Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

Camerista - de Nita Prose

    Am primit cadou recent de la o bună prietenă, Diana, trei cărți thriller și prima oară am început cu „Camerista” de Nita Prose, pentru că auzisem numai de bine de cartea asta și eram curioasă de ce e așa recomandată. 

    Molly Gray, o tânără cameristă, rămâne singură după moartea bunicii ei, dar jobul de la Regency Grand Hotel o ține pe linia de plutire. Ea dă impresia unui personaj tipicar, care repetă zilnic aceleași acțiuni, ceea ce și face, după instrucțiunile bunicii sale. La aproape un an de la moartea acelei femei, Molly face exact aceleași lucruri pe care le făcea zilnic cu bunica ei. 

    La serviciu e extrem de meticuolasă, deși majoritatea oamenilor de acolo nu o observă, iar unii colegi o consideră ciudată și o evită. Deși lucrează de vreo trei ani la acel hotel, ea încă are probleme cu înțelegerea expresiilor oamenilor și mereu apelează la înțelepciunea bunicii sale. Molly ca personaj nu e niciodată singur, pentru că mereu apare o bunică imaginară în mintea ei care îi dă sfaturi. Ea intră în lumina reflectoarelor abia când găsește un client VIP mort în camera sa de hotel, iar lucrurile se complică și viața ei pare a fi dată peste cap.

    Toate laudele de pe copertă mi-au dat un mare hype pentru cartea asta, dar după vreo cincizeci de pagini am început să-mi pierd interesul. Premisa mi-a stârnit interesul, însă execuția a lăsat de dorit. A fost o carte cu suișuri și coborâșuri. Uneori empatizam cu protagonista, alteori îmi era complet indiferent dacă pățea sau nu ceva. Prima parte e dedicată unei foarte lungi introduceri în care ea își prezintă jobul de cameristă și produsele de curățenie, și cum face curat și, în afară de o ușoară ceartă cu camerista-șefă care curăța chiuvetele cu cârpa de toaletă și îi fura bacșișurile, nu se întâmplă absolut nimic. 

    Când apare în sfârșit momentul în care ea descoperă cadavrul, se poartă ciudat și se incriminează singură, iar poliția e pe urmele ei, deși Molly n-are nimic de câștigat din moartea bogătașului, iar familia lui ar primi totul. Ba mai mult, cineva îi pune în cârcă toate dubioșeniile care se petrec în hotelul acela, totuși, îi sar în ajutor prieteni pe care nici nu știa că îi are. 

    Au trecut câteva zile de la terminarea cărții și nu mai țin minte mare lucru din ea, chiar și atunci am avut impresia că mi-am pierdut timpul. Tot misterul crimei putea fi rezolvat în vreo 50 de pagini, dacă nu era introspecția foarte repetitivă a personajului principal. Mare parte din roman a fost despre cum vorbea ea cu bunica ei și despre cum făcea curat. Totul a fost destul de previzibil, deci partea de mister a lipsit pentru mine, iar finalul ei întortocheat și lipsit de sens m-a făcut să vreau să arunc cartea pe fereastră. Pur și simplu nu are sens și nu a oferit absolut niciun indiciu pe tot parcursul cărții, doar l-a trântit din senin, ca să aibă un plot twist bănuiesc. Ceea ce m-a dezamăgit ca cititor, pentru că eu, în romanele de thriller și mister încerc să pun cap la cap indiciile și să mă întrec cu cei care vor să descopere adevărul, dar aici finalul a fost neplauzibil. Îmi place un plot twist bun, dar aici am rămas cu un gust amar și cu sentimentul că mi-am pierdut timpul aiurea.

    Cartea a avut multe repetiții. Într-un fragment de vreo trei rânduri cuvântul „ușă” fusese repetat de vreo 5-6 ori. Personajul principal era inconsistent: uneori habar nu avea cum să interpreteze expresiile oamenilor, și alteori mai avea puțin și devenea profiler experimentat. Deși acțiunea cărții are loc în Statele Unite, expresiile din carte și vorbele m-au dus cu gândul la UK, mai ales cele două sau trei referiri la regină. 

    Per total, e o carte foarte ușor de uitat, iar pentru părțile de mister și thriller e slabă din punctul meu de vedere. Totuși, se citește rapid și nu conține scene smut, detalii grotești sau de violență excesivă. Nu o recomand veteranilor care citesc de regulă thriller, dar e bună pentru cei care vor să încerce genul thriller. Le-ar putea deschide apetitul pentru acest gen.