Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.
Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.
În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)
În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.
Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.
Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).
„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).
Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.
E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu