Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Uneori, mă cuprinde dorul de o poveste bună pentru tineri și cam rar am ajuns zilele astea să găsesc una fără să aibă conținut sexual. Am văzut foarte multe recomandări de cărți care se voiau a fi pentru adolescenți, dar ele abundau în scene 18+, și mă uitam uimită la recenzii; unii le lăudau că erau foarte educative cică și săreau la gâtul celor care nu erau de acord cu asemenea conținut în cărțile pentru copii, că ideea în mare era că dacă nu accepți așa ceva ai o mentalitate învechită și alte chestii antice fără o viziune „modernă”; cred că ăsta e principalul motiv pentru care am renunțat la romanele YA, pentru că sunt prea „moderne” pentru mine și nu știu să le apreciez cum se cuvine. La drept vorbind, tocmai tendința asta de a adăuga „chestii la modă” acum în romane, le face pe majoritatea să pară cam la fel, pentru că nici nu se mai pune accentul pe intriga cărții sau pe aventurile protagoniștilor, sau povestea în sine, ci pe hormonii lor și, astfel, peste jumătate de carte e plină de certuri și împăcări fierbinți între personaje (indiferent ce gen de carte YA ar fi, mai ales romatasy - în romantasy aproape că partea fantasy e la minimum, punându-se accentul extrem de mult pe romance/erotic/p...). Am renunțat la o grămadă de cărți YA tocmai pentru că mi se păreau toate la fel.

Din fericire, „Împărăția ultimului cerb” a ieșit din tiparele acestei noi mode. Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță. Unele părți mi-aș fi dorit să fie altfel executate, dar nu m-au deranjat prea tare, mai ales că ăsta e primul roman al autoarei, dacă nu mă înșel.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant (căutătorii de comori mereu se avântă spre locurile indicate în hărțile de comori, indiferent că sunt false sau adevărate incită imaginația și simțul de aventură), la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali. Când eram mică, printre primele mele cărți citite a fost „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson și atunci m-am apucat să sap după comori prin toată livada bunicii, apoi mi-am văzut „opera” și ca să nu dau de bucluc, am dat vina pe câine. 

„Împărăția ultimului cerb” e un fantasy drăguț, plin de aventuri, dar și relaxant, așa că e numai bun de luat în vacanță. Cred că ar fi foarte apreciat de copii, dar și de părinți.

Pentru cei interesați, alte cărți cu pirați care îmi vin acum în minte sunt volumele „Busola către Nova Scotia” de Agape F.H. (acestea mi-au amintit oarecum de „Pirații din Caraibe”) și „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș (asta e extrem de interesantă, de istorie, are și capitole cu pirați și comorile lor, plus povești ale unor hărți, mi-a plăcut foarte mult).

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, în compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)

Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate – M.K. Lynn

În „Cazul inimii furate”, primul volum din seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” de M. K. Lynn, facem cunoștință cu oamenii Cabinetului de Investigații Supranaturale ai Micului Paris.

Cred că pe parcurs ni se vor dezvălui mai multe informații legate de acidul demonic și supranaturalul din Micul Paris, dar pe moment nu ni s-au dezvăluit prea multe. Umorul nu lipsește nici el.

Fiecare e unic în felul său, Eleonora e pasionată de otrăvuri, Florica e ahtiată după dulciuri, Leopold e pasionat de ceea ce face și de minunata lui Șefă, iar Lisette e... Lisette. Leo și Lili au o dinamică aparte, iar relația lor evoluează încet, având la bază respectul și înțelegerea.

Primul lor caz mi-a stârnit interesul și sunt curioasă să aflu mai multe detalii din trecutul celor doi și nu numai (Pisica și Floarea, Diamantul și Cafeneaua - astea îs coduri ca să nu dau spoilere).

E o carte lejeră, numai bună pentru relaxare și o prăjitură... poate chiar de la Capșa, dacă sunteți din București.

Cu cartea asta mi s-a trezit și mie interesul pentru „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul pe la 1900. De fapt, auzisem cândva că Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar nu prea dădusem importanță acestei informații și nici nu mă făcuse curioasă să aflu mai multe (mă tot gândeam la Chirița și la filmele cu ea, care nu îmi prea plăcuseră pe atunci când le văzusem, eram și prea tânără și nu înțelegeam ce era așa amuzant la Chirița și fetele ei, care stâlceau franceza - bine, acum înțeleg, am revăzut Chirița și am avut o altă perspectivă a acelor vremuri -, ah, și să nu uit de filmele cu Mărgelatu și mă miram de rochiile acelea tipic franțuzești pe care le purtau femeile (ulterior am citit un studiu foarte interesant: „Modă românească și modernizarea europeană 1830-1920” de Adrian-Silvan Ionescu, și am înțeles care era treaba cu moda pe atunci), dar cam atât îmi aminteam din Mărgelatu, pentru că nu prea avusesem răbdare să le termin, cu alte cuvinte, perioada românească de pe la 1900 nu prea prezenta interes pentru mine). Totuși, „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate” mi-a readus pe radar numele „Micul Paris” și de data asta nu l-am ignorat, avea un aer de epocă și am luat și alte cărți despre Bucureștiul vechi, inclusiv „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, plus seria cu Misterele Bucureștilor de Dan-Silviu Boerescu. În afară de M. K. Lynn nu am mai întâlnit cărți cu acțiunea în Bucureștii vechi (poate doar în „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” de Aurelia Chircu, care e și acela un fantasy cu iz caragialesc, dar are incluse și tradiții vechi românești, ca busuiocul pus sub pernă într-o anumită noapte din an, pentru a-ți visa ursitul), iar felul în care rezolvă detectivii cazurile care bântuie străzile la miezul nopții m-a făcut să mă gândesc la Jack Spintecătorul dintr-un oarecare motiv.

În „Micul Paris” franceza era la modă (vedem asta și din Chirița), așa că nu e de mirare și tendința de „franțuzire” a numelor, iar dacă ai făcut și școala în străinătate, aveai și mai multă trecere în rândul lumii bune și mai multe oportunități (dacă nu mă înșel, și Duiliu Zamfirescu parcă avea o carte, sau scrisese într-o prefață, în care vorbea despre cât de bine erai văzut și aveai mare succes în posturi foarte bune, dacă aveai studiile făcute în străinătate). Și Constantin Balcabașa în „Bucureștii de altădată”  (volumul 1) elevii erau obligați să vorbească în timpul pauzelor numai în franceză, iar acela care era prins că vorbea românește primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în română. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare. Totuși, elevii sunt inventivi și găsesc ei modalitatea de a vorbi în română fără să-și mai bată capul cu consecințele. Chiar și Ion Bulei în „Lumea românească la 1900” spunea că românii erau foarte dornici să preia cultura străinilor, așa că nu e de greu de înțeles de ce se formau tot mai des grupuri care se străduiau să protejeze fondul național, iar printre acestea se aflau și autori precum Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Maiorescu și alții.

Nici despre Capșa nu auzisem, dar, aparent, Capșa era o cofetărie de lux pe Calea Victoriei și pe piața Teatrului, alături de Fialkovsky și Giovanni. Și două fragmente din „Bucureștii de altădată” despre Capșa, care mi s-a părut foarte interesant:

„Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în București să vie să ia înghețată la Capșa. Lucrul șic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese steteau tinerii civili sau ofițerii și priveau acea expoziție de femei tinere și nostime.  

Într-una din veri o parte din lumea „bună” s-a supărat pe Capșa și s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în fața Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocrația bucureșteană a luat înghețată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.”

Hmm? Oare de ce s-o fi supărat aristocrația pe Capșa? Să fi fost gustul schimbat al prăjiturilor? Vă spune M. K. Lynn în „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”.

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

LEGILE NESCRISE ALE VIEȚII - Două inimi, un singur trup - Delia Moretti

    Într-o călătorie în Italia, Daria Martinelli o întâlnește pe vechea ei prietenă, Matilda, la un local din Montello. Întrevederea e plină de surprize, nu doar de amintiri, iar ea acceptă propunerea femeii și decide să locuiască la familia De Rosa pentru o vreme.

Aici se face plăcută ușor de toți membrii ei și nu numai, fiind primită cu brațele deschise de aceștia, astfel că, pe parcurs, asistă la dramele lor și la tot ce se petrece acolo, găsindu-și propriul ei loc în rândul lor.

    Cel mai intrigant personaj mi s-a părut a fi chiar Matilda, deși mereu am oscilat între milă și antipatie față de ea. Pe parcurs mi-a dat impresia că e o fire singuratică și tristă, în ciuda faptului că avea tot ce și-ar putea dori cineva ca Daria de la viață, ea nu era fericită și se complăcea în situația ei neavând curajul de a fi sinceră cu ea însăși, îndepărtându-i voit pe cei din jurul său. Vorbele ei mereu reflectau o angoasă interioară. Singurătatea din sânul familiei ei a fost cumva alinată de gândul de a o avea alături pe Daria, cineva despre care credea că ar fi de partea ei și probabil și-ar fi dorit să o păstreze doar pentru ea, însă vechea prietenă nu corespunde așteptărilor ei și îi dovedește contrariul mai tot timpul în micile dispute din familie, unde o contracarează de fiecare dată. Cele două sunt în antiteză, dar foarte asemănătoare, căci ceea ce spune Matilda cu voce tare, nu are curajul s-o facă Daria, deși aceasta gândește anumite lucruri și dă impresia că datorită calităților ei îi poate privi de sus pe alții, sub masca bunelor maniere.

    Matilda alege să compenseze nefericirea care o sufocă prin masca impertinenței și a aparențelor, de parcă ar considera că i se cuvine o astfel de purtare pentru că e undeva unde nu-și dorește și nu simte că acolo ar fi locul ei. Se simte ca o străină și se refulează prin vorbe acide sau comportament neadecvat.

    Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea bătrânului Salvatore. E genul de bunic ideal, care nu a uitat că a fost copil cândva, dovada fiind bătaia cu bulgări, dar își arată mereu dragostea și înțelegerea pentru familia sa și e mereu gata să primească noi membri.

    Pe parcursul cărții, aveam mereu în gând cadrul acțiunii, mai ales viile și peisajele de țară, iar la asta coperta mi-a rămas întipărită în minte tot timpul. Este o carte ce prezintă alegerile unei familii și consecințele ei, pe fundalul unui orășel liniștit, cuprins de aromele Italiei.