Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Pe urmele crimelor - Mark Benecke

Înainte să citesc cartea asta, îmi plăcea serialul CSI, dar după „Pe urmele crimelor” nu a mai fost la fel ca înainte și, treptat, am renunțat. Își pierduse orice farmec pentru mine. Cred că abia atunci am realizat ce înseamnă cu adevărat documentarea pentru o carte și cât de importantă e ca povestea pe care o scriem (depinde de subiectul abordat) să fie credibilă.

Pentru o carte ca asta, ai nevoie și de un stomac tare pentru detalii puțin spus macabre. Chiar primul exemplu cu care începe e despre un canibal care descrie cu lux de amănunte gustul cărnii de om și cum e mai bună de mâncat... 

Primul capitol e plin de crime înfiorătoare ale unor canibali și... vampiri. Asupra canibalilor nu insist (exceptându-l pe Wendigo), unele cazuri l-ar fi făcut de rușine și pe Hannibal Lecter.

Despre vampiri apăruseră câteva tratate. Două exemple ar fi: lucrarea lui Ranft „Tratat despre mestecarea și plescăitul morților din morminte - în care este prezentată adevărata natură a vampirilor și sugătorilor de sânge ungari și în care sunt recenzate și toate scrierile apărute până acum pe această temă”(apărut în latină în 1725), lucrarea lui Demelius: „Relatarea documentată și detaliată despre vampirii sau sugătorii de oameni, care au apărut în anul acesta și în anii precedenți în regatul Serbiei”(1732). „Mestecatul și plescăitul” din lucrarea lui Ranft se referea inițial la credința în „Nachzehrer”(figuri din mitologia germană, similare vampirilor), totuși, aceștia nu erau vampiri în sensul strict al cuvântului, deoarece nu le provocau rău sau pagube altor oameni, ci își mâncau propriul giulgiu sau alte părți ale corpului în interiorul mormântului, iar de aceea exista obiceiul de a li se pune în gură pietre, monede, lămâi sau alte obiecte similare, astfel încât să renunțe la mușcat (asemenea tradiții se găsesc și la noi, la fel și în cultura chineză antică, unde erau înlocuite cu cicade de jad sau alte totemuri de animal). Unele dintre caracteristicile vampirilor în credințele germanice erau creșterea părului și a unghiilor, cojirea pielii, sângerarea corpului (toate procedee tipice procesului de descompunere), iar Ranft a încercat să și le explice prin cunoștințele ce le aveau la acea vreme, anume moartea doar treptată a părților corpului, însă explicațiile lui ambigue nu au potolit credința populară cum că unele țesuturi ar avea o viață proprie, printre acestea numărându-se și pielea, și părul. 

(*Ca o mică paranteză la cele de mai sus, asta îmi amintește de povestirea lui Balzac - „Elixirul de viață lungă”, în care un bătrân nobil face rost într-un mod misterios de o sticluță cu un elixir de imortalitate și îi cere fiului său ca la moartea sa să îi ungă tot corpul cu acel elixir. Bărbatul nu crede că va funcționa, dar după ce bătrânul moare, îi unge cu elixirul un ochi, iar acesta prinde viață, întinerește și începe să se miște, parcă rugându-l mut să continue, dar bărbatul îi zdrobește ochiul și păstrează elixirul pentru el însuși, pentru a-l folosi la moartea sa. Pentru asta angajează un călugăr parcă și acesta apucă să-i ungă doar jumătatea de sus a trupului și un braț, că proaspătul reînviat nu avea stare și se mișca întruna și mai și comenta aiurea, iar călugărul scapă sticluța cu elixirul și mortul rămâne mișcându-se doar în părțile unse, iar în ciuda injuriilor ce-i ies pe gură, lumea se minunează și îl duce la o biserică unde e considerat sfânt, dar la o slujbă, mortul-nemort se enervează și sare pe o masă plină de lumânări și provoacă un incendiu.*)

Revenind la morții care se tânguie în morminte, unii au presupus că vampirii au crescut în popularitate mai ales din cauza cazurilor în care oameni care nu erau morți decât aparent, erau îngropați și se trezeau în mormânt, chinuindu-se să strige după ajutor și să iasă (cazuri care nu erau deloc rare din câte se pare, cred că cel mai cunoscut e cel al lui Bloody Mary, de aceea, în unele cazuri, se lega un clopoțel deasupra mormântului. Și Edgar Allan Poe are o povestire despre cineva îngropat de viu, cred că se chema „The Cask of Amontillado”).

Un alt capitol interesant este cel despre Wendigo. Acest personaj este un antropofag din zona de nord a Canadei de astăzi. Deși el este un personaj legendar, rădăcinile lui sunt foarte reale: Windigowak sunt în realitate oameni care au fost prinși în geruri și care au fost nevoiți să-și mănânce tovarășii de arme, ca să nu moară de inaniție.

Conform legendelor transmise de indienii Anishinabeg nord-americani, devin spirite Wendigo (Windigo, Wiindigoo) cei care consumă carne de om. Monstrul care ia naștere astfel are adesea degetele de la picioare foarte mici, în lipsa cărnii de om se hrănește cu mușchiul copacilor și urmărește călătorii singuratici. Inima lui este din gheață și cine vrea să omoare un Wendigo trebuie să îi facă inima să se topească.

„La indienii nord-americani, aceste creaturi erau ființe ale pădurilor singuratice. Uneori erau privite și ca zei sau ca spirite.
Wendigowak îi împingeau pe cei rătăciți într-o și mai mare rătăcire și în nebunie. Erau întotdeauna pe urmele sau în apropierea acelora care se rătăciseră, puteau fi simțiți, câteodată și auziți, însă nu puteau fi niciodată văzuți. Această presiune permanentă de a fi sub observație îi făcea pe oameni să fie cuprinși întâi de frică, apoi de panică și în final de nebunie, și abia după aceea venea Wendigo pentru a-și lua victima. 
Se spunea că Wendigowak ar fi fost foarte mari, însă atât de subțiri, încât nu puteau fi văzuți dacă erau priviți dintr-o parte... Mai erau denumiți și <<călăreți ai furtunii>>.
În forma lor inițială ei sunt creaturi similare stafiilor, cu o inimă din gheață... Uneori sunt descriși și ca niște creaturi de tipul animalelor de pradă, asemănătoare unui urs sau unei pisici, cu caninii și ghearele extrem de lungi. Însă la fel se relatează și despre un fel complet diferit ca apariție și statură.
În mituri, ei pot deveni umbre, însă pot prelua și formă umană (de care se și folosesc adesea). În formă umană se spune că ar fi caracterizați prin ochii care lucesc roșiatic. Vocea lor poate fi silențioasă ca o șoaptă, însă și răsunătoare ca o tornadă.
Reprezentarea lui Wendigo este foarte diversă. Astfel, unele legende povestesc despre faptul că picioarele lor ar fi ca ale unui animal, altele spun că ar avea un singur deget la picior. Iar în altele se spune că abia dacă ar putea fi deosebit de un om.
Adesea este denumit și Windigo, alte nume uzuale sunt <<Atcen>> și <<Kokodjo>>. Probabil că prima denumire indiană pe care au avut-o este <<Witiko>>, ceea ce înseamnă <<El, cel care trăiește singur>>.
Existau mai multe căi prin care un om putea deveni un Wendigo. Una dintre acestea consta în aceea că omul era strigat pe nume de un Wendigo în vis sau chiar să viseze că este un Wendigo. Însă la fel de bine un om rătăcit în singurătatea pădurii putea să fie strigat pe nume de un Wendigo (în loc să fie mâncat). Și era posibil să fie blestemat de un șaman și să pășească astfel pe calea unui Wendigo. La fel exista însă un ritual de transformare pentru cei care voiau să se dedice zonei crepusculare.
Și apoi, bineînțeles, consumul de carne de om, care ducea la transformare și îl făcea pe om un Wendigo. Prin acest păcat, omul se transforma într-o ființă care cu greu putea fi rănită, era mai puternică și mai rapidă și era mânată de o foame de viață.
Însă există și legende în care un Wendigo a fost vindecat, așa de exemplu prin instilarea de seu fierbinte, care a făcut să se topească inima de gheață.
Una dintre puținele posibilități de a învinge și de a ucide un Wendigo este ca respectiva persoană să devină ea însăși un Wendigo care să lupte cu acesta.
Însă trebuie să se acorde mare atenție: chiar dacă respectivul a ucis un Wendigo, există pericolul ca el însuși să rămână un Wendigo pentru totdeauna.”

Cred că cel mai cunoscut film inspirat din legenda lui Wendigo e „Ravenous” (1999) - de fapt, aici el nu apare ca un spirit, ci monstrul se dezlănțuie din interiorul oamenilor, dar are la bază legenda lui și a fost inspirat și de povestea lui Alferd Packer (da, numele lui era Alferd, și din câte țin minte, se pornise și el în goana după aur, alături de un grup, dar nu cunoșteau locurile și s-au rătăcit în munți... eventual, fiind nevoiți să supraviețuiască printre zăpezi... iar Alferd o face pe baza tovarășilor morți). Alte filme cu wendigo sunt: „Wendigo” (2001), „Antlers” (2021), „The Windigo” (2024), și mai era unul pe care îl văzusem, dar nu îmi pot aminti titlul lui acum. Iar dacă preferați cărți, „Cimitirul animalelor” de Stephen King.

Oricum, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke e o carte intensă, plină de informații și povești fascinante din care am avut multe de învățat. A avut și vreo două sau trei părți destul de plictictisitoare, pentru mine cel puțin, mai ales aceea cu criminalul Udo Jurgens, dar în rest a fost o carte deosebit de interesantă.

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.