Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Povești despre Păcală și Tândală - Alexandru Mitru

 Când eram mică îmi plăceau mult poveștile cu Păcală. Nici acum nu e prea diferit, ba chiar le apreciez mai mult acum și e mereu o plăcere să le recitesc. Multe dintre poveștile astea te fac să râzi cu lacrimi.

Într-o antologie cu Păcală, Florin Iaru spunea că: „Păcală este, de mai bine de o sută de ani, întruchiparea poporului român. Cine nu-l înțelege, cine nu râde la șotiile lui, cine nu se bucură de victoriile pe care le repurtează în lupta cu prostia, răutatea și zgârcenia omenească - nu poate înțelege sufletul românesc.
De aceea, el este eroul incontestabil al folclorului, un fel de Făt-Frumos sucit, care cară uși în spinare, le cântă dracilor până îi ia Aghiuță, se prostește ca să îi umple de ridicol pe îngâmfați, călătorește prin lumea largă și face dreptate - în felul lui. Păcală nu îmbătrânește. Nici chiar în zilele noastre, când prezența lui este mai necesară ca oricând.”

Păcală e pentru români cum e Sun Wukong pentru chinezi. Eroul popular care se ia de mai marii dregători (uneori și cu zmeii, cum e în povestea „Ilieș al nimănui”), care îi asupresc pe cei de jos. Bine, el are obiceiul să păcălească pe toată lumea, doar de aia e Păcală, totuși, în „Povești despre Păcală și Tândală” de Alexandru Mitru, Păcală chiar e eroul sucit care împarte dreptatea în felul său.

Câteva dintre vorbele de duh care mi-au plăcut:

„Cine vrea să-l slujească, după cuviință și datină, pe domnitorul său, are datoria să facă lucrul acesta cu cinste și cu dreptate, rostindu-i adevărul precum îl are în inimă în orice împrejurare și sfătuindu-l întruna de bine. Și asta pentru folosul lui, deoarece înțelepciunea i se judecă, întâi și întâi, unui stăpânitor, după felul cum sfetnicii îndrăznesc sau nu a-i spune adevărul.”

„Cine a vrut să ia trebuie să și dea. Și de unde ai furat trebuie să nu mai furi. Așa zice poporul.”

„Judecata e ca o căruță cu două oiști, o poți mâna când înainte, când înapoi.”

„Vorba ceea: Binele să-l faci când este nevoie. Și nu este destul să fie, ci să fie și cum trebuie să fie. Fiecare este dator să facă binele când nu este dator nimic. Iar omul e ca un puț cu apă, cu cât face mai mult bine, cu atât mai mult îi vine.”

„Vrednicia fără înțelepciune e ca frumusețea fără ochi. Iar vremea și înțelepciunea omenească vor dovedi, în lume, adevărul în adevăr.”

„Bogat e numai acela ce nu este dator. Și datoriile-s de multe feluri. Că bogățiile trec și numai faptele bune rămân.”

Un mic fragment dintre un dregător și Păcală din povestea „Întrecerea și Judecata”:

„― Să-mi spui, Păcală, de ești în stare, de ce filozofii sunt dornici să pătrundă în palatele celor bogați și puternici?

― Deoarece filozofii înțeleg și știu cât prețuiește-n lumea de astăzi bogăția și puterea! 

― Și-atunci, cum tâlcuiești că puternicii și bogații nu au în schimb nici o plăcere să intre-n locuințele filozofilor?

― E lesne și-aceasta de tâlcuit. Deoarece bogații și puternicii nu ard de nerăbdare să afle, îndeajuns, rostul, pe pământ, al înțelepciunii, care le-ar aduce, cel mai adesea, ponoase. Deoarece înțelepciunea îndeamnă la milă și înțelegere față de cei de jos. Și cu una ca asta cei ce se află în fruntea bucatelor, în vremurile noastre, nu prea fac casă bună.”

Alt fragment:

„― Noi împărțim dreptatea! spun marii dregători. Nu vârâm spaima-n oameni!

― Dreptatea celor umili, așa cum o-mpărțiți voi, este capul spart și împrăștie frică. Ea nu știe să și mângâie, ci doar să pedepsească.” 

Și câteva snoave scurte ca să râdeți:

1.  Cioban nou

Un ardelean bogat, stăpân de oi, băgase un cioban pe care-l chema Păcală.
Peste vreo două zile, după ce-i dădu oile în seamă, se duse să vadă cum merg lucrurile.

Oile pășteau răspândite pe o culme.

Păcală sta sus, tocmai în vârful culmii, rezemat în toiag.

Stăpânul îl strigă de jos:

― Păcală, măi Păcală!

― O, tu! îi răspunse Păcală.

― Au vint-a lupu?

― Că doar n-o vint popa!

― Au luat-au vreo oaie?

― No, că doar n-o vint s-aducă!

― Albă, ori neagră?

― Că doar n-o stat s-aleagă!

― Și încotro a apucat: cătră câmp, ori cătră crâng?

― Că doar nu s-o dus la biserică, fire-ar pielea lui a dracului!

Dumitru Stăncescu, Snoave

București, 1893, pp. 77-78

2.  La avocat
― Acum aș vrea să știu cât vă sunt dator.
― Pentru că am cunoscut de mult pe tatăl dumitale și am fost prieteni buni, să fie numai două sute de lei.
― Îmi pare bine că nu ai cunoscut și pe bunicul meu.

Calendarul agricultorului român pe anul 1937

Lugoj, p. 79

3. Păcală Hogea și Sultanul
Sultanul, chemând odată pe Păcală și pe hogea înaintea lui, îi puse să se ia la întrecere în istețime, și care va birui, acela va fi răsplătit cu lucruri și mulți bani. Cum intră în sala unde era sultanul, hogea - fără a zice un cuvânt - ridică un deget în sus. Ca răspuns, Păcală îi arată două. Hogea arată atunci palma. Păcală arată pumnul. Hogea apleacă toate degetele în jos. Păcală răspunse cu un deget în sus. După ce făcură aceste semne unul către altul, sultanul porunci lui Păcală să iasă afară, rămânând numai cu hogea, pe care-l puse să-i explice aceste semne.
― Preamărite împărate, zise hogea. Când i-am făcut cu un deget, i-am dat să înțeleagă că este un singur Dumnezeu, iar el prin două, adică pe lângă Dumnezeu mai e și Mohamed.
― Bun răspuns! zise sultanul. Dar când ai arătat palma, ce ai spus?
― Am vrut să spun că împăratul are sabie, iar el mi-a răspuns că are și buzdugan.
― Bun răspuns și ăsta! Dar când i-ai arătat toate degetele în jos, ce i-ai spus?
― I-am spus că plouă, iar el, arătând un deget în sus, a zis că atunci când plouă crește iarbă.
― Bravo! zise sultanul. Acum ieși tu afară, și să intre Păcală!
Intrând la sultan, acesta-l întreabă:
― Ce-ai înțeles din semnele lui hogea?
― Mărite împărate, hogea mi-a arătat un deget, dându-mi de înțeles că-mi scoate un ochi, iar eu, prin două, i-am spus că-i scot pe amândoi.
― Ha-ha-ha! râse sultanul cu poftă. Dar când ți-a făcut cu mâna?
― Mi-a zis că-mi cârpește o palmă, iar eu i-am spus că-i trag un pumn.
Aici sultanul icni într-un hohot de râs; apoi iar îl întrebă:
― Dar când a lăsat toate degetele în jos, ce a vrut să spună hogea?
― Să fie cu iertăciune, mărite împărate, dar a vrut să-mi spuie să sânt prost ca pământul, dar eu i-am răspuns că el e sec ca văzduhul.
― Bre-bre! zise sultanul, leșinând de râs pe scaun.

„Satul”, II (1931), nr. 19, p. 15 

4. Păcală-cloșcă sau secretul femeii

Erau însurăței de vreo două săptămâni, și ce-i dă prin minte lui Păcală ca să-și încerce nevasta de poate ține vreun secret? S-a prefăcut că e bolnav, s-a așezat în pat, având grijă să dosească sub plapumă un ou de pichere.

Intr-a treia zi dimineață, se puse pe-un țipăt, că-l taie la burtă: iu... îu... of! Și răsuflând adânc, scoate oul de pichere, pe care-l arată neveste-si.

― Iată ce făcui, dar m-am răcorit. Fă Ileană, îi spune el, dacă ne-am luat, se cheamă că noi ne-am legat viața pân la moarte și cu cele bune, și cu cele rele.

― Așa-i, bărbate.

― Ileano dragă, tu fuse-i martoră la întâmplarea aceasta nemaiauzită, că făcui un ou de pichere. Bagă-ți mințile-n cap și ține secret, că de-o afla careva mă fac de râs în tot satul!

― Desigur, dragă bărbate, cum îți închipui că s-ar putea altfel, că doar la o chestie ca asta n-oi fi limbută.

Se duce Ileana la fântână s-aducă un ulcior cu apă și întâlnește pe mătușă-sa, Varvara, care o întreabă de sănătatea lui Păcală.

― Ce să facă, leliță Varvară, acuma s-o răcorit, dar să-mi făgăduiești că aici rămâne, ți-oi spune o minune. Știi ce urla Păcală, că parcă avea tăieturi de facere, și deodată a ouat două ouă de găină.

― Adevărat minune! Ei și?

― După asta i-au încetat durerile și arată a om sănătos.

Se duce Varvara la coana preoteasă, c-avea de aranjat năvoadele la război. Și din una, din alta, îi povestește cum nepotu-său, Păcală, a ouat trei ouă de rață. Până-n seară, zvonul s-a dus ca fulgerul. Știau și copiii din sat că Păcală clocește pe nouă ouă de gâscă.

Secretul femeii îi secret și foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă.

Al. Leandru, De-ale lui Păcală și Tândală, București, 

Editura „Librărie românească”, f.a. p. 3  

Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.

Pe urmele crimelor - Mark Benecke

Înainte să citesc cartea asta, îmi plăcea serialul CSI, dar după „Pe urmele crimelor” nu a mai fost la fel ca înainte și, treptat, am renunțat. Își pierduse orice farmec pentru mine. Cred că abia atunci am realizat ce înseamnă cu adevărat documentarea pentru o carte și cât de importantă e ca povestea pe care o scriem (depinde de subiectul abordat) să fie credibilă.

Pentru o carte ca asta, ai nevoie și de un stomac tare pentru detalii puțin spus macabre. Chiar primul exemplu cu care începe e despre un canibal care descrie cu lux de amănunte gustul cărnii de om și cum e mai bună de mâncat... 

Primul capitol e plin de crime înfiorătoare ale unor canibali și... vampiri. Asupra canibalilor nu insist (exceptându-l pe Wendigo), unele cazuri l-ar fi făcut de rușine și pe Hannibal Lecter.

Despre vampiri apăruseră câteva tratate. Două exemple ar fi: lucrarea lui Ranft „Tratat despre mestecarea și plescăitul morților din morminte - în care este prezentată adevărata natură a vampirilor și sugătorilor de sânge ungari și în care sunt recenzate și toate scrierile apărute până acum pe această temă”(apărut în latină în 1725), lucrarea lui Demelius: „Relatarea documentată și detaliată despre vampirii sau sugătorii de oameni, care au apărut în anul acesta și în anii precedenți în regatul Serbiei”(1732). „Mestecatul și plescăitul” din lucrarea lui Ranft se referea inițial la credința în „Nachzehrer”(figuri din mitologia germană, similare vampirilor), totuși, aceștia nu erau vampiri în sensul strict al cuvântului, deoarece nu le provocau rău sau pagube altor oameni, ci își mâncau propriul giulgiu sau alte părți ale corpului în interiorul mormântului, iar de aceea exista obiceiul de a li se pune în gură pietre, monede, lămâi sau alte obiecte similare, astfel încât să renunțe la mușcat (asemenea tradiții se găsesc și la noi, la fel și în cultura chineză antică, unde erau înlocuite cu cicade de jad sau alte totemuri de animal). Unele dintre caracteristicile vampirilor în credințele germanice erau creșterea părului și a unghiilor, cojirea pielii, sângerarea corpului (toate procedee tipice procesului de descompunere), iar Ranft a încercat să și le explice prin cunoștințele ce le aveau la acea vreme, anume moartea doar treptată a părților corpului, însă explicațiile lui ambigue nu au potolit credința populară cum că unele țesuturi ar avea o viață proprie, printre acestea numărându-se și pielea, și părul. 

(*Ca o mică paranteză la cele de mai sus, asta îmi amintește de povestirea lui Balzac - „Elixirul de viață lungă”, în care un bătrân nobil face rost într-un mod misterios de o sticluță cu un elixir de imortalitate și îi cere fiului său ca la moartea sa să îi ungă tot corpul cu acel elixir. Bărbatul nu crede că va funcționa, dar după ce bătrânul moare, îi unge cu elixirul un ochi, iar acesta prinde viață, întinerește și începe să se miște, parcă rugându-l mut să continue, dar bărbatul îi zdrobește ochiul și păstrează elixirul pentru el însuși, pentru a-l folosi la moartea sa. Pentru asta angajează un călugăr parcă și acesta apucă să-i ungă doar jumătatea de sus a trupului și un braț, că proaspătul reînviat nu avea stare și se mișca întruna și mai și comenta aiurea, iar călugărul scapă sticluța cu elixirul și mortul rămâne mișcându-se doar în părțile unse, iar în ciuda injuriilor ce-i ies pe gură, lumea se minunează și îl duce la o biserică unde e considerat sfânt, dar la o slujbă, mortul-nemort se enervează și sare pe o masă plină de lumânări și provoacă un incendiu.*)

Revenind la morții care se tânguie în morminte, unii au presupus că vampirii au crescut în popularitate mai ales din cauza cazurilor în care oameni care nu erau morți decât aparent, erau îngropați și se trezeau în mormânt, chinuindu-se să strige după ajutor și să iasă (cazuri care nu erau deloc rare din câte se pare, cred că cel mai cunoscut e cel al lui Bloody Mary, de aceea, în unele cazuri, se lega un clopoțel deasupra mormântului. Și Edgar Allan Poe are o povestire despre cineva îngropat de viu, cred că se chema „The Cask of Amontillado”).

Un alt capitol interesant este cel despre Wendigo. Acest personaj este un antropofag din zona de nord a Canadei de astăzi. Deși el este un personaj legendar, rădăcinile lui sunt foarte reale: Windigowak sunt în realitate oameni care au fost prinși în geruri și care au fost nevoiți să-și mănânce tovarășii de arme, ca să nu moară de inaniție.

Conform legendelor transmise de indienii Anishinabeg nord-americani, devin spirite Wendigo (Windigo, Wiindigoo) cei care consumă carne de om. Monstrul care ia naștere astfel are adesea degetele de la picioare foarte mici, în lipsa cărnii de om se hrănește cu mușchiul copacilor și urmărește călătorii singuratici. Inima lui este din gheață și cine vrea să omoare un Wendigo trebuie să îi facă inima să se topească.

„La indienii nord-americani, aceste creaturi erau ființe ale pădurilor singuratice. Uneori erau privite și ca zei sau ca spirite.
Wendigowak îi împingeau pe cei rătăciți într-o și mai mare rătăcire și în nebunie. Erau întotdeauna pe urmele sau în apropierea acelora care se rătăciseră, puteau fi simțiți, câteodată și auziți, însă nu puteau fi niciodată văzuți. Această presiune permanentă de a fi sub observație îi făcea pe oameni să fie cuprinși întâi de frică, apoi de panică și în final de nebunie, și abia după aceea venea Wendigo pentru a-și lua victima. 
Se spunea că Wendigowak ar fi fost foarte mari, însă atât de subțiri, încât nu puteau fi văzuți dacă erau priviți dintr-o parte... Mai erau denumiți și <<călăreți ai furtunii>>.
În forma lor inițială ei sunt creaturi similare stafiilor, cu o inimă din gheață... Uneori sunt descriși și ca niște creaturi de tipul animalelor de pradă, asemănătoare unui urs sau unei pisici, cu caninii și ghearele extrem de lungi. Însă la fel se relatează și despre un fel complet diferit ca apariție și statură.
În mituri, ei pot deveni umbre, însă pot prelua și formă umană (de care se și folosesc adesea). În formă umană se spune că ar fi caracterizați prin ochii care lucesc roșiatic. Vocea lor poate fi silențioasă ca o șoaptă, însă și răsunătoare ca o tornadă.
Reprezentarea lui Wendigo este foarte diversă. Astfel, unele legende povestesc despre faptul că picioarele lor ar fi ca ale unui animal, altele spun că ar avea un singur deget la picior. Iar în altele se spune că abia dacă ar putea fi deosebit de un om.
Adesea este denumit și Windigo, alte nume uzuale sunt <<Atcen>> și <<Kokodjo>>. Probabil că prima denumire indiană pe care au avut-o este <<Witiko>>, ceea ce înseamnă <<El, cel care trăiește singur>>.
Existau mai multe căi prin care un om putea deveni un Wendigo. Una dintre acestea consta în aceea că omul era strigat pe nume de un Wendigo în vis sau chiar să viseze că este un Wendigo. Însă la fel de bine un om rătăcit în singurătatea pădurii putea să fie strigat pe nume de un Wendigo (în loc să fie mâncat). Și era posibil să fie blestemat de un șaman și să pășească astfel pe calea unui Wendigo. La fel exista însă un ritual de transformare pentru cei care voiau să se dedice zonei crepusculare.
Și apoi, bineînțeles, consumul de carne de om, care ducea la transformare și îl făcea pe om un Wendigo. Prin acest păcat, omul se transforma într-o ființă care cu greu putea fi rănită, era mai puternică și mai rapidă și era mânată de o foame de viață.
Însă există și legende în care un Wendigo a fost vindecat, așa de exemplu prin instilarea de seu fierbinte, care a făcut să se topească inima de gheață.
Una dintre puținele posibilități de a învinge și de a ucide un Wendigo este ca respectiva persoană să devină ea însăși un Wendigo care să lupte cu acesta.
Însă trebuie să se acorde mare atenție: chiar dacă respectivul a ucis un Wendigo, există pericolul ca el însuși să rămână un Wendigo pentru totdeauna.”

Cred că cel mai cunoscut film inspirat din legenda lui Wendigo e „Ravenous” (1999) - de fapt, aici el nu apare ca un spirit, ci monstrul se dezlănțuie din interiorul oamenilor, dar are la bază legenda lui și a fost inspirat și de povestea lui Alferd Packer (da, numele lui era Alferd, și din câte țin minte, se pornise și el în goana după aur, alături de un grup, dar nu cunoșteau locurile și s-au rătăcit în munți... eventual, fiind nevoiți să supraviețuiască printre zăpezi... iar Alferd o face pe baza tovarășilor morți). Alte filme cu wendigo sunt: „Wendigo” (2001), „Antlers” (2021), „The Windigo” (2024), și mai era unul pe care îl văzusem, dar nu îmi pot aminti titlul lui acum. Iar dacă preferați cărți, „Cimitirul animalelor” de Stephen King.

Oricum, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke e o carte intensă, plină de informații și povești fascinante din care am avut multe de învățat. A avut și vreo două sau trei părți destul de plictictisitoare, pentru mine cel puțin, mai ales aceea cu criminalul Udo Jurgens, dar în rest a fost o carte deosebit de interesantă.

Sadie - Courtney Summers

Am luat cartea cu mult timp în urmă, alături de altele care mi-au atras atenția atunci, numai că am uitat pur și simplu de ea și le-am acordat prioritate altora, iar acum îmi dau seama că dacă o citeam în zilele ei de popularitate, sigur aș fi apreciat-o mai mult decât acum.

Metoda cu podcastul am întâlnit-o și în cartea „Misterul din pădure” de Matt Wesolowski, dar acolo a reușit să îmi dea fiori, să îmi crească interesul față de poveste, dar la „Sadie” mi s-a părut cam seacă și cu detalii știute deja de cititor din perspectivele lui Sadie, exceptând ultimul episod, în care e ceva relevant poveștii, în rest...

Povestea începe cu moartea unei fete de 13 ani, Mattie, sora mai mică a lui Sadie. Poliția epuizează rapid orice indiciu, iar cum „fetele dispar de acasă tot timpul” nu pare că se străduiesc prea mult, iar Sadie dispare și ea, căutând să se răzbune pe ucigașul surorii ei. 

Sadie mi s-a părut un personaj interesant la început... apoi mi-am pierdut cu totul interesul față de ea. Povestea pentru mine a fost foarte previzibilă, uneori lipsită de detalii, lipsită de mister, suspans și tensiune, așa că nu m-a prins mai deloc. Primele 100-150 de pagini au fost destul de încete. Sigur, se întâmpla ceva, dar nu destule. Pentru Sadie, Mattie a fost întreaga ei lume. Îi fusese mai degrabă ca o mamă surorii ei mai mici, în lipsa mamei lor (o femeie dependentă de droguri și alcool, care le aducea acasă tot soiul de bărbați dubioși). Față de Claire (mama fetelor, care le abandonează într-o bună zi, asta după ce nici nu a avut grijă de ele prea mult, iar față de Sadie se purtase de neiertat) n-am dezvoltat nicio simpatie, dimpotrivă, mi s-a părut un personaj gol, pierdut în lumea lui, dar care prin purtarea ei le-a făcut rău fetelor și nu le-a fost niciodată alături când aveau cea mai mare nevoie de ea.

Uneori detaliile lipsesc, ca atunci când Sadie lovește cu o piatră cutia aia din casa secretă, iar conținutul ei se revarsă... dar ce conținut? Nu se spune mai târziu decât că lui Sadie i se făcuse rău, restul ține de imaginația cititorului. Iar asemenea scene se mai întâmplă și pe parcurs, și se trece peste ele ca Vodă prin lobodă, ceea ce a fost un mare turn-off pentru mine. Nici măcar cum a murit soră-sa nu ni se spune, decât că e vorba de o lovitură la cap, iar în podcast ni se spune că vor lăsa deoparte alte detalii cu privire la crimă... Adică serios, ca cititor aș vrea să mi se ofere mister, dar și destul cât să-mi mențină curiozitatea și interesul de a da pagina mai departe, iar aici nu a fost cazul. La o carte încadrată în genul thriller am așteptări, mai ales dacă vreau să fac pe detectivul... deși iar nu a fost cazul aici. Ca să nu mai spun de final... 

Cartea promitea aflarea unor mari secrete... dar s-a dovedit că nu erau nici mari și nici chiar secrete. De fapt, povestea e chiar foarte simplă. Ca thriller... nu mi s-a părut thriller, misterul i-a lipsit, mai degrabă e o dramă despre două surori.

Per total, am fost „deconectată” de la povestea asta, așa că nu prea m-am putut atașa de nici măcar un personaj (nici măcar de Sadie), a fost ca și cum priveam un film de la distanță și doar așteptam să se termine odată.