zile.

Toate cărțile de mai sus se găsesc la editura Baroque Books & Arts, de la care am o grămadă de cărți, pentru că au titluri interesante, mai ales pentru pasionații de istorie.

https://www.baroquebooks.ro/parfum-o-istorie-grandioasa