Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.

MEG: A Novel of Deep Terror - Steve Alten

 Cu câțiva ani în urmă mersesem la cinema ca să văd filmul „Frumoasa și Bestia” și cum era o coadă enormă la bilete și popcorn, deși intrasem la ora stabilită în sală, până să înceapă filmul a durat mai bine de jumătate de oră. Așteptarea nu m-a deranjat, dimpotrivă, pe ecran rulau o grămadă de trailere de la filmele care urmau să apară, așa că nu m-am plictisit. Dintre toate acele trailere doar unul mi-a rămas în minte, pentru că îmi stârnise curiozitatea și plănuiam să revin la cinema doar pentru MEG, ceea ce am și făcut.

După ce am văzut filmul, am hotărât să iau și cărțile, apoi am uitat de ele... până zilele trecute. M-am apucat de primul volum și l-am terminat într-o zi și o noapte, cu mici pauze. A reușit să mă țină în suspans cap-coadă, cât să nu renunț, ceea ce e rar acum pentru mine (de ceva vreme, am tot început mai multe romane, dar parcă nu am starea necesară să termin niciunul, așa că le-am lăsat pe pauză). 

MEG mi-a amintit întrucâtva de „Jurassic Park”, nu pentru că ideile ar fi la fel, ci stilul autorului, iar ăsta e un lucru bun, pentru că mi-au plăcut enorm cărțile lui Michael Crichton cu „Jurassic Park”. 

La fel ca în filmele cu „Jurassic Park”, și la MEG cartea e diferită de film, dar mie mi-au plăcut amândouă. În film e multă acțiune, dar nu lipsește nici povestea. În carte sunt multe detalii foarte interesante despre rechini și mult mai multă acțiune. Mi-a plăcut că autorul nu s-a focusat prea mult pe viața privată a personajelor (asta nu lipsește, ci e inclusă în roman, dar nu a exagerat cu detaliile, lăsând cititorii să cunoască personajele prin intermediul vorbelor și acțiunilor lor în momente tensionante), ci a lăsat acțiunea să se desfășoare, concentrându-se pe poveste. Am învățat multe despre rechini și am fost fascinată de megalodon.

Eu nu prea mă împac cu seriile la cărți (am luat vreo două serii și am ajuns să regret mai târziu sau, mai rău, chiar după primul volum; în privința asta am prea multe regrete, așa că m-am învățat minte să nu mai cumpăr o serie întreagă, ci doar dacă primul volum mă dă pe spate... și am ajuns să nu mai cumpăr nicio serie, nu din cele extrem de populare cel puțin), dar pe astea le-am luat pe toate pentru că erau la reducere și nu regret, chiar plănuiesc să trec la al doilea volum cât încă mă mai ține entuziasmul. De fapt, acțiunea îmi era cunoscută din film deja, dar tot a fost un roman care mi-a menținut curiozitatea și m-a făcut să vreau să aflu ce se întâmplă mai departe în următorul volum.

Pentru cei care nu au văzut filmul și n-au citit nici cartea, e vorba despre un paleontolog, fost ofițer de marină, pe nume Jonas Taylor care făcea scufundări în apropiere de Groapa Marianelor. Într-o zi, alături de câțiva membri din echipa sa, are loc un incident în adâncuri și Jonas are impresia că ceva mare a atacat submarinul, astfel, pentru colegii lui el pare că a luat-o razna și încearcă din răsputeri să revină cu submarinul la suprafață, dar Jonas își pierde controlul și, deși salvează viața colegilor săi, unul dintre ei moare și toate oalele se sparg în capul lui. Nimeni nu îl crede când le zice că era ceva în adâncurile apelor care i-ar fi ucis pe toți dacă nu revenea cu submarinul la suprafață. Toți îl cred nebun, ba chiar e internat pentru câteva luni într-un ospiciu, iar cariera lui de ofițer de marină ia sfârșit, el devenind de atunci obsedat de megalodoni. Eventual, un alt incident îl pune față în față cu teroarea pe care a întâlnit-o cu ani în urmă, iar de data asta o înfruntă fără a mai fugi.

Dacă sunteți fani ai filmelor de genul Jaws, Deep Blue sau altele cu rechini, ori chiar Jurassic Park, recomand și „MEG: A Novel of Deep Terror” de Steve Alten.