Botanica distractivă - Tudor Opriș

 

Căutam de ceva vreme o carte cu date interesante despre plante, dar o căutam printre titluri și autori străini, când cea mai interesantă era chiar sub nasul meu, scrisă de un român. Am adunat o grămadă de cărți scrise de autori străini și, deși erau și unele informații interesante acolo, majoritatea aveau, în mare, cam aceleași chestii. Multe îmi erau deja cunoscute pentru că fuseseră folosite în drame polițiste sau în cărți ca „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. 

„Botanica distractivă” chiar e distractivă. Sunt multe întâmplări amuzante și informații interesante povestite în ea, de pildă:

1. Marele Aristotel, ale cărui concepții erau ridicate la rangul de dogme în epoca feudală, credea că „rățuștele de mare” (un neam de răcușori) iau naștere din ghindele căzute din stejarii ce cresc pe țărmurile mării și că gâștele și rațele noastre domestice provin din rațele de mare care au părăsit apa. Pe baza asta, în evul mediu, călugării șireți foloseau această poveste ca să obțină dreptul de a mânca gâște și rațe în zilele de post, judecând „logic” că de vreme ce ele au provenit din „rațele de mare”, iar acestea s-au format din ghinda stejarului, înseamnă că rațele și gâștele sunt de proveniență vegetală... Astfel, în evul mediu au apărut ca prin minune copaci miraculoși care dau naștere la miei, la felurite sălbăticiuni sau soiuri de păsări. În cărțile unor teologi naturaliști sau naturaliști laici ca Van Helmont, Aldrovandi, Michael Scott, Vincent de Beauvais, Basiliscus și alții care reiau opera lui Aristotel, îmbogățind-o cu poveștile antice cuprinse în Physiologus și cu propriile lor observații, se vorbește cu seriozitate despre asemenea geneze uluitoare, se întocmesc planșe amănunțite reprezentând diferitele faze ale procesului nașterii unor animale din plante și se dau chiar și rețete pentru obținerea lor. 

2. Există furnici care cultivă ciuperci. Furnica braziliană Sauba, numită de localnici și furnica cu umbrelă, decupează frunzele arborelui de cafea, tocându-le în furnicar și transformandu-le într-un compost prin amestecarea lor cu pământ gras. Pe acest strat ale aștern fragmentele din miceliile unei macromycete din neamul ciupercii de bălegar, asigurându-și astfel o hrană proaspătă permanentă. Alte furnici tropicale (Atta histrix) gunoiesc unele galerii din furnicar cu propriile excremente și cultivă un soi de ascomycetă exotică al cărei aparat reproducător înțepat de insecte secretă un suc dulce. Femelele ce părăsesc colonia în timpul reproducerii, transportă cu ele într-o pungă specială a cavității bucale frânturi de miceliu, pe care în noul furnicar chiar matca le plantează pentru prima dată.

3. Există copaci care au seva în flux sau reflux, în funcție de fazele lunii. Vallaba (un neam de acaju din Guyana) e un copac „lunatic”, deosebit de sensibil la diversele faze prin care trece luna. Seva acestui copac suferă un fel de maree care o înalță periodic spre satelitul nostru natural. Tăietorii de lemne din părțile locului cunosc din practică efectele acestui fenomen. Dacă arborele e tăiat cu câteva nopți înainte de a fi lună nouă, lemnul său roșiatic este excelent pentru construcții, abia putând fi cioplit din cauza tăriei sale. În această perioadă seva se găsește în reflux. Circulația ei foarte lentă prin țesuturile trunchiului și ramurilor favorizează deshidratarea celulelor, care duce la întărirea lemnului. Dacă însă copacul e doborât în timpul lunii pline, când se exercită din plin atracția magnetică a astrului, iar seva urcă cu putere în țesuturi, asemenea fluxului, lemnul devine moale și poate fi ușor îmbucătățit, pierzându-și calitățile obișnuite din cauza marii cantități de apă.

4. Fără busolă, am fi tentați să găsim nordul orientându-ne după mușchiul care se fixează la partea nordică a trunchiurilor copacilor... dar nu e întotdeauna un semn tocmai sigur, pentru că sunt mușchi care cresc în direcția nord-est, nord-vest și sud-vest. 

5. Orologiile florale erau principalul punct de atracție al grădinilor botanice cu două-trei secole în urmă.

Acestea sunt doar câteva dintre informațiile interesante din carte. Cartea abundă în ele, de la plante carnivore la alge luminoase, copaci care aleargă după aur, ciuperci fosforescente și multe, multe altele. 

Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton - Leonida Neamțu

 

Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.

M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.

În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent... 

„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.

În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB. 

„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...

„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.

„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere. 

„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.

„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț. 

„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.

Un fragment drăguț:

„ - Mă iubești, Nadim?

- Mda, ca și câinele pe pisică!

- Minte-mă! Minte-mă, dragule!

- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!

- Dar eu te iubesc, geme Stela.

- Tu minți totdeauna.

- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”

Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...

„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.

„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea. 

„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.

„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.

Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.

Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Câinii diavolului - Cătălina Fometici

Am cartea asta de mai mulți ani; am câștigat-o de la Gazeta SF, după ce am trimis proza „Lacul cu flori de lotus” și a fost cea mai votată povestire a lunii.

Recent, m-am apucat de citit o antologie cu vârcolaci și mi-am amintit de „Câinii diavolului” de Cătălina Fometici. 

Cartea cuprinde trei povestiri interconectate între ele. Prima povestire te duce imediat cu gândul la cazul real al bestiei din Gevaudan, sau la „Câinele din Baskerville” de Arthur Conan Doyle.

Pentru cei care nu au auzit de fiara din Gevaudan, cazul a făcut mare vâlvă în Franța și în Europa pe la 1795. În iarna lui 1795, în Gevaudan au avut loc mai multe crime înfiorătoare, puse pe seama unei bestii pe care oamenii o descriau drept un fel de lup (vârcolac), Victimele erau doar femei și copii, atacate când ieșeau cu micile turme de oi sau de vite la păscut, iar până la sfârșitul anului 1795, se spune că numărul lor ar fi ajuns undeva la șaizeci.

E foarte populară tema bestiei din Gevaudan, așa că s-au făcut și filme (cred că cel mai cunoscut e Frăția lupilor) și a inspirat o grămadă de autori.

Mi-a plăcut cartea „Câinii diavolului”, are elemente de gotic, mult mister, o poveste extrem de atractivă pentru iubitorii de fantasy și horror. Pe alocuri, mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată povestea, mai ales cu acea frumoasă adormită și trecutul ei, sau cu contesa luptătoare, sau cu acea organizație secretă de muschetari, dar per total e o lectură interesantă.

 Chipul întunecat al visului
Roşie ca sângele este Furia
Câinii Diavolului

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Uneori, mă cuprinde dorul de o poveste bună pentru tineri și cam rar am ajuns zilele astea să găsesc una fără să aibă conținut sexual. Am văzut foarte multe recomandări de cărți care se voiau a fi pentru adolescenți, dar ele abundau în scene 18+, și mă uitam uimită la recenzii; unii le lăudau că erau foarte educative cică și săreau la gâtul celor care nu erau de acord cu asemenea conținut în cărțile pentru copii, că ideea în mare era că dacă nu accepți așa ceva ai o mentalitate învechită și alte chestii antice fără o viziune „modernă”; cred că ăsta e principalul motiv pentru care am renunțat la romanele YA, pentru că sunt prea „moderne” pentru mine și nu știu să le apreciez cum se cuvine. La drept vorbind, tocmai tendința asta de a adăuga „chestii la modă” acum în romane, le face pe majoritatea să pară cam la fel, pentru că nici nu se mai pune accentul pe intriga cărții sau pe aventurile protagoniștilor, sau povestea în sine, ci pe hormonii lor și, astfel, peste jumătate de carte e plină de certuri și împăcări fierbinți între personaje (indiferent ce gen de carte YA ar fi, mai ales romatasy - în romantasy aproape că partea fantasy e la minimum, punându-se accentul extrem de mult pe romance/erotic/p...). Am renunțat la o grămadă de cărți YA tocmai pentru că mi se păreau toate la fel.

Din fericire, „Împărăția ultimului cerb” a ieșit din tiparele acestei noi mode. Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță. Unele părți mi-aș fi dorit să fie altfel executate, dar nu m-au deranjat prea tare, mai ales că ăsta e primul roman al autoarei, dacă nu mă înșel.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant (căutătorii de comori mereu se avântă spre locurile indicate în hărțile de comori, indiferent că sunt false sau adevărate incită imaginația și simțul de aventură), la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali. Când eram mică, printre primele mele cărți citite a fost „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson și atunci m-am apucat să sap după comori prin toată livada bunicii, apoi mi-am văzut „opera” și ca să nu dau de bucluc, am dat vina pe câine. 

„Împărăția ultimului cerb” e un fantasy drăguț, plin de aventuri, dar și relaxant, așa că e numai bun de luat în vacanță. Cred că ar fi foarte apreciat de copii, dar și de părinți.

Pentru cei interesați, alte cărți cu pirați care îmi vin acum în minte sunt volumele „Busola către Nova Scotia” de Agape F.H. (acestea mi-au amintit oarecum de „Pirații din Caraibe”) și „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș (asta e extrem de interesantă, de istorie, are și capitole cu pirați și comorile lor, plus povești ale unor hărți, mi-a plăcut foarte mult).

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, în compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)

Îngerii morții - Paul Ștefănescu

O carte despre crime celebre. Multe informații le mai citisem și din alte cărți despre criminali în serie sau cunoscuți, dar de aici mulți mi-au fost necunoscuți și cazuri de care nu mai auzisem.

Despre „Vampirul din Dusseldorf”, casa doctorului Holmes, Ted Bundy, Strangulatorul din Boston, Spintecătorul din Yorkshire au mai scris și alții, dar a fost pentru prima oară când am auzit de Vera Renczi (femeia-vampir) - Văduva Neagră din Beekerekul.

Cazul Verei mi-a rămas în minte pentru că ea își comandase 35 de sicrie de zinc ca să schimbe sicriele vechi ale rudelor moarte, plus că unul dintre soți îi murise „într-un accident de mașină în România”. Criminala aducea din Viena tineri și după ce se sătura de ei îi ucidea și ducea în cripta la care doar ea avea cheia, în subteran, alături de celelalte victime, ba chiar își ucisese și fiul de doar 10 ani pentru că îi aflase secretul. Culmea, deși era suspectă de mai multe ori, poliția a lăsat-o în pace pentru că era frumoasă. Nu prea voiau să-i ciufulească penele fără ceva concret, până când îl ucide pe soțul unei femei, iar aceasta îi dă de urmă din cauza unui bilet pe care infidelul și-l uitase în jachetă. Și așa începe investigația și Vera Renczi e prinsă.

Un alt caz interesant e cel cu un plic demascator. Johannes Opdam își otrăvește lent soția (cu care are și trei copii) și scrie o scrisoare prin care îi înscenează sinuciderea, pentru că voia să se însoare cu secretara lui. Evident că e suspectat imediat și închis, deși el insistă că nevasta lui a fost otrăvită de amantul ei și că el e nevinovat. E condamnat pe viață, dar în închisoare, soarta face ca el să fie alături de celula unui alt bărbat acuzat de aceeași crimă și devin prieteni la cataramă. Totuși, asta nu-l împiedică pe Opdam să-l ucidă cu otravă și culmea coincidențelor, în scrisoare lui de sinucidere, îl absolvea pe Opdam de crima împotriva soției sale, spunând acolo că el era amantul care o otrăvise. Și poliția își dă seama că povestea e cusută cu ață albă, dar scrisul din scrisoare e al bărbatului ucis, după cercetarea experților grafologi. Dar... după multe bătăi de cap, descoperă că plicul scrisorii fusese lipit cu saliva lui Opdam și planurile lui de a scăpa din închisoare sunt date peste cap și primește sentință pe viață... din nou.

Este și un caz despre un criminal care inventase o nouă otravă, cazul „Morții nevăzute”, despre care citisem și în „Drama otrăvirilor”, tot de Paul Ștefănescu.

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.

Luceafărul și Aurora - Maria Philip

 

Cartea a fost inspirată de „Luceafărul” lui Eminescu, dar pe mine nu prea m-a dus cu gândul într-acolo, mai degrabă la djini și poveștile din „O mie și una de nopți”, cel puțin puterile lui Lucian și ale prietenului lui.

E o lectură lejeră, similară unui web novel, cu descrieri sumare și mult dialog, plus erotism, exact cum ne-a obișnuit Maria Philip și până acum.

Vara în care mama a avut ochii verzi - de Tatiana Țîbuleac

Mai văzusem postări pe grupuri despre cartea Tatianei Țîbuleac, dar cumva, drama unui adolescent depresiv, care voia să-i moară mama și era supărat pe toți și pe toate, nu mă atrăgea prea mult și am fost mereu reticentă în privința ei. 

Totuși, ieri am fost la o prietenă și în biblioteca ei cartea asta era pusă în față. Am întrebat-o dacă a citit-o și a zis că da și mi-a și pus-o în mâini. Nu a vrut să-mi spună mai multe detalii, doar să o citesc. Cât ea comanda ceva de mâncare și făcea ceaiul, am început să o citesc. E destul de scurtă și am terminat-o cam într-o oră.

Se citește ușor, dar protagonistul, care nu avea nimic bun de zis despre nimeni și o insultă pentru fiecare persoană întâlnită în cale, mai ales despre mama sa, pur și simplu mă enerva la culme. E foarte greu să mă regăsesc într-un personaj de genul adolescentului rebel, dar i-am înțeles stările. Nici pe parcurs nu l-am agreat prea mult, poate doar când își mai schimbase atitudinea față de maică-sa. Mie personajul lui mi-a adus aminte de Holden din „De veghe în lanul de secară” al lui J.D. Salinger - adolescentul revoltat împotriva tuturor, care nu-și găsește locul în lume (și atitudinea, dar și faptul că își iubea sora mai mică), dar spre deosebire de „De veghe în lanul de secară”(pe care am detestat-o), „Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a plăcut, pentru că transmite emoție. Pentru mama lui Aleksy am simțit doar milă și părere de rău, dar personajul ei mi s-a părut foarte interesant, complex și misterios, în comparație cu sinceritatea debordantă și foarte adesea supărătoare a fiului.

A fost o carte tristă și emoționantă.