Parfumuri de legendă - Anne Davis & Bertrand Meyer-Stabley

 

Asta a fost prima mea carte cu parfumuri și țin minte că am luat-o cu ani în urmă, dar nu am citit prea mult din ea, doar paginile despre câteva nume despre care auzisem în perioada aceea: Chanel, Dior, Nina Ricci, Guerlain, Givenchy. Am cam uitat de cartea asta, până recent, când mă uitam la ce altceva să mai citesc din bibliotecă și coperțile de la editura Baroque mereu ies în evidență.

Între timp, cunoștințele mele despre parfumuri s-au aprofundat mult. Cărți ca „Dicționar îndrăgostit de parfumuri”, „Istoria parfumului”, „Parfum. O istorie grandioasă” (despre aceste cărți am mai vorbit deja pe blog) m-au învățat foarte multe despre parfum și consider că dacă ai măcar una dintre acestea trei, atunci asta cu „Parfumuri de legendă” e de prisos. De fapt, tocmai pentru că le-am citit pe celelalte și mi s-au părut foarte interesante, asta a fost cam dezamăgitoare și de-a dreptul plictisitoare. Nu are nimic nou și stilul e unul similar articolelor de reviste. Inclusiv informațiile prezentate în carte sunt o compilație a celor deja valabile și online în diverse articole sau Wikipedia, ba chiar mai multe despre interviurile legate de aceste parfumuri celebre și notele lor puteți afla de pe Fragrantica. 

Nu o recomand cartea asta, decât dacă sunteți începători într-ale parfumurilor și vă pasionează viața acestor personalități și povestea din spatele unor parfumuri celebre. Stilul e scurt și concis, fără detalii prea interesante (mie nu prea a reușit să-mi mențină interesul). 

Cred că pentru o vreme o să iau o pauză de la tot ce ține de parfumuri. La început, luam cărți despre parfumuri, apoi curiozitatea mea a trecut la achiziționarea anumitor parfumuri și treptat a devenit adicție. Totul a început cu o sticlă și niște mostre. Printre mostrele acelea era și unul care m-a cucerit instant, așa că am mai făcut o comandă, apoi iar a venit parfumul cu alte mostre faine și iar au urmat alte comenzi, în plus, acum sunt o grămadă de canale de YouTube cu influenceri care fac recenzii la parfumuri și le laudă în așa fel încât te face să crezi că parfumul despre care vorbesc ei e cel mai grozav din lume. Nici bine nu l-ai luat, că ei deja trec la următorul „cel mai grozav” și iar e mare hype și bătaie pe acel efluviu. Pe moment îți spui că ai neapărată nevoie de un parfum nou, că nu e cu nimic asemănător cu alte fragranțe din colecția ta care ocupă un dulap cât un perete întreg. Din câte am observat, bucuria unui nou parfum, durează mai puțin de trei minute la mine, apoi încep să mă simt vinovată că iar m-am ars (adică, serios, logic, îmi dau seama că oamenii ăia încearcă să facă reclamă la ceva și să convingă lumea să cumpere, dar mă surprinde cât de bine funcționează, deși știu că probabil voi fi iar dezamăgită și că noua achiziție nu mă reprezintă deloc, dar nu fac mai nimic să rezist tentației). Apoi ajungi la zeci de parfumuri în colecția ta și îți ajungi să te holbezi la sticluțele de pe raft și să realizezi că nu te dai în vânt după niciuna în mod deosebit și că nu ai ce purta, pentru că nu ai găsit parfumul ideal pentru tine (și ți se pare ciudat, te întrebi dacă nasul tău funcționează bine, mai ales când vezi că ai toate parfumurile populare, preferate de zeci de mii de oameni și numai pentru tine par să nu meargă și să te saturi de ele după câteva purtări). Și poți ceda de câteva ori, dar eventual vei ajunge să-i consideri mincinoși pe toți influencerii și recenzenții și să nu mai ai încredere în nimeni în materie de parfumuri, în afară de propriul nas și instinct. Și e și o parte bună, te vindecă de adicție și te potolește cu totul. Interesul se pierde de la sine, cel puțin așa a fost în cazul meu.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.