Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.

Murder on the menu (volumul 2)

 Cordon Bleu Stories of Crime and Mystery

Am găsit-o în bibliotecă și credeam că am și primul volum, dar nu. Țin minte că am luat-o cu câțiva ani în urmă de la un anticariat, pentru că avea nume cunoscute ca Gaston Leroux (cel care a scris „Fantoma de la Operă” și „Misterul Camerei Galbene”), Alphonse Daudet („Piciul”) și Alexander Pushkin (de care am auzit, dar nu am citit nimic până acum, pentru că luasem o pauză de la clasicii ruși și după „Maestrul și Margareta” sau „Crimă și pedeapsă” nu aveam starea necesară). 

Cred că suntem obișnuiți deja cu poveștile în care cineva bea și mănâncă vesel la o petrecere sau la o masă cu prietenii, apoi, câteva clipe mai târziu, cade mort. Și Agatha Christie are asemenea povești. În filmele după cărțile ei, multe crime au loc după ce victima bea o cană de ciocolată caldă înainte de culcare sau un pahar cu șampanie.

Evident, și basmele și istoria au destule istorioare cu otrăviri prin mâncare. Cel mai celebru exemplu e Albă-ca-Zăpada care primește un măr otrăvit, ca să nu mai pomenesc de celebrele familii Borgia și de Medici.

Din „Murder on the menu 2”, unele povești mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin spre deloc, dar mi-au făcut cunoscute stilurile unor autori și pe care dintre ei să îi mai caut și pe viitor.

1. „A Terrible Tale” de Gaston Leroux - asta a fost într-adevăr o poveste teribilă, dar nu într-un sens bun. Gaston Leroux (jurnalist și gurmand) își găsea deseori inspirația în bistrourile din Paris și Toulon, la fel s-a întâmplat și cu povestea asta. Un grup de marinari se adună într-o cafenea din Toulon și încep să-și depene experiențele. Dintre toți, doar căpitanul Michel, cel cu un singur braț, rămâne tăcut și după ce se lasă înduplecat de ceilalți tovarăși începe să-și spună povestea despre cum și-a pierdut brațul. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, căpitanul avea o mică vilă într-o suburbie din Le Mourillon, lăsată moștenire de familia sa, dar cam lăsată de izbeliște pentru că el era plecat aproape constant în călătorii pe mare. Totuși, se întoarce mai devreme dintr-un voiaj și se duce la vila asta ca să se odihnească pentru câteva zile. Acolo, e martor chiar din prima seară la o scenă bizară cu vecina lui misterioasă, pe care o urmărește în secret și are impresia că e ceva supranatural la mijloc, deoarece femeia pare că vorbește singură, dar i se răspunde de ceva nevăzut, și poarta se deschide și închide aparent singură, ba căpitanul mai aude și niște dupăituri și sunete ciudate cărora nu le pricepe sensul, iar asta îl frământă toată noaptea.

A doua zi, o întâlnește pe frumoasa lui vecină și, deși ea încearcă să-l evite, în cele din urmă conversează cu el din politețe și căpitanul află că ea e soția unui fost coleg de al său, căpitanul Gerard. Michel insistă neapărat să-l viziteze, în ciuda protestelor femeii, și apare nepoftit la ușa lor chiar în acea seară.

La vila Makoko, Michel îl întâlnește pe Gerard... adică doar bustul lui, care se deplasa cu ajutorul unor cârlige (la partea asta, recunosc că povestea și-a pierdut orice urmă de credibilitate pentru mine). La cină apar curând și alte busturi de bărbați, care se mișcă tot cu cârlige, ba mai și mănâncă cu ele, și își spun povestea, despre cum au naufragiat pe o insulă și s-au mâncat între ei pentru a supraviețui, și femeia era cu ei, dar ei fiind gentilomi, au scutit-o și ea a rămas întreagă. Totuși, arătările au prins gustul cărnii de om și îl atacă pe căpitanul Michel, și așa își pierde el brațul.

2. „So you won't talk!” de Damon Runyon - despre autorul ăsta nu știam nimic, dar povestea lui din antologie s-a cam jucat cu nervii mei la început. E plină de slanguri americane și jargoane, și atâtea repetiții, încât nu de puține ori am vrut să renunț la ea, mai ales în primele cinci pagini. Este vorba despre un detectiv amator care fură de la locul crimei papagalul unui miliardar, crezând că papagalul va rezolva misterul morții stăpânului său. Totuși, detectivul amator e și un mare gigolo, așa că nu vrea să meargă pe la teatru sau pe unde mai are el treabă cu papagalul după el, așteptând ca pasărea să spună ceva, și îi dă papagalul unui prieten ca să aibă grijă de el și să noteze fiecare cârâială a păsării... cu lux de amănunte. După câteva zile, prietenul pierde papagalul original și îl înlocuiește cu altul, a cărui vocabular obraznic prinde criminalul în cele din urmă. 

3. „Sauce for the Goose” de Patricia Highsmith - Autoarea e cel mai probabil cunoscută după romanul „Strangers on a Train”, care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock. Pentru mine a fost prima întâlnire cu ea și mi-a plăcut povestea din antologie, deși ideea a mai fost folosită și ar putea fi considerată clișeică azi. Pe scurt, în „Sauce for the Goose” o soție îi întinde o grămadă de „accidente” intenționate soțului ei mai în vârstă, pentru a scăpa de el fără a fi bănuită de poliție și pentru a trăi apoi fericită cu amantul ei chipeș. Planul îi funcționează și un „accident” o scapă de soțul nedorit. La scurt timp, se căsătorește cu amantul, dar după o vreme, ăsta îi coace și el niște „accidente” ca să scape de ea, numai că femeia își dă seama și procedează și ea la fel din nou. Eventual, ajung să se omoare amândoi unul pe altul.

4. „A Very Commonplace Murder” de P.D. James - Povestea asta mi s-a părut ca idee și stil cu „Pacienta tăcută”, de fapt povestea asta are foarte multe în comun cu romanul cu pacienta. Un angajat la o anumită firmă descoperă ceva legat de șeful său și își face o copie de rezervă de la ușa clădirii unde crează pentru a se strecura noaptea înăuntru și a cerceta mai bine. Totuși, într-una din nopți vede pe strada alăturată un cuplu care se întâlnește în secret, femeia fiind măritată. După alte câteva nopți, femeia e ucisă și aventura ei e făcută cunoscută publicului, iar vina cade pe amant, urmând ca acesta să fie spânzurat. Angajatul e martor la crimă și îl poate salva pe băiatul acela, dar alege să nu o facă... dintr-un motiv foarte previzibil pe care l-am bănuit încă de la început.

5. „A Dinner at Imola” de August Derleth - Una dintre poveștile cu adevărat fascinante ale acestei antologii, care include personaje celebre ca faimosul Cesare Borgia și Niccolo Machiavelli. Niște oaspeți, printre care și Machiavelli, sunt invitați la o cină cu Cesare Borgia, dar fiecare se uită cu coada ochiului la inelul gazdei lor. Cesare Borgia îl ia în vizor pe ducele Paolo di Colonna, despre care are bănuieli că s-a aliat cu dușmanii familiei Borgia și vrea să pornească o revoltă. Borgia îl elimină cu o lumânare special comandată de la magicienii lui, iar în timp ce vorbește cu el, ducele dă semnele unei otrăviri și moare la scurt timp... de o boală necunoscută zic medicii, iar restul mesenilor, încurajați de Cesare Borgia își reiau masa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși toți se tem în secret de uneltirile gazdei lor.

6. „The Feast in the Abbey” de Robert Bloch - Acesta e autorul lui „Psycho” (care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock în 1960). Povestea a fost interesantă și plină de suspans. Un cavaler trece printr-o pădure într-o noapte furtunoasă, dorindu-și să ajungă la domeniul fratelui său, și dă peste o abație, la care cere popas pentru că are impresia că din cauza întunericului a rătăcit drumul. Cât timp e condus de ciudații „călugări” spre o chilie de-a lor - chilie care, la fel ca abația, e plină de bogății - el aude cânturile lor de afară, dar nu sună deloc a rugăciuni și cântece bisericești și are o senzație de teamă crescândă, amintindu-și de unele povești de-ale bătrânilor despre o abație secretă în mijlocul pădurii... Mănăstirea Diavolului. Abatele îl cheamă pe cavaler la masa lor, și acesta e surprins când îi vede pe călugări îmbuibându-se cu mâncăruri care mai de care mai bogate și apetisante, mai ales cărnuri, un festin de care nu au parte nici regii. Deși le urmează exemplul și mănâncă, i se pare că acea carne are un gust ciudat... și începe să intre la bănuieli, mai ales când abatele îi pune în capul mesei o tisie acoperită și forma ascunsă sub ștergar poate fi ușor recunoscută. Teama cavalerului se accentuază până spre nebunie când abatele îi spune povestea Mănăstirii Diavolului și îi arată ce era pe tipsia acoperită...

7. „The Three Low Masses” de Alphonse Daudet - Un preot trebuie să oficieze cele trei slujbe din Ajunul Crăcunului, dar ajutorul lui îl momește cu mâncarea delicioasă pregătită pentru toți sătenii de Crăciun. Prima parte a slujbei rezistă și o duce până la capăt cum se cuvine, dar nerăbdarea lui crește și de la a doua parte începe să scurteze frazele și să sară peste rânduri, iar la a treia parte grăbește așa tare slujba, că nimeni nu mai poate ține pasul cu el și enoriașii nu mai înțeleg nimic. Oricum, pe urmă preotul fuge să se înfrupte cu bucatele alese, dar după câteva îmbucături cade mort, din cauza efortului de a termina rapid slujbele. Totuși, el e blestemat după moarte și se transformă în fantomă care, în nopțile de Crăciun, la ruinele bisericii, încearcă să-și țină slujbele cum se cuvine, pentru a se odihni în pace.

8. „The Coffin Maker” de Alexander Pushkin - Un bărbat care face sicrie și fiicele lui sunt invitați la o petrecere a unui vecin, dar replica gazdei îl jignește cu ceva și el decide să bea în cinstea morților care i-a avut drept clienți. Dar ajuns acasă își dă seama că morții îl așteptau acolo ca să petreacă cu el.

9. „A Case for Gourmets” de Michael Gilbert - Asta a fost o poveste lungă, dar destul de plictisitoare pentru mine. Un pasager adoarme în tren și se trezește într-o gară în care sunt diverse afișe, printre care unul cu „gem de heringi” crede el, dar cineva îl pocnește și leșină, iar când se trezește e într-o gară cunoscută și merge acasă, dar următoarele zile caută în tren afișele cu gemul de heringi. Un ofițer îl prinde când rupea afișele plătite și după ce află toată tărășenia, se decide să afle adevărul.

10. „Rum for Dinner” de Lawrence G. Blochman - Asta a fost o poveste surprinzător de bună, din care am și învățat că este o rețetă de pui cu banane, și că fructele ackee sunt otrăvitoare când sunt crude sau prea coapte și că medicamentul cel mai la îndemână e alcoolul. Un hoț de diamante e invitat la cina unor bogătași, dar e ucis acolo și amanta lui îl duce la spital, unde un anume doctor îi face examenul toxicologic și află adevărul, iar restul e floare la ureche. 

11. „Under the Hammer” de Georges Simenon - De la autorul lui Maigret mă așteptam la mai mult, dar asta a fost o poveste destul de slăbuță, cu o femeie care lucrează la un han și își ucide un oaspete pentru a-i lua banii ca să-l facă pe soțul ei infidel să se întoarcă la ea... după ce ăsta voia să fugă cu amanta.

12. „Poison a la carte” de Rex Stout - Cică detectivul Nero Wolfe e varianta americană a lui Sherlock Holmes... dar afirmația asta e cât se poate de departe de adevăr după părerea mea. Nero Wolfe are o personalitate neplăcută și ca detectiv nu a făcut mai nimic, deși celelalte personaje îl laudă pentru inteligența sa și ingeniozitatea cu care rezolvă cele mai grele cazuri... Pe mine nu m-a convins deloc și nici nu cred că-l voi căuta pe viitor pe detectivul Nero Wolfe, poate pur și simplu povestea asta nu i-a scos în valoare geniul. A fost și povestea cea mai lungă dintre toate și cea mai lălăită, și confuză pe alocuri. Nero Wolfe și asistentul lui, (fustangiul) Archie Goodwin, sunt invitați la o cină pompoasă de niște gurmazi bogați și invită 12 actrițe ca să le servească felurile de mâncare. Unul dintre bogătași moare și automat vina cade pe femei și astea sunt interogate toate laolaltă, fără niciun rezultat, că aia care l-a ucis e prea deșteaptă (vorba lui Nero Wolfe) și apoi nu mai e, își pierde brusc neuronii doar ca să îi gâdile egoul lui Nero Wolfe... și se dă singură de gol... deși nimeni nu are nici măcar o brumă de bănuială asupra ei... dar cade în „capcana lui Nero”. Misterul în sine nu a fost rău... dar lălăiala m-a făcut să-mi pierd interesul. Cu povestea asta mi-am pierdut timpul aiurea.

13. „Lamb to the Slaughter” de Roald Dahl - O poveste destul de scurtă, cu o idee de bază foarte întâlnită, dar a fost bună și m-a ținut ca pe ace. Un polițist vine acasă după muncă și îi spune soției lui iubitoare și gravidă în șase luni că vrea un divorț. Într-o clipă de furie, femeia îl lovește în cap cu o pulpă de miel înghețată bocnă și îl omoară, apoi încearcă să scape fără să fie executată. Finalul e ironic și oarecum amuzant.

Cititorul de cadavre - de Antonio Garrido

„Cititorul de cadavre” de Antonio Garrido a devenit una dintre cărțile mele preferate. Ca în cazul „Egipteanul”-ui de Mika Waltari, cartea asta e o aventură cap-coadă și, în ciuda numărului de pagini, am terminat-o în vreo două zile, atât de mult mi-a plăcut, încât nu am putut s-o las prea mult din mână. 
Cu ceva timp în urmă, văzusem cartea recomandată pe un grup de lectură pe FB și titlul mi-a atras imediat atenția. Am luat-o fără să mai stau pe gânduri, după ce am citit descrierea de pe spate.
Este povestea lui Ci Song, considerat a fi primul medic legist din istoria medicinii. Acțiunea se petrece în China medievală și e foarte bine documentată. E un thriller istoric destul de alert.

Povestea începe cu o crimă, care se petrece în satul lui Ci Song. După ce autoritățile caută făptașul, ajung la concluzia că acesta este chiar fratele mai mare al lui Ci Song. Desigur, e ceva mai mult la mijloc, iar Ci Song simte asta și, cu toate că nu se înțelege bine cu fratele său, încearcă să sape după adevăr și să-l salveze de groaznica moarte prin o mie de tăieturi (o metodă înfiorătoare de a ucide pe cineva și una dintre cele mai crude pedepse, menite celor mai mari criminali). Ci Song descoperă niște lucruri destul de urâte despre oficialii din satul lui, inclusiv despre judecător, ceea ce îi pune viața în pericol, mai ales că el e foarte naiv la început.

Ci Song trece prin multe aventuri până să devină cunoscutul „cititor de cadavre” al Curții Imperiale, una mai interesantă decât cealaltă. Ajunge să facă și o operație cu capete de furnici. Povestea e și emoționantă. Ce mai, are de toate! Mi-a plăcut cartea! 💖

Dacă sunteți fani ai thrillerelor istorice, detective și medicale, cartea asta-i pentru voi.

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.