Războinicii Nilului - Wilbur Smith

 

Una dintre cărțile mele preferate cu acțiunea plasată în Egiptul antic. A fost chiar înainte de a citi Egipteanul de Mika Waltari, iar aceasta a fost Războinicii Nilului de Wilbur Smith.

Văzusem cu ceva timp în urmă la TV filmul „The Seventh Scroll”. Erau vreo trei părți, cred, și le așteptam cu sufletul la gură. Mi s-a părut foarte interesantă povestea, tot un gen ca Mumia, la film mă refer, cărțile sunt diferite, dar e unul din acele cazuri rare în care mi-au plăcut cam la fel de mult și cărțile și filmul. Când mă uitam pe lista actorilor de la finalul filmului, dădusem și peste faptul că se baza pe un roman al lui Wilbur Smith, The River God, și imediat mi-am notat titlul lui. Era prima oară când auzeam de el și, întâmplător sau nu, mi-a sărit în ochi la biblioteca județeană fix numele lui, la scurt timp după aceea, așa că am luat toată seria de trei romane de atunci: Războinicii Nilului, Ultimul papirus, Magul. Erau niște cărămizi, dar în mai puțin de două săptămâni le-am dat gata pe toate trei. Mi-au plăcut enorm și am mai căutat și restul cărților autorului, totuși, cu restul nu am avut același succes, nu au reușit să mă atragă și nici nu am avut răbdarea să le duc până la capăt, în schimb, inima mea a rămas la seria cu Taita.

Au mai apărut cu Taita și volume precum „Zeul deșertului” și „Faraonul”, și parcă mai erau vreo două, totuși, din punctul meu de vedere, acelea nu au farmecul primelor trei. Pentru mine, primele trei au fost grozave și își merită din plin popularitatea, restul... pur și simplu nu am rezonat cu povestea lor. La „Zeul deșertului” aveam impresia că pornisem a doua oară pe urmele Egipteanului lui Mika Waltari, dar cu niște prințese cam nesuferite la bord, iar în „Faraonul” se uitaseră detalii din volumele din urmă și un personaj mort era iar în viață.

În „Războinicii Nilului” îl întâlnim pe eruditul sclav eunuc Taita, servitorul unui nobil egiptean (nobilul era Mare Vizir), care e îndrăgostit de fiica stăpânului său, frumoasa Lostris. Aceasta captează inima bătrânului faraon, care o face regină, deși ea e îndrăgostită de Tanus, un războinic din armata faraonului. Deși e periculos, Taita își riscă viața pentru a-i ajuta pe cei doi tineri să se întâlnească, iar de aici aventura se ține lanț. Acum, să nu credeți că toată cartea e doar cu Taita care-i acoperă pe cei doi. Ceea ce reușește să surprindă de minune și să te capteze e și atmosfera misterioasă a acelor timpuri, cu luptele pentru tron și pentru apărarea Egiptului de hoardele de hicsoși, situația politică dintre regate și alte țări, și multe altele, plus o mare doză de aroganță a lui Taita (personal, nu m-a deranjat prea mult, a fost diferit de alte personaje atinse de modestie). Pe partea de documentare autorul a făcut o treabă excepțională și nu-i de mirare că a devenit un etalon cam pentru autorii și cititorii care sunt pasionați de Egiptul antic. După seria cu Taita de Wilbur Smith, am încercat romanele cu temă similară ale altor autori cunoscuți, de exemplu, Christian Jacq (de acesta am citit „Crima mumiei”, dar a fost destul de dezamăgitoare cartea și nu am mai luat altceva de acest autor, cu toate că are multe romane cu Egiptul antic, mult mai bune din ce am văzut prin recenzii, și mă tentează să mai încerc o serie de la el), dar până la „Egipteanul” de Mika Waltari și cărțile lui Paul Sussman, restul nu m-au cucerit. Wilbur Smith cu romanele „Războinicii Nilului” și „Ultimul papirus” a dat startul pasiunii mele pentru cărțile de aventuri și cum ștacheta era deja la cel mai înalt nivel, poate de aceea sunt așa pretențioasă acum în materie de romane. Dar sunt bucuroasă că am dat peste cărțile lui în liceu. Aceste două romane sunt unele dintre foarte puținele pe care le-aș mai reciti vreodată.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.