Mereu când vedeam prin filme medici cu măști de alea cu cioc lung (recent m-am uitat din nou la „Frumoasa și Bestia” în care am dar iar peste o mască de aia), dar nu de alea elegante pentru bal, mă întrebam cărui scop servea acel cioc lung, în afară de faptul că e destul de înfricoșător. Am aflat mai multe din cartea lui Elisabeth de Feydeau.
Aparent, acele vestimentații negre, completate de o pălărie cu boruri largi și masca înfricoșătoare, erau purtate de persoanele care se apropiau de cei cu ciumă și chiar se numeau „costume de ciumă”. Costumul de ciumă a fost conceput de Charles Delorme, medic al regelui Ludovic al XIII-lea. În acel cioc se puneau plante aromatice și parfumuri pentru purificarea aerului respirat. Pe vreme de ciumă, parfumierul avea datoria să dezinfecteze locurile, oamenii și animalele cu ajutorul parfumurilor. Tot atunci, medicii recomandau să se ardă în case „casolete”(vase în care se ard mirodenii) cu rășini aromatice (cel mai adesea tămâie, mosc, ambră, camfor, gutuie, boabe de ienupăr, ba chiar și pucioasă sau praf de pușcă).
Tot de aici am aflat (reamintit mai degrabă) de „pomander”. Acum îmi vine în minte scena din filmul „Damsel” în care protagonista e îmbrăcată pentru nuntă și, la urmă, vestimentației ei i se adaugă un glob micuț, din aur, cu o bucățică de rășină parfumată în interior. Ei bine, ăla e pomander-ul. Acest mic recipient a apărut în secolul al XVI-lea, fiind un accesoriu foarte sofisticat și semn al distincției sociale, nu doar pentru că păstra în el mosc, ambră, rășini și alte esențe parfumate, ci și pentru că era din aur sau argint, adesea incrustat cu perle sau pietre prețioase. Se prindea la centură, la gât sau pus pe deget, ca inel. Pomander-ul era recomandat mai ales împotriva epidemiilor și în caz de tulburări digestive, dar în poveștile din volumele cu proza fantastică franceză, personajele le foloseau și când treceau prin cartiere rău famate, când li se iveau cerșetori în cale (fie pentru a se feri de mirosul lor, fie pentru a impresiona prin bogăția lor).
Unul dintre leacurile de pe vremea ciumei - despre care am mai auzit și prin alte cărți, pentru că e o istorioară destul de populară - care era cu adevărat eficient, era „Oțetul celor patru hoți”. La fel cum sugerează și denumirea sa, legenda acestui produs se învârte în jurul a patru hoți, care, la începutul secolului al XVIII-lea prădau victimele epidemiei din Marsilia (Toulouse, după alte surse) fără griji, mai ales că oficialitățile orașului se confruntau cu pierderile molimei. Hoții păreau imuni la boală, iar când au fost aduși în fața tribunalului, li s-a propus eliberarea în schimbul „rețetei” imunității lor. Metoda lor era să-și frece corpul, fața și mâinile mai ales cu un macerat din oțet de usturoi și ierburi aromatice (salvie, scorțișoară, mentă, rozmarin, nucșoară) amestecate cu camfor. Rețeta lor a fost publicată și s-a dovedit foarte eficace, așa că a avut un succes răsunător și după sfârșitul epidemiei.
Alte leacuri populare erau dezvoltate în mănăstiri, cum ar fi „eau d'arquebusade” (creat în secolul al XVI-lea de călugări pentru Francisc I, care fusese rănit de o archebuză) sau „l'eau des Carmes” („Apa de melisă”) - un tonic revitalizant, creat de un fitoterapeut francez tot în secolul al XVI-lea, care a dat secretul rețetei sale unui călugăr de la mănăstirea carmeliților desculți. Altă rețetă faimoasă era „Apa Reginei Ungariei”, după o altă rețetă din secolul al XIII-lea căreia i se mai spunea în rândul alchimiștilor și „elixirul nemuririi” sau „aurul lichid/potabil” (cel după care păreau să fie înnebunite metresele franceze, doar Madame de Pompadour consuma constant acest elixir... dar în cazul ei conținea aur adevărat - mai multe informații despre asta puteți găsi în „În pat cu regele” de Eleanor Herman... sau poate era în „Arta regală a otrăvurilor”, tot de Eleanor Herman, nu-mi amintesc exact în care anume dintre ele, oricum, sunt cărți extrem de interesante pe care le recomand).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu