Muzică și Teatru pe Vinil

Zilele astea am ascultat doar operă și muzică clasică, dar cel mai adesea m-am întors la Maria Callas. Poate pentru că am început cu ea, dar alte opere interpretate de alte soprane, după ce am ascultat prima oară versiunea Mariei, pur și simply nu mă prea atrag (nici Renata Tebaldi, nici Sumi Jo, nici Montserrat Caballé), dar îmi place și Sarah Aristidou (pe ea am auzit-o în opera „Carmina Burana” de Carl Orff în interpretarea orchestrei „WDR Symphony Orchestra” - orchestră care îl are ca dirijor șef pe Cristian Măcelaru, de care am aflat și eu recent, dar omul e chiar foarte cunoscut. De Cristian Măcelaru am aflat prin intermediul Rapsodiei Române de George Enescu).

Recent, nu prea am mai apucat să citesc prea mult, dar mai încerc câte un audiobook din când în când, deși nu am reușit să ascult vreunul cap-coadă încă. Dar am găsit canalul de YouTube: Teatru pe Vinil. Mi se pare tare fain. Are și povești pentru copii, și romane. Dacă nu aveți răbdare de o carte de 300 de pagini, puteți încerca piesele special adaptate pentru ascultători, interpretate de oameni foarte cunoscuți. 

https://www.youtube.com/watch?v=2_7YY3IU8tI&ab_channel=TeatrupeVinil

https://www.youtube.com/watch?v=VU1CZWEzQDA&t=1792s&ab_channel=ClassicalMusic%2F%2FReferenceRecording

https://www.youtube.com/watch?v=cuU5sbXYAJ0 

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.

Vara în care mama a avut ochii verzi - de Tatiana Țîbuleac

Mai văzusem postări pe grupuri despre cartea Tatianei Țîbuleac, dar cumva, drama unui adolescent depresiv, care voia să-i moară mama și era supărat pe toți și pe toate, nu mă atrăgea prea mult și am fost mereu reticentă în privința ei. 

Totuși, ieri am fost la o prietenă și în biblioteca ei cartea asta era pusă în față. Am întrebat-o dacă a citit-o și a zis că da și mi-a și pus-o în mâini. Nu a vrut să-mi spună mai multe detalii, doar să o citesc. Cât ea comanda ceva de mâncare și făcea ceaiul, am început să o citesc. E destul de scurtă și am terminat-o cam într-o oră.

Se citește ușor, dar protagonistul, care nu avea nimic bun de zis despre nimeni și o insultă pentru fiecare persoană întâlnită în cale, mai ales despre mama sa, pur și simplu mă enerva la culme. E foarte greu să mă regăsesc într-un personaj de genul adolescentului rebel, dar i-am înțeles stările. Nici pe parcurs nu l-am agreat prea mult, poate doar când își mai schimbase atitudinea față de maică-sa. Mie personajul lui mi-a adus aminte de Holden din „De veghe în lanul de secară” al lui J.D. Salinger - adolescentul revoltat împotriva tuturor, care nu-și găsește locul în lume (și atitudinea, dar și faptul că își iubea sora mai mică), dar spre deosebire de „De veghe în lanul de secară”(pe care am detestat-o), „Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a plăcut, pentru că transmite emoție. Pentru mama lui Aleksy am simțit doar milă și părere de rău, dar personajul ei mi s-a părut foarte interesant, complex și misterios, în comparație cu sinceritatea debordantă și foarte adesea supărătoare a fiului.

A fost o carte tristă și emoționantă.

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)

„2000 de ani de circ” de A. Iosefini

 - Istoria minunată a unui străvechi gen de spectacol -

O carte destul de veche, publicată în 1968, pe care am luat-o de la anticariat și am uitat de ea. De când m-am decis să mai termin din cărțile necitite din bibliotecă înainte să cumpăr altele noi (e amuzant cum zic asta de fiecare dată când îmi vine curierul cu noile cărți) tot găsesc titluri interesante pitite prin rafturi. 

Cred că m-am atras cartea asta pentru că mi-a amintit de spectacolele de circ la care mergeam cu părinții când eram mică și la anime-ul „Kaleido Star” (care a fost primul sau al doilea anime pe care l-am văzut integral).

Istoria circului ne poartă în Roma antică, deși originile lui sunt mai vechi, probabil legate de hipodromurile și palestrele grecești, unde se practicau jocurile de întrecere numite „agon” (luptă). Roma imperială avea cam două preocupări: pâine și spectacole de circ (da, faimoasa „panem et circenses”). În timp, jocurile de circ au ajuns să fie foarte populare și erau organizate pe seama vistieriei publice, servind și conducătorilor ca mijloc de câștigare a simpatiei poporului. Până și împărații Neron și Caligula intrau în arene și participau la unele jocuri și întreceri, unde mereu ieșeau învingători.

Programul acestui circ cuprindea alergări de care, lupte călare, întreceri în stil grec între atleți (pugilate, lupte, fugă, sărituri, aruncări cu discul), dar în timp s-au introdus și diverse exhibiții acrobatice și chiar spectacole brutale și sângeroase, uneori mai aveau loc și simulacre de lupte navale (naumahii), care se desfășurau în arene umplute cu apă.

Spectacolele de circ cu luptele de gladiatori (lupte numite „hoplomachia”) au, probabil, o origine celtică. Romanii le-au preluat de la etrusci. La fel ca jocurile grecești, aceste lupte erau legate la început de cultul morților, făcând parte din ritualul funerar, ele înlocuind străvechile sacrificii umane (munera).  Pe pietrele funerare ale etruscilor sunt reprezentate adeseori dueluri cu lancea, în care unul dintre luptători era străpuns. Cinstirea cea mai nobilă care se putea acorda unei persoane regretate era măcelărirea unor sclavi, care uneori erau puși să se lupte între ei, vărsându-și sângele lângă rămășițele decedatului. Sângele care curgea era socotit o expiație pentru păcatele răposatului. Acest ritual avea un caracter privat, interesând doar familiile respective, dar, evident, spectacolul atrăgea și public străin, astfel că luptele au devenit spectacol public. Treptat, luptele cu gladiatori au devenit tot mai dese. 

Știam destul de multe despre gladiatori, dar nu și că existau forme de luptă din care nu scăpa niciunul cu viață: „munera sine missione”. Un gladiator căzut era imediat înlocuit cu un altul și lupta continua până la exterminarea tuturor. Mai exista și un alt procedeu la fel de teribil: cei vinovați de furturi importante, asasinate sau incendii erau condamnați să moară în amfiteatru în luptele cu gladiatori. Seneca descria cum, în asemenea cazuri, dintre doi adversari numai unul era înarmat, așa că nu îi era greu să-l răpună pe celălalt, dar pe urmă i se luau armele învingătorului și date altcuiva, și tot așa, până erau uciși toți.

Mai erau și luptele dintre oameni și fiare sălbatice, iar la acestea nu participau totdeauna gladiatori profesioniști, ci, de cele mai multe ori, erau folosiți cei condamnați la moarte și puși în arenă neînarmați. Aceste spectacole erau incredibil de apreciate de public. Cartea e plină de exemple la acest capitol, unele extrem de crude și înfiorătoare, cu felurite pedepse date condamnaților.

Epoca feudală nu a fost o perioadă favorabilă dezvoltării spectacolelor de circ. Biserica și papalitatea exercitau o influență restrictivă asupra vieții artistice a timpului, spectacolele distractive fiind considerate de inchiziție ca inspirate de diavol și reprimate cu cruzime. În Evul Mediu, totuși, cunoaște trupe de saltimbanci ambulanți (jongleri), care străbăteau orașele și satele, jucând în castele, prin piețe, cârciumi sau grajduri. Desigur, mulți dintre aceștia se ocupau și cu șarlatanii, profitând de ignoranța maselor spre beneficiul lor. Spectacolele lor aveau și multe lucruri în comun cu cele de azi, dar mai erau și cele macabre, ca saltimbancii care se devorează unul pe altul, iar scamatoriile de genul erau un bilet sigur spre inchiziție.

E o carte foarte interesantă.