Florile - parfum și culoare - Aurelian Băltărețu

După ce am citit „Vraja diamantelor” de Radu Nor (carte care mi-a trezit interesul și pentru pietre prețioase și a fost printre primele din care m-am documentat pentru „Văpăi de dragoste și diamant”), am căutat și alte cărți din colecția Cristal a editurii Albatros, astfel că am mai adăugat în bibliotecă și titlurile: „Din ierburi s-au născut medicamentele”, „Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”, „Bionica distractivă”, „Botanica distractivă”, „Submarinul în acțiune”, „Râurile - bogăția Terrei”, „Insulele Terrei”, „Oceanele și mările Terrei”, „Vulcanii Terrei”, „Lacurile Terrei”, „Peșterile Terrei”, „Minunata lume a păsărilor”, plus altele, știu că mai am ceva titluri, dar nu mai știu exact care.

Cam eram în dubii dacă să iau sau nu și „Florile - parfum și culoare”, de vreme ce am deja atâtea cărți despre flori, plante, culori și parfum, dar... una în plus nu strică și mă bucur că am luat-o. Totuși, deși cartea conține informații interesante legate de istoria anumitor flori și ceva date despre flori de la diverse popoare, a fost în mare un tratat de horticultură despre creșterea, înmulțirea și îngrijirea plantelor, cum să le faci să crească în mai multe culori, construirea serelor, a răsadurilor, ce îngrășăminte se pun, cum să crești specii rare ca floarea-de-colț și altele. Nu pot spune că acele părți m-au atras în mod deosebit, deși am zăbovit ceva la partea cu plantarea citricelor, pentru că am și eu un mic lămâi și habar n-aveam ce să fac cu el (acum știu că după ce mai crește puțin, ar trebui să-l altoiesc, dar mie mi-a rămas în minte partea cu: „fructifică și lămâii nealtoiți, dar după mult ma mulți ani”, așadar, nu e grabă să-mi stresez lămâiul ca să-mi facă lămâi).

În carte sunt prezentate și flori care au nevoie de o grijă dedicată pentru a se menține, dar cum nu sunt extrem de pasionată de horticultură, am sărit peste acele părți (mama le găsește foarte folositoare însă, ea iubind florile și având tot soiul de plante gingașe). Mie îmi plac florile care nu necesită prea multă cocoloșire constantă și nu sunt exagerat de pretențioase.

În primul capitol se menționează despre grădinile sacre lucrate de preoții-grădinari (despre asta am aflat mai multe, totuși, din „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș; din câte țin minte, acolo era vorba de Curicancha, o grădină sacră din aur și pietre prețioase, și mai era ceva legat de cetatea Ur...), s-a menționat despre „Grădinile Semiramidei” - despre care mă interesa să aflu mai multe, de fapt, s-a menționat ce flori creșteau în grădinile diverselor popoare antice, dar fără prea multe detalii, iar informațiile erau repetitive pe alocuri, în plus, știam mai multe despre ele din alte cărți despre plante, chiar și din cele legate de parfumuri (în special „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” de Elisabeth de Feydeau).

Și acum câteva date interesante din carte:

1. Se spune că Hipocrat, „părintele medicinei”, ar fi stins o epidemie de ciumă apărută la Atena arzând pe străzi plante aromatice. Despre un episod similar am mai vorbit într-o altă postare de la cartea „Parfum. O istorie grandioasă” de Elisabeth de Feydeau, în care era vorba de acei hoți care jefuiau casele părăsite după pofta inimii în timpul ciumei, nefiind afectați de boală pentru că foloseau o apă camforată cu ierburi medicinale.

2. La Roma, trandafirul era nelipsit de la cele mai fastuase și rafinate serbări. Romanii importau corăbii întregi cu petale de trandafir din Egipt (unii oameni se plângeau că trandafirii înlocuiseră plante mult mai folositoare, iar țara se zbătea concomitent între lux și sărăcie). Se povestește că Nero a plătit patru milioane de sesterți pentru petalele de trandafiri cu care a acoperit oglinda lacului Lucrin, pe malurile căruia se dădea o petrecere, iar parfumul din aer era de-a dreptul îmbătător. La Roma se organizau și „ploi” cu petale de trandafir, iar patricienii bogați umpleau cu petale de trandafiri pernele pe care stăteau invitații la ospețe, în timp ce din plafoanele sălilor erau aruncate alte petale parfumate (la balurile de la Versailles se presăra făină din tavan).

3. Despre nobilimea din vremea lui Ludovic al XV-lea un scriitor spunea: „oamenii nu se spălau decât o singură dată pe săptămână, în schimb se parfumau de zece ori pe zi...” - avea dreptate, întrucât la Versailles nu exista decât o singură baie, dar erau sute de prăvălii unde se vindeau parfumuri. Numai doamna de Pompadour cheltuia anual doar 500.000 franci aur pe parfumuri (era un lux parfumul, care pe vremea Revoluției Franceze era pedepsit... sansculoții nu se parfumau, altfel trezeau suspiciuni și se puteau trezi în fața doamnei ghilotină, despre asta am mai vorbit în Erotica parfumurilor).

4. Grecii și romanii credeau că bulbii gladiolei (în latină: gladus = sabie, gladiolus = săbiuță) te fereau de moarte, de aceea soldații purtau la gât bulbi de gladiole ca amulete. Planta mai era folosită în diverse rețete medicale, printre care și acelea care alinau durerile de dinți. Toate părțile plantei, dar mai ales frunzele, au conținut ridicat de vitamina C.

5. Bulbii de crin erau folosiți la cataplasme și oblojeli, pentru dezinfecții și chiar pentru băuturi împotriva mușcăturilor de șarpe. În Egiptul antic floarea  de crin era deosebit de prețuită, astfel încât hieroglifa care îl indica simboliza chiar Egiptul.

Crinii originari din Orientul Îndepărtat sunt menționați în Europa abia în Buletinul Grădinii Regale din Kew (Anglia) din anul 1811. 

Au fost câteva capitole și despre anumite flori și istoria lor: trandafirul, crinul, zambila, crizantema, laleaua, dalia, cactusul, citricele, gladiola, ficusul. Cu excepția gladiolei, multe dintre informații le mai citisem și în alte cărți, despre tulipomanie în „Pietre prețioase” de Aja Raden, despre ficus în „Botanica distractivă” de Tudor Opriș.

  

Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

 

Mereu când vedeam prin filme medici cu măști de alea cu cioc lung (recent m-am uitat din nou la „Frumoasa și Bestia” în care am dar iar peste o mască de aia), dar nu de alea elegante pentru bal, mă întrebam cărui scop servea acel cioc lung, în afară de faptul că e destul de înfricoșător. Am aflat mai multe din cartea lui Elisabeth de Feydeau.

Aparent, acele vestimentații negre, completate de o pălărie cu boruri largi și masca înfricoșătoare, erau purtate de persoanele care se apropiau de cei cu ciumă și chiar se numeau „costume de ciumă”. Costumul de ciumă a fost conceput de Charles Delorme, medic al regelui Ludovic al XIII-lea. În acel cioc se puneau plante aromatice și parfumuri pentru purificarea aerului respirat. Pe vreme de ciumă, parfumierul avea datoria să dezinfecteze locurile, oamenii și animalele cu ajutorul parfumurilor. Tot atunci, medicii recomandau să se ardă în case „casolete”(vase în care se ard mirodenii) cu rășini aromatice (cel mai adesea tămâie, mosc, ambră, camfor, gutuie, boabe de ienupăr, ba chiar și pucioasă sau praf de pușcă).

Tot de aici am aflat (reamintit mai degrabă) de „pomander”. Acum îmi vine în minte scena din filmul „Damsel” în care protagonista e îmbrăcată pentru nuntă și, la urmă, vestimentației ei i se adaugă un glob micuț, din aur, cu o bucățică de rășină parfumată în interior. Ei bine, ăla e pomander-ul. Acest mic recipient a apărut în secolul al XVI-lea, fiind un accesoriu foarte sofisticat și semn al distincției sociale, nu doar pentru că păstra în el mosc, ambră, rășini și alte esențe parfumate, ci și pentru că era din aur sau argint, adesea incrustat cu perle sau pietre prețioase. Se prindea la centură, la gât sau pus pe deget, ca inel. Pomander-ul era recomandat mai ales împotriva epidemiilor și în caz de tulburări digestive, dar în poveștile din volumele cu proza fantastică franceză, personajele le foloseau și când treceau prin cartiere rău famate, când li se iveau cerșetori în cale (fie pentru a se feri de mirosul lor, fie pentru a impresiona prin bogăția lor).

Unul dintre leacurile de pe vremea ciumei - despre care am mai auzit și prin alte cărți, pentru că e o istorioară destul de populară - care era cu adevărat eficient, era „Oțetul celor patru hoți”. La fel cum sugerează și denumirea sa, legenda acestui produs se învârte în jurul a patru hoți, care, la începutul secolului al XVIII-lea prădau victimele epidemiei din Marsilia (Toulouse, după alte surse) fără griji, mai ales că oficialitățile orașului se confruntau cu pierderile molimei. Hoții păreau imuni la boală, iar când au fost aduși în fața tribunalului, li s-a propus eliberarea în schimbul „rețetei” imunității lor. Metoda lor era să-și frece corpul, fața și mâinile mai ales cu un macerat din oțet de usturoi și ierburi aromatice (salvie, scorțișoară, mentă, rozmarin, nucșoară) amestecate cu camfor. Rețeta lor a fost publicată și s-a dovedit foarte eficace, așa că a avut un succes răsunător și după sfârșitul epidemiei.

Alte leacuri populare erau dezvoltate în mănăstiri, cum ar fi „eau d'arquebusade” (creat în secolul al XVI-lea de călugări pentru Francisc I, care fusese rănit de o archebuză) sau „l'eau des Carmes” („Apa de melisă”) - un tonic revitalizant, creat de un fitoterapeut francez tot în secolul al XVI-lea, care a dat secretul rețetei sale unui călugăr de la mănăstirea carmeliților desculți. Altă rețetă faimoasă era „Apa Reginei Ungariei”, după o altă rețetă din secolul al XIII-lea căreia i se mai spunea în rândul alchimiștilor și „elixirul nemuririi” sau „aurul lichid/potabil” (cel după care păreau să fie înnebunite metresele franceze, doar Madame de Pompadour consuma constant acest elixir... dar în cazul ei conținea aur adevărat - mai multe informații despre asta puteți găsi în „În pat cu regele” de Eleanor Herman... sau poate era în „Arta regală a otrăvurilor”, tot de Eleanor Herman, nu-mi amintesc exact în care anume dintre ele, oricum, sunt cărți extrem de interesante pe care le recomand).