Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Decameronul - Giovanni Boccaccio

 Îmi aranjasem alfel cărțile din bibliotecă (cred că le tot schimb locul de câteva ori pe an, în funcție de ce am chef să citesc) și am dat de „Decameronul” lui Boccaccio. Citisem cartea asta prin liceu și mai țin minte câteva povestiri, dar pe majoritatea le-am cam uitat, așa că am hotărât să o reiau. Țin minte că în liceu îmi plăcuse mult.

Eu sunt una dintre persoanele alea care citesc capitolele acelea de început, „Prefață” sau „Cuvânt înainte” unde cineva ne dă mai multe informații despre cartea propriu-zisă, context, vremea în care a trăit autorul și altele despre perioada respectivă, de regulă, le citesc pentru că sunt puse acolo pentru a te învăța mai multe. Am întâlnit niște astfel de capitole introductive extrem de interesante la „O mie și una de nopți”, „Poveștile din Canterbury”, volumele de proză fantastică franceză și cele cu „Moartea regelui Arthur”, „Spartacus”, recent, la „A bloody chamber”de fapt, chiar la foarte multe cărți acele părți introductive sunt foarte interesante, totuși, de data asta am avut parte de un studiu introductiv plictisitor, cu cuvinte cât mai pompoase, dar cu nimic concret care să-mi rămână în minte (de înțeles, am înțeles ce voia să transmită autorul, dar tocmai „lungirea” asta academică, în care te cam învârți în jurul cozii înainte de a transmite ceva clar și răspicat, mă face să-mi pierd interesul, uneori). Ce am reținut era că mi se tot repetau aceleași idei, dar cu alte cuvinte, așa că, după o vreme, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Când eram în liceu, mai mulți profesori recomandau „Decameronul”, cu mențiunea să sărim peste studiul introductiv, și nici atunci nu am ascultat și culmea, am avut aceeași părere despre acesta ca în urmă cu câțiva ani. 

Revenind la „Decameron”, are și acesta un cuvânt de început, dar te prinde imediat. Autorul povestește cum a ajuns să scrie această carte și circumstanțele acelor vremuri, anume ciuma care a bântuit Florența în 1348. 

Situația din oraș fiind deplorabilă, oamenii murind pe capete, lumea nu mai ține cont de reguli. Unii fug din oraș, alții trăiesc ignorând buna cuviință și desfătându-se în fel și chip, alții fură din casele fără stăpâni pentru că nu mai e nimeni de care să se teamă, căci forțele de ordine s-au împuținat și nu mai fac față.

Șapte tinere femei și trei cavaleri se întâlnesc la biserică și decid să plece și ei din oraș, ca să scape de molimă, pe moșia unuia dintre ei, la țară. 

Numele femeilor sunt Pampinea (ea e și cea care vine cu ideea de a pleca din oraș, singura dintre femei care pare a avea un caracter hotărât și întreprinzător, numele ei însemnând vioaia, înfloritoarea - și consider că i se potrivește pentru că ea vrea să scape de moartea ce o înconjoară și să scape de nefericirea nepotrivită firii ei), Fiammetta - jucăușa, Filomena - iubitoarea de cântece (pe ea Pampinea o numește „copilă înțeleaptă” când îi pasează conducerea celei de-a doua zile), Emilia - ispititoarea, Lauretta - cea asemănătoare Dafnei, preschimbată în laur, Neifile - tânăra îndrăgostită, Elisa - cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire. Cavalerii se numesc Filostrato, Pamfilo și Dioneo (Dioneo e cel care e mai șugubăț din fire, poveștile lui stârnind hazul sau detensionând stările după o poveste mai tristă).

Sunt zece zile în care fiecare spune câte o poveste, câte zece pe zi, o sută în total. În prima zi, regina e Pampinea și poveștile nu au o anumită temă dată. Fiecare poveste are un mic rezumat sub titlu.

Prima zi:

Povestea întâi - Pamfilo spune povestea unui om care a săvârșit toate relele în viață, dar pe patul morții, ca să nu le facă probleme unor frați cămătari, minte la spovedanie pe un călugăr cuvios, iar acesta îl crede un sfânt. Povestea mi s-a părut într-o anumită măsură asemănătoare cu „Elixirul de viață lungă” a lui Balzac, din antologia „Proza fantastică franceză”, primul volum. 

Povestea a doua - Neifile spune povestea negustorului Giannotto din Civigni, care vrea să-l convingă pe prietenul lui evreu, Abraham, să treacă la creștinism. După o vreme, Abraham îi zice că va decide dacă trece la creștinism sau nu, după ce va face o vizită la curțile papale de la Roma. Acolo, el vede traiul ticălos al preoțimii, nu întâlnește nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pilde grăitoare, ci desfrâu, zgârcenie, lăcomie și altele mai rele, și i se pare că preoții de acolo încearcă din răsputeri să spulbere și izgonească credința creștină în loc să îi fie sprijin. Dar pentru că în ciuda faptelor acelor preoți credința creștină sporește zi de zi, Abraham vede în asta o minune a Sfântului Duh și trece și el la creștinism.

Povestea a treia - Filomena spune povestea evreului Melchisedec, care scapă dintr-o cursă a sultanului Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele. Povestea asta are aerul uneia din „1001 de nopți”.

Povestea a patra - asta e a lui Dioneo și e destul de amuzantă. Un călugăr întâlnește o fată și o aduce în chilia sa, dar starețul îl vede și plănuiește să-l facă de râs în văzul tuturor. Totuși, călugărul află și el că starețul știe și îi întinde o cursă. Îi dă cheia chiliei sale și zice că merge să aducă lemne. Între timp, starețul se duce în chilia călugărului și din vorbă în vorbă cu fata, ajunge să cadă și el în păcat, dar cum nu vrea să o turtească pe fată cu cuvioasele sale kile, o pune să stea deasupra. Evident, călugărul vede tot și îl are la mână, așa că decid să țină amândoi secretul și să o tot furișeze pe fată în mănăstire. 

Povestea a cincea - Fiammeta spune povestea marchizei di Monferrato care potolește iubirea nesocotită a regelui Franței servindu-i la masă doar găini.

Povestea a șasea - și asta a fost drăguță și amuzantă. Emilia spune povestea unui om de treabă, care dă peste un călugăr cârpănos. Omul se lăuda că are un vin așa de bun, că până și Hristos ar bea cu poftă din el, iar călugărul îi tot caută nod în papură, că ba îl face pe Hristos bețiv, ba că e bun de rug, ba că îi trântește un proces, iar bietul om ajunge să îi dea o grămadă de bani călugărului, ca să iasă nevătămat, ba călugărul îi și dădu porunci câteva zile, silindu-l să participe zile la rândul la slujbe. Ascultând omul de porunca călugărului, aude într-o zi la slujbă: „Primi-vei însutit și moșteni-vei viața veșnică” și el se gândește imediat la fățarnica milostivire a călugărilor care dau sărmanilor lături ce-s bune de aruncat sau dat la porci. Iar când merge la respectivul călugăr să îi dea raportul că a mers la slujbă, omul îl face de râs, spunându-i că îi e tare milă de călugări, că dacă o să primească însutit pe lumea cealaltă din oalele cu zeamă chioară ce le dau ei săracilor, atunci o să se înece toți în atâta zeamă. 

Povestea a șaptea - Filostrato spune povestea lui Bergamino, care îi dă peste nas lui messer Cane della Scala pentru zgârcenia sa. Asta a fost destul de plictisitoare și cam neinteresantă. O uitasem complet și nu îmi mai aminteam despre ce era.

Povestea a opta - Lauretta spune o poveste asemănătoare celei a lui Filostrato, dar asta mi-a plăcut și e destul de celebră. Mulți autori au folosit-o ca inspirație. Emilio de Grimaldi e un om tare bogat, dar e așa zgârcit, încât trăiește mai rău decât un sărac, așa că toată lumea i-a uitat numele și îl cunoaște numai drept Emilio Zgârie-Brânză. Într-o zi, vine în oraș un om tare respectat, Guiglielmo Borsiere, și cum aude de zgârcenia lui Emilio, își dorește să-l cunoască, iar Emilio îl primește și îi arată noua lui casă, proaspăt zugrăvită, cerându-i lui Guiglielmo să-i spună ceva ce nu s-a mai văzut, ca el să pună să i se zugrăvească în sala de ospețe. Guiglielmo îi spune să pună să i se zugrăvească Dărnicia, iar Emilio fu cuprins de o mare și grea rușine și de atunci se schimbă, devenind cel mai darnic, cumsecade și primitor om.

Povestea a noua - asta mi-a plăcut în mod deosebit. Elisa spune povestea unei femei, care e atacată și batjocorită de niște tâlhari când ajunge în Cipru, dar nu merge la rege ca să ceară să i se facă dreptate, căci regele e un mare fricos, ci îi spune:

„Stăpâne, n-am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ți cere să mă înveți cum izbutești să rabzi batjocura ce aud că ți se face zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd și eu supusă ocara ce mă arde, deși, mi-e martor Dumnezeu, de-aș izbuti s-o așez în cârca dumitale, ți-aș așeza-o bucuroasă, de vreme ce te arăți a fi atât de mare meșter la pătimirea lor.”

Iar regele se trezește și din ziua aceea, începând cu ocara femeii pe care o răzbună cu strășnicie, se preschimbă într-un rege care pedepsește pe cei care pătau cu vorba sau cu fapta cinstea coroanei sale.

Povesta a zecea - îi revine Pampineei, iar ea spune povestea unui bătrân, maestrul Alberto din Bologna, care se îndrăgostește de o tânără și foarte frumoasă văduvă, madonna Malgherida de Ghisolieri. Femeia își dă seama de sentimentele lui, căci bătrânul se plimba des pe la casa ei, așa că, alături de niște prietene, plănuiește să-l facă de râs, dar planul se întoarce împotriva ei, când bătrânul îi spune că doamnele rod prazul de la coadă la cap, în loc de la cap la coadă, și cam tot așa își aleg și iubiții.

V-am făcut poftă de Decameron? Mie una mi-a trezit interesul și nostalgia și clar o să-l recitesc pe tot. Asupra unor povești am alte păreri și le înțeleg altfel față de prima dată când le-am citit în liceu. Cred că mulți elevi ar aprecia Decameronul, chit că numărul de pagini e puțin intimidant, dar poveștile sunt și scurte și lungi, iar rezumatul de la începutul lor te ajută să îți faci o anumită idee despre ce e povestea.

Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Naziștii și drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich - Norman Ohler

 

Cu ceva timp în urmă, citisem „Lumea văzută de medici” de Paul Ștefănescu și mi se păruse foarte interesantă, mai ales când avea un capitol dedicat lui Hitler și a consumului său de droguri. Tot cam pe atunci, o prietenă lucra la cartea ei și avea, printre altele, abordat și subiectul drogurilor în Germania nazistă (dacă sunteți curioși în privința cărții ei, se numește „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu și se găsește pe site-ul editurii Literpress), și am avut niște discuții foarte interesante pe tema asta, destul cât să îmi trezească mai mult curiozitatea în privința acelei perioade. 

Ca să fiu sinceră, perioada Germaniei naziste nu mă atrăgea prea mult, eu fiind pasionată mai mult de istoria de dinainte de 1900, în plus, reticența mea vine și din faptul că a fost o vreme când pe toate grupurile de lectură, și nu numai, vedeam o grămadă de cărți despre Holocaust și Auschwitz; toată lumea parcă numai cărți de astea recomanda și numai cărți de astea se scriau și publicau. Am luat și eu atunci o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar pur și simplu mă simt cumva obosită când le văd sau când vreau să aleg o carte de citit, de aceea am ajuns să le evit. Totuși, am început „Naziștii și drogurile” pentru că eram curioasă de istoria acestor substanțe și ce rol au avut.

În „Lumea văzută de medici” e un episod interesant legat de Hitler. Într-o zi, Hitler discuta cu Rauschning (mai marele regiunii Danzig, acesta fiind și crescător de animale) despre problemele mutației în cadrul rasei umane și ameliorarea sângelui uman, dar Rauschning nu prea avea habar la ce se referea Hitler și i-a zis:

„Dar nu puteți face altceva decât să ajutați natura și aceasta să-și scurteze drumul pe care-l are de străbătut! Trebuie ca ea, natura însăși, să vă ofere o varietate nouă. Până în prezent în privința speciei animale, crescătorii nu au reușit decât în foarte rare cazuri să realizeze mutații, adică să creeze caractere noi.”

„Omul nou se află în mijlocul nostru! Este acolo! strigă Hitler cu un ton triumfător. Nu vă ajunge aceasta? Am să vă spun un secret: am văzut omul nou. El este activ și crud. Mi-a fost frică în fața lui!”

Pronunțând aceste cuvinte, menționează Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare extatică. Și, mai departe, Rauschning descrie o scenă bizară:

„O persoană din anturajul lui Hitler mi-a spus că într-o noapte acesta s-a trezit scoțând strigăte convulsive. Paralizat de frică, așezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panică ce-l făcea să tremure așa tare încât se mișca patul. Din gură îi ieșeau vociferări  confuze și neinteligibile. Gâfâia ca și cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeași persoană mi-a descris una dintre aceste crize cu detalii amănunțite pe care nu le-aș fi crezut, dacă nu era vorba de o persoană sigură și demnă de toată încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurând și privind în jur cu un aer speriat. El este! El este! A venit aici! gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albăstriseră iar transpirația i se aduna în picături mari pe frunte. Deodată, a început să pronunțe cifre fără nici un sens, apoi cuvinte și resturi de fraze. Arăta îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonanțe stranii. Apoi a redevenit tăcut, dar continuând să-și miște buzele. I s-au făcut frecții și i s-a dat să bea ceai. Pe neașteptate, a început din nou să strige din toate puterile: Acolo! Acolo! În colț! Este acolo! Izbea cu piciorul în pardoseala camerei și urla încontinuu. Cei din jur s-au străduit să-l liniștească, asigurându-l că nu se petrece nimic ieșit din comun. În cele din urmă, s-a calmat treptat, revenind la normal...”

În „Naziștii și drogurile” Ohler citează din jurnalele lui Theodor Morell (medicul personal al lui Hitler din 1936 până în 1945). Morell îl folosea pe Hitler drept cobai, apoi obținea certificarea medicamentelot pe care le producea în întregul Reich, sub pretextul că acestea fuseseră deja testate la cartierul general, inclusiv pe fuhrer. Naziștii căutau tot felul de droguri miraculoase, unele fiind testate pe deținuții din lagărele de concentrare, căutându-se metode chimice de suprimare a voinței individuale (unele cercetări aveau să fie continuate în SUA, prin dezvoltarea programului secret MK-Ultra, de control al minții - ca fapt divers, jocul horror „Outlast” a pornit tot de la ideea acestui program nazist secret).

„Medicamentul” distribuit armatei germane era Pervitinul, a cărei substanță activă era metamfetamina (interzisă acum în întreaga lume, dacă vreți ceva pe tema asta recomand serialul „Breaking Bad”). Opiaceele erau una dintre specialitățile Germaniei interbelice, devenită cel mai mare exportator de cocaină, morfină și heroină. Pervitinul rămânea totuși cel mai popular stimulent al vremii, numit metaforic „național-socialismul sub formă de pilulă” și era distribuit în întreaga societate, promițând redescoperirea bucuriei de a trăi, alinarea durerii, redobândirea prospețimii și căpătarea unei stări generale excepționale (Pervitinul devenise popular în întreaga Europă ocupată de naziști, inclusiv în România).

Deși consumul de droguri era condamnat în mod oficial, considerat a fi o „molimă străină”, iar datoria oricărui cetățean german era de a-și prezerva capitalul genetic arian, dependenții fiind internați în lagărele de concentrare, Pervitinul era nelipsit din ranița soldaților (acesta ținându-i pe soldați treji, făcându-i să se concentreze, să uite de foame și de sete, și le dădea și o stare ușor euforică). Pervitinul creând mitul armatei invincibile.

„Naziștii și drogurile” de Normal Ohler chiar e o carte interesantă, mai ales pentru cei pasionați de istoria Germaniei naziste.

Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași.