Parfumuri de legendă - Anne Davis & Bertrand Meyer-Stabley

 

Asta a fost prima mea carte cu parfumuri și țin minte că am luat-o cu ani în urmă, dar nu am citit prea mult din ea, doar paginile despre câteva nume despre care auzisem în perioada aceea: Chanel, Dior, Nina Ricci, Guerlain, Givenchy. Am cam uitat de cartea asta, până recent, când mă uitam la ce altceva să mai citesc din bibliotecă și coperțile de la editura Baroque mereu ies în evidență.

Între timp, cunoștințele mele despre parfumuri s-au aprofundat mult. Cărți ca „Dicționar îndrăgostit de parfumuri”, „Istoria parfumului”, „Parfum. O istorie grandioasă” (despre aceste cărți am mai vorbit deja pe blog) m-au învățat foarte multe despre parfum și consider că dacă ai măcar una dintre acestea trei, atunci asta cu „Parfumuri de legendă” e de prisos. De fapt, tocmai pentru că le-am citit pe celelalte și mi s-au părut foarte interesante, asta a fost cam dezamăgitoare și de-a dreptul plictisitoare. Nu are nimic nou și stilul e unul similar articolelor de reviste. Inclusiv informațiile prezentate în carte sunt o compilație a celor deja valabile și online în diverse articole sau Wikipedia, ba chiar mai multe despre interviurile legate de aceste parfumuri celebre și notele lor puteți afla de pe Fragrantica. 

Nu o recomand cartea asta, decât dacă sunteți începători într-ale parfumurilor și vă pasionează viața acestor personalități și povestea din spatele unor parfumuri celebre. Stilul e scurt și concis, fără detalii prea interesante (mie nu prea a reușit să-mi mențină interesul). 

Cred că pentru o vreme o să iau o pauză de la tot ce ține de parfumuri. La început, luam cărți despre parfumuri, apoi curiozitatea mea a trecut la achiziționarea anumitor parfumuri și treptat a devenit adicție. Totul a început cu o sticlă și niște mostre. Printre mostrele acelea era și unul care m-a cucerit instant, așa că am mai făcut o comandă, apoi iar a venit parfumul cu alte mostre faine și iar au urmat alte comenzi, în plus, acum sunt o grămadă de canale de YouTube cu influenceri care fac recenzii la parfumuri și le laudă în așa fel încât te face să crezi că parfumul despre care vorbesc ei e cel mai grozav din lume. Nici bine nu l-ai luat, că ei deja trec la următorul „cel mai grozav” și iar e mare hype și bătaie pe acel efluviu. Pe moment îți spui că ai neapărată nevoie de un parfum nou, că nu e cu nimic asemănător cu alte fragranțe din colecția ta care ocupă un dulap cât un perete întreg. Din câte am observat, bucuria unui nou parfum, durează mai puțin de trei minute la mine, apoi încep să mă simt vinovată că iar m-am ars (adică, serios, logic, îmi dau seama că oamenii ăia încearcă să facă reclamă la ceva și să convingă lumea să cumpere, dar mă surprinde cât de bine funcționează, deși știu că probabil voi fi iar dezamăgită și că noua achiziție nu mă reprezintă deloc, dar nu fac mai nimic să rezist tentației). Apoi ajungi la zeci de parfumuri în colecția ta și îți ajungi să te holbezi la sticluțele de pe raft și să realizezi că nu te dai în vânt după niciuna în mod deosebit și că nu ai ce purta, pentru că nu ai găsit parfumul ideal pentru tine (și ți se pare ciudat, te întrebi dacă nasul tău funcționează bine, mai ales când vezi că ai toate parfumurile populare, preferate de zeci de mii de oameni și numai pentru tine par să nu meargă și să te saturi de ele după câteva purtări). Și poți ceda de câteva ori, dar eventual vei ajunge să-i consideri mincinoși pe toți influencerii și recenzenții și să nu mai ai încredere în nimeni în materie de parfumuri, în afară de propriul nas și instinct. Și e și o parte bună, te vindecă de adicție și te potolește cu totul. Interesul se pierde de la sine, cel puțin așa a fost în cazul meu.

Enciclopedia vinului - Madeline Puckette, Justin Hammack

 Nu pot spune că sunt extrem de pasionată de vinuri, ca să fiu sinceră, nu mă dau în vânt după gustul lor, dar mi se par interesante, mai ales aromele lor, iar cu „Enciclopedia vinului” am aflat mult mai multe despre vin și cum e făcut, plus diversele sortimente și cum se potrivesc ele cu diferite mâncăruri. Cartea e structurată în așa fel încât orice novice într-ale vinului o poate înțelege, informațiile fiind simplificate și având o abordare practică. E scurtă și la obiect.

Știam câte ceva despre vinuri din cărțile „Curioasa lume a vinului” și „Istoria sticlei de vin” (recent am luat și „Istoria juridică a viței-de-vie”), dar acelea erau despre istoria vinului și, cu toate că-s foarte interesante, nu prea te ajutau cu nimic la alegerea vinului (făceau conversațiile mai interesante totuși la mesele cu prietenii, cred că cei mai interesați de vinuri erau bărbații, pentru că își ciuleau urechile și ascultau în liniște, punând ocazional câte o întrebare). Cartea asta e un ghid practic de alegere potrivită a vinurilor, în funcție de ocazie și am învățat multe din ea.

Inițial, făcusem deja o comandă de la editura Baroque și nu mă prea atrăgeau alte cărți, dar fusesem într-o seară la Selgros și mama mi-a făcut semn să vin la raftul cu vinuri și să o ajut să aleagă unul potrivit pentru ziua unei colege. Sticlele și etichetele lor mi se păreau elegante, dar eu habar nu aveam ce să aleg dintre acele sortimente, mai ales când unele aveau același nume, dar sub denumirea lor era trecut extrasec, sec, demisec, demidulce și altele. Evident, alea dulci și foarte dulci îmi era clar la ce se refereau, dar la restul nu. Așa că am stat la raftul ăla cam o oră și ceva, holbându-mă la sortimente și la etichetele lor, până am ales un Merlot roșu demisec, ca să fie undeva la mijloc.  Mi-am dat seama că e bine să știi câte ceva despre alegerea unui vin și mi-am amintit că răsfoisem câteva foi din „Enciclopedia vinului” pe site-ul editurii, așa că am zis că ar merita să o am în bibliotecă.

Unele lucruri despre vin le-am învățat și din animeul „Detective Conan” (da, sunt mare fan, e pur și simplu genial), în principal despre soiurile de struguri și despre tanin. Despre tanin mai citisem și în celelalte cărți despre vin. Acel gust amar, astringent din vin e dat de tanin, care provine din pielițele, sâmburii și codițele strugurilor. Nu e prea plăcut, dar conține mulți antioxidanți. De asemenea, și butoaiele de stejar transferă tanin în vinuri, cele noi mai mult decât cele vechi. Taninul apare doar în vinul roșu, deoarece vinurile albe fermentează fără pielițe. Vinurile foarte taninoase sunt deseori servite la masă pentru că sunt capabile să spele cerul gurii după mâncăruri foarte grase, brânzeturi sau paste făinoase.

La mesele festive cu prietenii mereu se comandă vin și recent mi-am amintit că fiecare dintre aceste vinuri a fost diferit. La momentul respectiv, nu mi-au plăcut în mod deosebit, cu excepția unuia: era de un roșu închis, avea un miros de cireșe amare, ceva lemnos și violete în principal, iar gustul era dulceag, cu ceva fructe și cu tente untoase de nuci și curmale. Prima oară am fost copleșită, era parcă prea puternic, dar după ce înghițeam rămânea un aftertaste demențial, care m-a făcut curioasă. Cred că acela a fost cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată și, din păcate, nu știu cum se chema. De câte ori gust un vin acum, tot îmi amintesc de acela. Poate ar fi cazul să iau un carnețel de notițe fix pentru cazuri ca acesta. Apreciez mai mult acum vinul decât înainte, când nu îi acordasem prea multă atenție, până la urmă, vinul e o artă servită într-un pahar.

Autorii au și un site dedicat vinurilor: winefolly.com.

Constantinopol, capitala Bizanțului - Jonathan Harris

 

Când eram în școala generală și în liceu am avut niște profesori de religie, preoți, care erau foarte pasionați de Constantinopol, iar orele lor erau fascinante pentru că erau pline de anecdote, istorisiri, personaje faimoase ca împărătesele Irina și Teodora, luptele cu gladiatori și persecuția creștinilor, mai ales cele din vremea lui Nero, călătoriile apostolilor, faptele și viețile sfinților, întâmplări cu pilde, chiar și cântări corale (la colinde eram buni toți), excursii cu clasa pentru a admira bisericile și a învăța diferitele stiluri arhitecturale și despre meșterii acelor perioade care au lucrat la arhitectură și picturi sau la clopote, rolul unora de fortărețe pe timpul unor domnitori și altele. Odată, ni se vorbea despre alfabetele chirilic și grecesc și despre primele cărți în limba română din țara noastră și noi am încercat să învățăm aceste alfabete, ceea ce era destul de distractiv, aveam impresia că scriam în coduri. Cel mai fain era când profesorii de religie ne învoiau vreo două ore de la școală ca să mergem în excursie la bisericile sau mănăstirile din oraș, ba chiar și la muzee, pentru că scăpam uneori de orele la care nu am învățat sau nu ne-am făcut tema și urma o ascultare zdravănă, care ne cam ciufulea penele (cea mai mare bucurie a mea era când scăpam de latină, pentru că eram prea fricoasă ca să chiulesc, de fapt, la latină era mai rău dacă te prindea chiulind, așa că mai bine era să-ți înfrunți teama, măcar așa primeai un 5 pentru curaj și din milă - eu nu am chiulit niciodată, și acum parcă regret puțin, că până la urmă, chiulul e și el parte din farmecul vieții de școlar, măcar o dată sau de două ori pentru cei care stau lipiți de bancă, dar nu îl recomand celor care și-au făcut un obicei din chiul, aceia pierd toată distracția unei vieți sănătoase de elev). 

Revenind la Constantinopol și la profii mei de religie, când ei povesteau cu entuziasm despre lumea aproape magică a Bizanțului eram fascinată de istorisirile acelea și mi-au rămas multe în minte, deși nu mi-am dat seama până nu am început să citesc cartea lui Jonathan Harris și mi-am dat seama cu surprindere că informațiile acelea nu sunt noi pentru mine, dar spre deosebire de atunci, acum înțeleg de ce lumea apusă a Bizanțului e așa fermecătoare acum, e ca o vânătoare de comori. Ca elevă, nu pot spune că Bizanțul mă interesa în mod deosebit, căci interesul meu se învârtea aproape exclusiv în jurul Egiptului antic.

Mai târziu, prin liceu, pentru latină aveam de citit „De la fundarea Romei” de Titus Livius, „Legendele și miturile Greciei antice” de N. A. Kun, astea două erau principalele, dar când se îmbulzeau vreo douăzeci și ceva de elevi la biblioteca școlii după cărțile alea, mai ales când și alte clase aveau nevoie tot de respectivele cărți, evident că nu mai prindeam și eu exemplare disponibile, dar bibliotecara ne împingea alte cărți de autori latini. Așa am trecut pe la Ovidiu și „Metamorfozele” lui, „Iliada”, „Odiseea”, Sofocle cu „Oedip”, Apuleius cu „Măgarul de aur”, Virgiliu cu „Eneida”, ba chiar și „Spartacus” și mulți-mulți alții. Multe dintre aceste lecturi mi-au plăcut mult și mi-au schimbat punctul de vedere asupra clasicilor, pe care îi consideram plictisitori doar pentru că auzisem alte persoane spunând asta despre ei, de aceea îi evitam pe baza unor zvonuri nefondate, fiind influențată de părerile altora. De fapt, pe baza acelor păreri negative, când pusesem și eu mâna pe una dintre cărțile alea, eram cumva pregătită să o urăsc chiar înainte de a o deschide. Cred că uneori cam toți ne lăsăm influențați în acest fel și renunțăm să-i dăm o șansă unei cărți doar din cauză că alții au zis că nu le-a plăcut. Poate nu a rezonat acel autor cu ei, dar dacă descrierea unei cărți ți se pare atractivă sau e ceva anume ce te atrage la o respectivă carte, din experiență știu că nu contează ce zic alții, ci ce simt eu, așa că îmi ascult instinctul și acord o șansă cărții care mă atrage (când mi-am ignorat instinctul în privința asta, am ajuns să regret mai târziu decizia de a ignora ceva ce parcă mă chema).  Eventual, nu am mai ascultat părerile celorlalți și am început să citesc ce voiam și ce mă atrăgea. Cred că așa am prins gustul și pentru alte culturi în afara celei a Egiptului antic.

Când am văzut reducerile recente de la editura Baroque, m-am uitat prin biblioteca mea să văd ce anume mi-ar lipsi. Am multe cărți despre culturile și civilizațiile străvechi: egipteană, chineză, japoneză, hitită, aztecă, celtică, greacă, romană și altele pe care am și uitat că le-am cumpărat (și nu le-am deschis de când le-am luat), dar nu aveam nimic despre Bizanț. Pe site-ul editurii sunt o grămadă de cărți despre Bizanț, așa că am zis că e cazul să iau și eu câteva, mai ales după ce citisem descrierea și câteva pagini de la secțiunea de răsfoire și, dacă până atunci interesul meu era mic spre zero, atenția mea a fost captată de îndată . În plus, voiam să am ceva despre Bizanț de la Baroque pentru că sunt unele cărți pe care nu le-am mai văzut publicate la ei de multă vreme, ca „Pietre prețioase” de Aja Raden, „Escrocii galeriillor de artă”, „Diamante și foc”, „Parfumuri de legendă”. Cred că am ajuns să le cam colecționez, dar nu le țin doar de decor, numai că le citesc în funcție de starea mea și cam ce am avea chef să explorez. 

În „Constantinopol, capitala Bizanțului”, autorul ne poartă la pas prin celebra capitală, de la zidurile sale, la străzi, piețe, biserici, cartiere, port, palate, monumente, statui, relicve. E ca și cum ai fi un arheolog și dezgropi un oraș pierdut. Mă simțeam ca Sydney Fox (Tia Carrere) din „Vânătoarea de comori” (Relic Hunter). E ca și cum ai sta de vorbă cu cineva care știe o grămadă de lucruri despre Constantinopol și comorile sale, dar ți le prezintă într-un mod cât mai interesant și te ține la povești încât să nu mai poți lăsa cartea din mână. În plus, ador coperta, e frumoasă și elegantă, cu puțin sclipici auriu, chit că are tendința să se murdărească sau păteze destul de repede.

Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Decameronul - Giovanni Boccaccio

 Îmi aranjasem alfel cărțile din bibliotecă (cred că le tot schimb locul de câteva ori pe an, în funcție de ce am chef să citesc) și am dat de „Decameronul” lui Boccaccio. Citisem cartea asta prin liceu și mai țin minte câteva povestiri, dar pe majoritatea le-am cam uitat, așa că am hotărât să o reiau. Țin minte că în liceu îmi plăcuse mult.

Eu sunt una dintre persoanele alea care citesc capitolele acelea de început, „Prefață” sau „Cuvânt înainte” unde cineva ne dă mai multe informații despre cartea propriu-zisă, context, vremea în care a trăit autorul și altele despre perioada respectivă, de regulă, le citesc pentru că sunt puse acolo pentru a te învăța mai multe. Am întâlnit niște astfel de capitole introductive extrem de interesante la „O mie și una de nopți”, „Poveștile din Canterbury”, volumele de proză fantastică franceză și cele cu „Moartea regelui Arthur”, „Spartacus”, recent, la „A bloody chamber”de fapt, chiar la foarte multe cărți acele părți introductive sunt foarte interesante, totuși, de data asta am avut parte de un studiu introductiv plictisitor, cu cuvinte cât mai pompoase, dar cu nimic concret care să-mi rămână în minte (de înțeles, am înțeles ce voia să transmită autorul, dar tocmai „lungirea” asta academică, în care te cam învârți în jurul cozii înainte de a transmite ceva clar și răspicat, mă face să-mi pierd interesul, uneori). Ce am reținut era că mi se tot repetau aceleași idei, dar cu alte cuvinte, așa că, după o vreme, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Când eram în liceu, mai mulți profesori recomandau „Decameronul”, cu mențiunea să sărim peste studiul introductiv, și nici atunci nu am ascultat și culmea, am avut aceeași părere despre acesta ca în urmă cu câțiva ani. 

Revenind la „Decameron”, are și acesta un cuvânt de început, dar te prinde imediat. Autorul povestește cum a ajuns să scrie această carte și circumstanțele acelor vremuri, anume ciuma care a bântuit Florența în 1348. 

Situația din oraș fiind deplorabilă, oamenii murind pe capete, lumea nu mai ține cont de reguli. Unii fug din oraș, alții trăiesc ignorând buna cuviință și desfătându-se în fel și chip, alții fură din casele fără stăpâni pentru că nu mai e nimeni de care să se teamă, căci forțele de ordine s-au împuținat și nu mai fac față.

Șapte tinere femei și trei cavaleri se întâlnesc la biserică și decid să plece și ei din oraș, ca să scape de molimă, pe moșia unuia dintre ei, la țară. 

Numele femeilor sunt Pampinea (ea e și cea care vine cu ideea de a pleca din oraș, singura dintre femei care pare a avea un caracter hotărât și întreprinzător, numele ei însemnând vioaia, înfloritoarea - și consider că i se potrivește pentru că ea vrea să scape de moartea ce o înconjoară și să scape de nefericirea nepotrivită firii ei), Fiammetta - jucăușa, Filomena - iubitoarea de cântece (pe ea Pampinea o numește „copilă înțeleaptă” când îi pasează conducerea celei de-a doua zile), Emilia - ispititoarea, Lauretta - cea asemănătoare Dafnei, preschimbată în laur, Neifile - tânăra îndrăgostită, Elisa - cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire. Cavalerii se numesc Filostrato, Pamfilo și Dioneo (Dioneo e cel care e mai șugubăț din fire, poveștile lui stârnind hazul sau detensionând stările după o poveste mai tristă).

Sunt zece zile în care fiecare spune câte o poveste, câte zece pe zi, o sută în total. În prima zi, regina e Pampinea și poveștile nu au o anumită temă dată. Fiecare poveste are un mic rezumat sub titlu.

Prima zi:

Povestea întâi - Pamfilo spune povestea unui om care a săvârșit toate relele în viață, dar pe patul morții, ca să nu le facă probleme unor frați cămătari, minte la spovedanie pe un călugăr cuvios, iar acesta îl crede un sfânt. Povestea mi s-a părut într-o anumită măsură asemănătoare cu „Elixirul de viață lungă” a lui Balzac, din antologia „Proza fantastică franceză”, primul volum. 

Povestea a doua - Neifile spune povestea negustorului Giannotto din Civigni, care vrea să-l convingă pe prietenul lui evreu, Abraham, să treacă la creștinism. După o vreme, Abraham îi zice că va decide dacă trece la creștinism sau nu, după ce va face o vizită la curțile papale de la Roma. Acolo, el vede traiul ticălos al preoțimii, nu întâlnește nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pilde grăitoare, ci desfrâu, zgârcenie, lăcomie și altele mai rele, și i se pare că preoții de acolo încearcă din răsputeri să spulbere și izgonească credința creștină în loc să îi fie sprijin. Dar pentru că în ciuda faptelor acelor preoți credința creștină sporește zi de zi, Abraham vede în asta o minune a Sfântului Duh și trece și el la creștinism.

Povestea a treia - Filomena spune povestea evreului Melchisedec, care scapă dintr-o cursă a sultanului Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele. Povestea asta are aerul uneia din „1001 de nopți”.

Povestea a patra - asta e a lui Dioneo și e destul de amuzantă. Un călugăr întâlnește o fată și o aduce în chilia sa, dar starețul îl vede și plănuiește să-l facă de râs în văzul tuturor. Totuși, călugărul află și el că starețul știe și îi întinde o cursă. Îi dă cheia chiliei sale și zice că merge să aducă lemne. Între timp, starețul se duce în chilia călugărului și din vorbă în vorbă cu fata, ajunge să cadă și el în păcat, dar cum nu vrea să o turtească pe fată cu cuvioasele sale kile, o pune să stea deasupra. Evident, călugărul vede tot și îl are la mână, așa că decid să țină amândoi secretul și să o tot furișeze pe fată în mănăstire. 

Povestea a cincea - Fiammeta spune povestea marchizei di Monferrato care potolește iubirea nesocotită a regelui Franței servindu-i la masă doar găini.

Povestea a șasea - și asta a fost drăguță și amuzantă. Emilia spune povestea unui om de treabă, care dă peste un călugăr cârpănos. Omul se lăuda că are un vin așa de bun, că până și Hristos ar bea cu poftă din el, iar călugărul îi tot caută nod în papură, că ba îl face pe Hristos bețiv, ba că e bun de rug, ba că îi trântește un proces, iar bietul om ajunge să îi dea o grămadă de bani călugărului, ca să iasă nevătămat, ba călugărul îi și dădu porunci câteva zile, silindu-l să participe zile la rândul la slujbe. Ascultând omul de porunca călugărului, aude într-o zi la slujbă: „Primi-vei însutit și moșteni-vei viața veșnică” și el se gândește imediat la fățarnica milostivire a călugărilor care dau sărmanilor lături ce-s bune de aruncat sau dat la porci. Iar când merge la respectivul călugăr să îi dea raportul că a mers la slujbă, omul îl face de râs, spunându-i că îi e tare milă de călugări, că dacă o să primească însutit pe lumea cealaltă din oalele cu zeamă chioară ce le dau ei săracilor, atunci o să se înece toți în atâta zeamă. 

Povestea a șaptea - Filostrato spune povestea lui Bergamino, care îi dă peste nas lui messer Cane della Scala pentru zgârcenia sa. Asta a fost destul de plictisitoare și cam neinteresantă. O uitasem complet și nu îmi mai aminteam despre ce era.

Povestea a opta - Lauretta spune o poveste asemănătoare celei a lui Filostrato, dar asta mi-a plăcut și e destul de celebră. Mulți autori au folosit-o ca inspirație. Emilio de Grimaldi e un om tare bogat, dar e așa zgârcit, încât trăiește mai rău decât un sărac, așa că toată lumea i-a uitat numele și îl cunoaște numai drept Emilio Zgârie-Brânză. Într-o zi, vine în oraș un om tare respectat, Guiglielmo Borsiere, și cum aude de zgârcenia lui Emilio, își dorește să-l cunoască, iar Emilio îl primește și îi arată noua lui casă, proaspăt zugrăvită, cerându-i lui Guiglielmo să-i spună ceva ce nu s-a mai văzut, ca el să pună să i se zugrăvească în sala de ospețe. Guiglielmo îi spune să pună să i se zugrăvească Dărnicia, iar Emilio fu cuprins de o mare și grea rușine și de atunci se schimbă, devenind cel mai darnic, cumsecade și primitor om.

Povestea a noua - asta mi-a plăcut în mod deosebit. Elisa spune povestea unei femei, care e atacată și batjocorită de niște tâlhari când ajunge în Cipru, dar nu merge la rege ca să ceară să i se facă dreptate, căci regele e un mare fricos, ci îi spune:

„Stăpâne, n-am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ți cere să mă înveți cum izbutești să rabzi batjocura ce aud că ți se face zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd și eu supusă ocara ce mă arde, deși, mi-e martor Dumnezeu, de-aș izbuti s-o așez în cârca dumitale, ți-aș așeza-o bucuroasă, de vreme ce te arăți a fi atât de mare meșter la pătimirea lor.”

Iar regele se trezește și din ziua aceea, începând cu ocara femeii pe care o răzbună cu strășnicie, se preschimbă într-un rege care pedepsește pe cei care pătau cu vorba sau cu fapta cinstea coroanei sale.

Povesta a zecea - îi revine Pampineei, iar ea spune povestea unui bătrân, maestrul Alberto din Bologna, care se îndrăgostește de o tânără și foarte frumoasă văduvă, madonna Malgherida de Ghisolieri. Femeia își dă seama de sentimentele lui, căci bătrânul se plimba des pe la casa ei, așa că, alături de niște prietene, plănuiește să-l facă de râs, dar planul se întoarce împotriva ei, când bătrânul îi spune că doamnele rod prazul de la coadă la cap, în loc de la cap la coadă, și cam tot așa își aleg și iubiții.

V-am făcut poftă de Decameron? Mie una mi-a trezit interesul și nostalgia și clar o să-l recitesc pe tot. Asupra unor povești am alte păreri și le înțeleg altfel față de prima dată când le-am citit în liceu. Cred că mulți elevi ar aprecia Decameronul, chit că numărul de pagini e puțin intimidant, dar poveștile sunt și scurte și lungi, iar rezumatul de la începutul lor te ajută să îți faci o anumită idee despre ce e povestea.