Povestirile din Canterbury - Geoffrey Chaucer

Titlu în engleză: The Canterbury Tales 

E o carte plăcută. Mi-a adus aminte de „Decameronul” lui Boccaccio și de „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Povestirile încep cu un prolog în care ni se prezintă galeria personajelor. Portretele lor abundă în detalii și originalitate. Obligați de conducătorul grupului, Hangiul, personajele acceptă să spună povești la dus și la întors pe drumul de pelerinaj. Unele dau impresia că le poartă pică altora și îi înțeapă prin povestea expusă, iar Hangiul, mai în glumă, mai în serios, îi cam altoiește pe toți cu câte o replică acidă.

Câteva povești mi s-au părut foarte plictisitoare, cum ar fi cea a lui Sir Thopas – un fel de Don Quijote și o parodie la adresa cavalerismului, întreruptă de Hangiu care îi zice clar că plictisește cititorul, cea a Stareței, cea a lui Melibeus, a călugărului, dar în rest, celelalte au fost savuroase, amuzante și interesante.

Cele care mi-au plăcut mi-au rămas în minte, în mare parte doar povestea, nu și multitudinea de referințe din episoade mitologice sau biblice, dar acțiunea lor e ușor de urmărit și clară.

Cavalerul spune despre dragostea a doi tineri întemnițați, care se îndrăgostesc amândoi de frumoasa Emilia și se luptă pentru ea. Aici descrierile sunt de-a dreptul sublime.

Povestirea Logofătului e o comedie despre un morar necinstit, care își bate joc de doi dieci, iar aceștia se răzbună pe el prin soția și fiica lui.

Povestirea Notarului e despre fiica unui împărat creștin, la fel ca povestirea Diacului din Oxford cu răbdarea Grizildei lui, ambele prezintă istoria femeii virtuoase, supusă bănuielilor și suferințelor.

Corăbierul spune o poveste despre necredința femeii și șiretenia unui călugăr, care se păcălesc unul pe celălalt, iar cel care are cel mai mult de pierdut e însuși soțul încornorat.

Duhovnicul de maici povestește o istorioară drăguță despre cocoșul Șantecler și găinușa Bogheata, iar Doftorul despre o fată care preferă moartea în locul dezonoarei. Fratele cerșetor vorbește despre un pact cu diavolul și consecințele sale, iar argatul avei despre un individ care prostește lumea cu cunoștințele sale în ale alchimiei.

Povestirea economului o știam deja din „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care e vorba despre cioara lui Phoebus care a ajuns neagră din cauza blestemului stăpânului ei.

Și acum, preferatele mele. Povestirea vânzătorului de iertăciuni e despre aparență și esență. Deși povestitorul ei e un om lacom și dedat tuturor viciilor, iar cuvintele lui ipocrite, el spune o istorioară despre niște hoți, o comoară și moarte, care îi dă un efect destul de sumbru, însă interesant.

Povestirea târgoveței din Bath a fost cireașa de pe tort. Autorul îi dedică un prolog foarte lung acestui personaj plin de forță, în care ea vorbește despre căsătorie și dragoste, având o experință vastă, căci a fost mireasă de cinci ori. Istorioara ei este despre un cavaler tânăr, care e obligat să se însoare cu o babă înțeleaptă și virtuoasă.

O carte pe care o recomand. Are acțiune, dramă, comedie, aventură. Dintre atâtea povestiri, una sigur se va găsi pe placul oricărui cititor.

De dincolo de timp = Mihaela Anghel

Este o carte emoționantă, motivațională și inspirațională. Personajele principale se regăsesc pe parcursul mai multor vieți și își trăiesc iubirea cu aceeași intensitate de fiecare dată.

Mi-a plăcut relația de prietenie dintre Clara și Anna, în care ele se susțin reciproc atât pe plan fizic, cât și emoțional. Am apreciat că munca de psiholog a Annei nu e menționată și doar atât, ci sunt prezentate și câteva cazuri de care se ocupa ea, cum ar fi copilul supus bullying-ului la școală și metode de ajutor și de a depăși conflictele, plus cele două femei care erau în procesul de redescoperire sau aflare a sinelui. Discursul Annei cu elevii de liceu a fost de-a dreptul emoționant când le zicea să-și urmeze visurile și să adopte întotdeauna o atitudine optimistă. Personajul știe să interacționeze cu copiii.

Bătrâneii au fost tare simpatici. Scena cu ei a fost preferata mea și mi-a stârnit multe amintiri.

Cartea e una interesantă, cu multe părți de dezvoltare personală. Îți dă o stare de bine și de optimism.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

Lovitura de grație - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE FINISHING STROKE

Povestea începe cu un accident de mașină, pus pe seama unui soț încăpățânat și nerăbdător. Soția moare după ce îl naște pe al doilea geamăn, iar bărbatul nu vrea să accepte decât primul copil, considerându-l un ucigaș pe celălalt. Bebelușul e lăsat în grija doctorilor de țară care au ajutat la nașterea lui. La scurt timp, moare și tatăl gemenilor, după ce suferise un atac cerebral, tot în urma accidentului.

Douăzeci de ani mai târziu, fiul acestuia, John, invită doisprezece oameni la conacul său, majoritatea având un mare renume, iar printre aceștia se numără și Ellery Queen, proaspăt autor de romane polițiste și chiar editorul său. Stăpânul casei are de făcut mai multe anunțuri, primul e că la o anumită dată va intra în drepturi depline ca moștenitor, și tot în aceeași zi se va căsători și va publica și o carte. Însă nu vrea să dezvăluie absolut nimănui care e al patrulea anunț.

Între timp, apar tot felul de ciudățenii. Cadourile de sub bradul de Crăciun dispar și apoi un Moș Crăciun fantomă le aparte celor 12 oaspeți câte un semn zodiacal în funcție de semnul lor, fiecare având ceva diferit, astfel apar 12 zodii. Totul pare a se învârti în jurul numărului 12, dar doamna Brown, un medium, după dispariția misterioasă a lui Moș Crăciun, tot le spune celorlalți că are o presimțire rea și că ar fi o mare tragedie să existe un al 13-lea musafir. Majoritatea oaspeților se poartă ca și cum totul e o farsă, dar Ellery începe să investigheze. Totuși, presupusa farsă capătă o turnură îngrozitoare când John primește drept cadou în a doua noapte de Crăciun cadavrul unui bătrân, iar atunci intervine poliția. Plus că o atmosferă încărcată planează asupra tuturor, căci în prima noapte John primește un dar dubios reprezentând o căsuță de păpuși neterminată și o colindă cu versurile schimbate în care expeditorul îi promite în următoarele 12 nopți câte un cadou.

A fost un caz interesant cu mulți „red herrings” – momeli care să distragă cititorul în toate direcțiile și să-l facă permanent să se îndoiască, dar spre deosebire de alte cărți ale lui Ellery Queen nu a reușit să-mi păstreze interesul pe tot parcursul său, în majoritatea timpului tocmai din cauza indiciilor care apăreau în avalanșă, îngropând esențialul, deși acesta rămânea mereu la vedere. În plus, numărul mare de personaje, unele cu rol de distragere, altele doar ca să facă parte din decor și discuțiile neinteresante, banale sau ignorate în mod voit, prelungeau inutil acțiunea și mă cam oboseau relațiile dintre personaje, cu excepția câtorva, dar s-a dovedit că acelea erau lipsite de importanță. Acțiunea a cam stagnat o perioadă, apoi intervenea câte un incident repetitiv, urmat de întrebările neelucidate ale tânărului Ellery Queen. Rezolvarea misterului a fost pe măsura așteptărilor totuși, mi-a confirmat bănuielile și mi-a clarificat unele chestii, astfel că e un roman pe care îl recomand iubitorilor de literatură polițistă, deși eu consider că romanele „Misterul crucii egiptene” sau „Regele a fost înfrânt” au fost mult mai reușite și dinamice.

LEGILE NESCRISE ALE VIEȚII - Două inimi, un singur trup - Delia Moretti

    Într-o călătorie în Italia, Daria Martinelli o întâlnește pe vechea ei prietenă, Matilda, la un local din Montello. Întrevederea e plină de surprize, nu doar de amintiri, iar ea acceptă propunerea femeii și decide să locuiască la familia De Rosa pentru o vreme.

Aici se face plăcută ușor de toți membrii ei și nu numai, fiind primită cu brațele deschise de aceștia, astfel că, pe parcurs, asistă la dramele lor și la tot ce se petrece acolo, găsindu-și propriul ei loc în rândul lor.

    Cel mai intrigant personaj mi s-a părut a fi chiar Matilda, deși mereu am oscilat între milă și antipatie față de ea. Pe parcurs mi-a dat impresia că e o fire singuratică și tristă, în ciuda faptului că avea tot ce și-ar putea dori cineva ca Daria de la viață, ea nu era fericită și se complăcea în situația ei neavând curajul de a fi sinceră cu ea însăși, îndepărtându-i voit pe cei din jurul său. Vorbele ei mereu reflectau o angoasă interioară. Singurătatea din sânul familiei ei a fost cumva alinată de gândul de a o avea alături pe Daria, cineva despre care credea că ar fi de partea ei și probabil și-ar fi dorit să o păstreze doar pentru ea, însă vechea prietenă nu corespunde așteptărilor ei și îi dovedește contrariul mai tot timpul în micile dispute din familie, unde o contracarează de fiecare dată. Cele două sunt în antiteză, dar foarte asemănătoare, căci ceea ce spune Matilda cu voce tare, nu are curajul s-o facă Daria, deși aceasta gândește anumite lucruri și dă impresia că datorită calităților ei îi poate privi de sus pe alții, sub masca bunelor maniere.

    Matilda alege să compenseze nefericirea care o sufocă prin masca impertinenței și a aparențelor, de parcă ar considera că i se cuvine o astfel de purtare pentru că e undeva unde nu-și dorește și nu simte că acolo ar fi locul ei. Se simte ca o străină și se refulează prin vorbe acide sau comportament neadecvat.

    Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea bătrânului Salvatore. E genul de bunic ideal, care nu a uitat că a fost copil cândva, dovada fiind bătaia cu bulgări, dar își arată mereu dragostea și înțelegerea pentru familia sa și e mereu gata să primească noi membri.

    Pe parcursul cărții, aveam mereu în gând cadrul acțiunii, mai ales viile și peisajele de țară, iar la asta coperta mi-a rămas întipărită în minte tot timpul. Este o carte ce prezintă alegerile unei familii și consecințele ei, pe fundalul unui orășel liniștit, cuprins de aromele Italiei. 

Omul de castane - Soren Sveistrup

 

    Pentru că o văzusem de atâtea ori pe grupurile de lectură, am reluat cartea după o altă tentativă eșuată în care renunțasem după vreo optzeci de pagini sau cam așa ceva. Mă bucur că am făcut-o, deoarece chiar e interesantă. Partea de început m-a cam ținut pe loc, pentru că autorul băgase părți din viața privată a detectivei Thulin și relația ei cu iubitul, ceea ce mi se părea irelevant pentru poveste și acțiunea stagna, dar când am trecut de părțile acelea, nu am mai putut lăsa cartea din mână.

    Acțiunea alternează din trecut în prezent. Primul capitol povestește o întâmplare veche, din urmă cu 30 de ani și îți captează imediat interesul, fiind vorba de un polițist care primește o plângere că la o anumită fermă animalele sunt libere și el merge să verifice despre ce e vorba. Acolo găsește un măcel.

    Apoi revenim în prezent unde detectiva Thulin primește un coleg iritant, Hess, căruia i s-a dat un șut de la Europol și a venit în Copenhaga pe capul lor, treaba lui fiind să-i ajute cu cazurile, cât i se decide „soarta” la jobul lui normal. Cei doi nu se înțeleg, mai ales că Hess nici nu își face treaba la început, ci doar își ia atitudinea de „nu îmi pasă” și lasă totul pe seama lui Thulin.

    Primul lor caz e despre o femeie torturată și ucisă brutal, apoi, după a doua crimă, apărută la o distanță de doar șapte zile, își dau seama că au de-a face cu un criminal în serie care vizează mamele. De aici începe acțiunea, mai ales că totul pare să se învârtă în jurul dispariției și morții fetiței unei doamne parlamentar, deoarece la locurile crimelor apar omuleți de castane cu amprentele copilului presupus mort și nimeni nu își dă seama cum de e posibil, având în vedere că acel caz fusese soluționat și ucigașul pedepsit.

    Cartea e captivantă. Are suspans, acțiune, detalii și proceduri de laborator, răsturnări de situație, cam tot ce ai căuta la un roman polițist. Stilul autorului e scurt și la obiect, deși a avut descrieri ale trăirilor victimelor și a relațiilor lor de familie, mi-a dat impresia că nu doar prinderea criminalului era importantă, ci și de ce și-a ales tocmai acele victime, scoțând în evidență importanța lor și făcându-mă să empatizez cu ambele părți.

    E foarte ușor să-ți dai seama cine e criminalul și, deși îl dibuisem rapid, am continuat lecturarea până la capăt, suspansul păstrându-se pe tot parcursul ei.

    E o carte interesantă pe care o recomand iubitorilor de romane polițiste. 

Cartea morților - de Patricia Cornwell

    Îmi doream de mult să citesc ceva de Patricia Cornwell, tocmai pentru că îi întâlnisem de câteva ori numele în rândul autorilor de thrillere, totuși, nu cred că mi-am ales una dintre cărțile ei cele mai bune. După romanul ăsta, aș fi tentată să nu mă mai apropii de această autoare, dar mai am vreo două cărți de-ale ei, așa că probabil îi voi mai acorda o șansă. De regulă, mă abțin de la recenzii negative, dar după 427 de pagini și două nopți irosite în care am sperat să-mi fie împlinite așteptările... dezamăgirea și-a făcut simțită prezența.

    Citisem câteva recenzii (toate bune) despre cărțile cu personajul Kay Scarpetta și cât de grozavă e și cum autoarea scrie thrillere medico-legale polițiste e de înțeles că mi-a captat atenția.

În primul rând, voi explica titlul, care mi s-a părut interesant și m-a îndemnat să aleg cartea, doar ca apoi că constat că nu prea avea mare relevanță pentru roman, deși e pomenit în treacăt de câteva ori. În jargonul medicinei legale „cartea morților” înseamnă registrul de morgă, unde se trec numele celor decedați.

    Povestea începe cu Kay Scarpetta care se mută în Carolina de Sud pentru a-și deschide propriul cabinet medico-legal. La scurt timp e chemată să investigheze moartea unei celebre jucătoare de tenis, al cărei cadavru mutilat e găsit la Roma. Apoi au loc și alte crime: un băiețel e găsit mort într-o mlaștină, o femeie e ucisă în propria casă într-un mod ritualic; în mod total neplauzibil toate sunt conectate între ele. Scarpetta elucidează misterul sau mare parte din el, după ce în majoritatea cărții asistăm la drama din viața ei și a personajelor care se învârt în jurul ei. Câteva explicații ale crimelor sunt bulucite în ultimele pagini, iar în rest detalii irelevante și scenariu de telenovelă. Ocazional, când își mai amintea autoarea că romanul e încadrat la thriller, revenea la câteva firimituri de acțiune și amănunte de medicină legală, ca apoi să fugă iar la Scarpetta, care planta flori în grădină și... cam atâta acțiune din partea personajului principal, pe lângă dialoguri despre viața ei și a celor care se îndrăgosteau și cădeau cuceriți la picioarele ei. (Oh, hai să nu fiu așa rea, s-a mai teleportat și ea de câteva ori la Roma și a zburat cu un elicopter.) Nu cred că am mai întâlnit un personaj care să fie așa absent din ceea ce se presupune că ar trebui să facă și, totuși, atât de prezent, dar fără esență. Restul personajelor au fost o apă și un pământ pentru mine sau enervante (doctorița Self era sub orice critică și la fapte și la vorbe). La un moment dat nu mai știam cine vorbește pentru că absolut toate o făceau la fel, fără deosebire, de parcă era doar un singur personaj colectiv și pe parcurs mi-a pierit interesul și pentru crimele alea, și pentru criminal, și pentru toată povestea cărții în sine. Nu m-am putut atașa măcar puțin de niciun personaj (credeam că Lucy mai merge, apoi și asta o luase pe arătură).

    S-a insistat prea puțin asupra criminalului și a motivației sale, deși dă impresia că va merge în direcția aceea, mai ales când sunt vreo două-trei capitole din perspectiva lui, ca brusc să ni se prezinte revelația în jumătate de pagină și totul să se încheie ca în pom pe alocuri și roz pentru Scarpetta. Desigur, doctorița minune e luată în vizor de criminal pentru că... lipsă motiv.

Am fost ușurată când am terminat cartea (și da, am rezistat 427 de pagini crezând că poate-poate va fi bună pe parcurs și mă încăpățânasem să o continui numai ca să nu ratez ceva bun, ca în cazul Omului de castane). Poate pur și simplu nu rezonez eu cu Kay Scarpetta, dar acest volum nu m-a convins deloc cu privire la importanța ei încât să devină personaj de serie. Așadar, dacă aveți pe listă vreo carte cu Scarpetta, poate ar fi indicat să încercați cu un alt volum, altfel s-ar putea să ajungeți la fel de dezamăgiți ca mine.