Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole. De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Am terminat de ea doar „Vremea Îngerului”, primul volum, și mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot.

Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.

Dama de pică = de Cătălina Pană

 „Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.

Doamna Palatului - Maria Philip

 Cum zilele astea au fost extrem de aglomerate pentru mine, am cam rămas în urmă cu lecturile și nici nu am avut starea necesară să le aleg pe cele solicitante. Dar menționez cu mândrie că am fost cuminte și nu am mai comandat cărți noi, pentru că sunt hotărâtă să le citesc pe cele pe care le am deja, înainte să-mi iau altele, și cum am reușit de ceva timp să mă țin de cuvânt, mă încearcă un sentiment de împlinire (surprinzător, mă simt mai bine când știu că i-am acordat atenția mea unei cărți pe care o aveam deja în bibliotecă, și sentimentul acesta ține mai mult decât bucuria de moment a deschiderii unui colet cu cărți noi). Așadar, am zis să mă delectez cu noul roman erotic dark fantasy medieval al Mariei Philip.

Prima mea întâlnire cu autoarea a fost cu romanul Conacul Roselor, unde ni se prezintă o povestea gingașă de dragoste, care înflorește treptat, pe măsură ce tinerii își cunosc sentimentele. Știam că lectura va decurge ușor, dar de data asta m-a surprins felul în care autoarea a explorat partea întunecată a poveștii și cea erotică de altfel, fiind mult mai pronunțată aceasta din urmă în „Doamna Palatului” decât în „Conacul Roselor”.

Cred că mesajul cărților Mariei Philip, și a celor de dragoste în general (de care nu ne mai putem sătura, indiferent câte citim) e că se referă la cea mai profundă nevoie emoțională a oamenilor, aceea de a se simți iubiți și de a iubi. Poate de aceea oamenii preferă mai mult cărțile de dragoste în detrimentul acelora care abordează alt gen literar, precum thriller sau fantasy, pentru că trăim o poveste de dragoste diferită și ne regăsim sau ne-am dori să ne regăsim în valsul fulgerător al iubirii. Cărțile de dragoste ne fac să visăm la o eternă iubire ideală și ne dau o stare de bine când finalul e cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii poate veți spune că îndrug bălării evidente acum, dar pentru mine, toate astea au fost ca o revelație, pentru că, recent, m-am gândit mult la poveștile de dragoste și la fascinația pe care o incită constant asupra publicului.

Și tânăra Lisa din „Doamna Palatului” visează la o dragoste ideală. Având o problemă fizică de mult timp, șansele ei de căsătorie se împuținează, mai ales când pețitorii se retrag. Astfel, Lisa nu are o perspectivă prea strălucită a viitorului, așa că se resemnează și își face un scop din a-și ajuta familia săracă. Totuși, Lisa atrage atenția lordului Wilton Woodrow - un bărbat misterios, cu secrete de familie întunecate - care o răpește de la o petrecere, oferindu-i o alternativă promițătoare în schimbul cooperării ei.

De aici, Lisa se avântă într-o lume fantastică, ale cărei dezvăluiri misterioase amenințe să o distrugă nu doar pe ea, ci și pe cei pe care îi iubește. Despre ce secrete e vorba, vă las pe voi să descoperiți în această lectură captivantă, cu ritm alert.

Barion, lupul singuratic - Diana Boitor

  Recent am terminat de citit „Barion, lupul singuratic” de Diana Boitor și mi-a plăcut foarte mult. E un fantasy frumos cu multe creaturi magice și un erou care pornește într-o călătorie inițiatică ce îi va arăta sensul vieții și în cine poate avea încredere. La început, primele pagini au fost mai greoaie, cu multe descrieri ale caselor, dar apoi a devenit atât de interesantă că nu am mai putut să o las din mână. Autoarea a știut să mă introducă treptat în acea atmosferă fantastică, plină de călătorii fascinante, îmbinând cu abilitate detaliile.

Povestea curge natural, nu e forțată. Te poți atașa ușor de personaje. Inițial, Tamakk era personajul meu preferat, dar când l-am cunoscut cu adevărat, mi-am îndreptat atenția spre Barion, al cărui caracter și noblețe sufletească se dezvăluia pe parcurs, printre legende și aventuri.

Îmi place că în carte sunt ilustrate personajele și le poți colora cum vrei. Cred că și copiii se pot bucura de imagini, iar adulții de povestea în sine.

Tăcerea mieilor - Thomas Harris

    Lui Thomas Harris i-a luat mulți ani să scrie cărțile, mai ales din cauza intensei sale documentări, iar acest lucru se vede la fiecare pagină. Filmul m-a impresionat, jocurile actorilor au fost magistrale; nu degeaba a obținut cinci premii Oscar pentru: cel mai bun film, cel mai bun actor (Anthony Hopkins), cea mai bună actriță (Jodie Foster), cel mai bun regizor (Jonathan Demme) și cea mai bună ecranizare (Ted Tally).

    Mi-a plăcut enorm să îmi imaginez aceiași actori pentru personajele din carte, savurând-o cu mai multe detalii, mai multă acțiune și replici grozave. Trebuie să recunosc că uneori nu am fost prea încântată de personajul feminin principal, Clarice Starling. Mi se părea cam frivol și la cât se străduia autorul să o facă visul oricărui bărbat ieșit în calea ei devenea iritant, dar având în vedere anul în care a fost publicată cartea (1987) și cum femeile nu prea aveau joburi în poliție, iar bazele criminalisticii și a metodelor de cerceta a profilelor criminalilor în serie abia atunci se dezvoltau, chiar am ajuns să o admir pentru inteligența și compasiunea ei. Ea se gândea mai mult la victime și în discuțiile cu Hannibal mereu încerca să aducă la lumină părțile bune ale acestora, deși el o acuză că îi irosește timpul cu astfel de banalități și să nu mai fie atât de devotată memoriei lor, altfel riscă să le vadă altfel decât cum erau, s-ar implica prea mult în viața lor și ar trece cu vederea indicii importante, cum ar fi motivele pentru care au ajuns țintele criminalului supranumit Buffalo Bill (un maniac care obișnuiește să-și jupoaie victimele).

    Deși povestea se centrează mai mult pe găsirea lui Buffalo Bill, nici micile frânturi de povestiri ale diferitor personaje secundare au fost deosebit de interesante. Cu toate că am citit cartea cu câteva luni în urmă, încă îmi stăruie în minte întâmplarea lui Sammie, despre care doctorul Chilton spunea că e un schizoid hebefrenic de nerecuperat (fiind cazurile cel mai greu de tratat deoarece în ultima fază se retrag în sine, urmând dezintegrarea personalității). Totuși, Sammie se deschide față de Hannibal, aceasta afirmând că: Sammie are patima religiei. E dezamăgit că Isus se lasă așteptat. […] Sammie a pus capul mamei sale în colecția bisericii baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai mai de preț Domnului”. Și asta avea el mai de preț. Hannibal îl înțelege, de fapt, el empatizează cam cu orice criminal, dându-i de înțeles lui Clarice că omul e un schizoid catatonic și că poate fi vindecat.

    Hannibal - „Îi simți mirosul transpirației? Izul acela de sudoare de capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? Amintește-ți: e mirosul schizofreniei.”

    Revenind la Clarice și Hannibal, între ei doi apare un târg primejdios, deoarece Clarice, pentru a primi informațiile necesare prinderii ui Buffalo Bill își expune viața în fața sociopatului, ceea ce ar putea s-o pună în pericol (mai ales că îl are ca exemplu pe Will Graham, despre care șeful ei, Crawford, o informase că „fața lui Will arată de parcă ar fi desenat-o Picasso”). Relația lor devine fascinantă. Clarice e permanent conștientă de monstrul din spatele barelor, dar îl și admiră totodată.

    E o carte care te ține în suspans, iar personajele sunt memorabile. Pe parcursul ei m-am convins de ce Hannibal e văzut ca o bestie și de ce se luau atâtea măsuri de protecție când primea chiar și scrisori sau reviste. Citind cartea, de multe ori aveam impresia că el doar alesese să stea acolo, spre exasperarea doctorului Chilton care încerca tot timpul să-l umilească, dar ajungea el să fie umilit de Hannibal, totuși, era evident că îl deranja unele cuvinte la adresa sa, iar Clarice are curajul să-l provoace: „Sunteți destul de puternic ca să vă folosiți de puterea aia extraordinară pe care o aveți ca să vă cântăriți și pe dumneavoastră? E greu să vă priviți în față. Am descoperit asta în ultimele câteva minute. Ei, ce ziceți? Priviți-vă și puneți adevărul pe hârtie. Ce alt subiect mai potrivit și pe măsură puteți găsi? Sau poate vă e teamă de dumneavoastră?”

    Dacă răspunde sau nu Hannibal provocării ei, puteți afla citind.

O cameră în care se poate muri - Ellery Queen

 

Titlu în engleză: A ROOM TO DIE IN

De Ellery Queen auzisem dintr-un film chinezesc de comedie, „Detective Chinatown”, în care unul dintre personaje îi menționează de câteva ori numele și se declară mare fan al cărților sale, așa că, mai mult intrigată de acest scriitor datorită detectivului din film și a abilităților sale incredibile de deducție, m-am decis să-i caut cărțile, după ce m-am informat și despre autor, întrucât, deși fană a genului polițist, din nefericire, nu mai întâlnisem înainte numele lui Ellery Queen.

Aparent, Ellery Queen (nu e femeie, așa cum crezusem eu inițial) e pseudonimul a doi scriitori veri: Frederic Dannay (1905-1982) și Manfred B. Lee (1905-1971), care și-au început colaborarea în 1929 la o nuvelă polițistă, cu care au și câștigat un concurs literar organizat de o revistă americană. Cei doi scriitori au publicat sub pseudonimul Ellery Queen, care e și numele eroului lor principal în majoritatea romanelor lor (peste 40 la număr, dar au acceptat și poveștile altor scriitori care îl aveau ca detectiv amator pe personajul Ellery Queen). Queen a fost foarte popular în acea perioadă, devenind unul dintre cele mai celebre personaje ale literaturii polițiste din Statele Unite. Cărțile celor doi veri au fost traduse, adaptate pentru radio și televiziune, ecranizate și au avut mare succes la public. Încă au, chiar dacă am dat eu mai greu peste ele.

Așadar, „O cameră în care se poate muri” a fost prima mea întâlnire propriu-zisă cu Ellery Queen, deși am înțeles că aceasta a fost scrisă de un alt colaborator al scriitorilor, tot fan al lor, iar aici nu Ellery e personajul detectiv, ci inspectorul Tarr (care, ca să fiu sinceră, nu mi s-a părut că a făcut mare lucru, ci că doar a slujit ca personaj de decor pentru adevăratul detectiv: Ann Nelson).

Ann Nelson era învățătoare la o școală elementară din San Francisco, locuind singură într-un apartament destul de aproape de ocean. Nu e prea apropiată de niciunul dintre părinți (amândoi sunt despărțiți, mama ei o caută doar când are nevoie de bani, iar cu tatăl ține legătura ocazional).

Când Ann e anunțată că tatăl ei a fost găsit mort în casa de la țară din Inisfail de câteva zile și toate circumstanțele par să indice o sinucidere la prima vedere, Ann e convinsă că nu e în regulă ceva, căci își cunoștea destul de bine tatăl și indiferent de situație nu ar fi ales să-și pună capăt zilelor. Deși e anunțată că ea e moștenitoarea întregii lui averi, tot are dubii cu privire la moartea lui și acest lucru o cam face suspectă în ochii poliției, mai ales când inspectorul Tarr dă peste niște scrisori de șantaj, mărind cercul de suspecți și ajungând la concluzia că a fost omucidere. Ann se gândește să se mute la altă adresă, așteptându-se ca mama ei, obișnuită cu o viață de lux, să fi aflat de moștenirea ei și să vină imediat să pretindă o parte din avere, dar cum femeia nu apare și mai e și suspectul principal pe deasupra, lucrurile se complică, mai ales când Ann e aproape ucisă în propria casă.

Tarr nu m-a impresionat prea tare, dar era acolo ca să o susțină pe eroină și să-i clarifice gândurile, explicându-le pentru a avea și noi acces la toate detaliile aflate pe parcurs. Fiind obișnuită cu cărțile Agathei Christie, tot mă feream de ucigașul pe care îl bănuisem de la bun început, crezând că sigur mă înșelam și că nu poate fi chiar atât de evident și mă îndoiam de toți și de toate, iar aflarea indiciilor în același ritm cu protagoniștii m-a implicat cu totul în poveste și a făcut-o distractivă pentru că am participat activ la ea la provocarea autorilor, întrecându-mă cu eroii în aflarea adevărului. Mi s-a părut inedit față de alte cărți ale genului, în care privești pasiv la desfășurarea acțiunii și aștepți doar ca autorul să-ți trântească în față cea ce știai deja sau ce a apărut din senin și îi era accesibil doar lui, neavând nicio legătură cu restul detaliilor aflate de toți pe parcurs.

Misterul cărții a fost ușor de rezolvat pentru mine, doar ucigașul m-a luat prin surprindere tocmai pentru că era atât de evident și am ales intenționat să îl ignor. Cartea a fost interesantă și mi-a deschis apetitul pentru Ellery Queen.

Stilul e alert, scurt și la obiect. Nu îți dă timp să te plictisești deloc. Povestea e atractivă, are momente de suspans pe care le citești cu sufletul la gură și e grozavă ca lectură pentru o noapte ploioasă. O recomand tuturor fanilor literaturii polițiste!

Misterul crucii egiptene - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE EGYPTIAN CROSS MYSTERY

Una dintre cele mai bune cărți polițiste semnate de Ellery Queen după părerea mea

Acțiunea începe în forță cu descoperirea unui cadavru crucificat și decapitat pe un stâlp indicator în formă de T, într-o dimineață de Crăciun în apropierea orășelului Arroyo din Virginia de Vest.

Vestea despre atrocitatea crimei se răspândise până în Chicago, unde inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York, tatăl lui Ellery Queen, fusese convocat în acel oraș la o întrunire pe tema isprăvilor unor gangsteri. Ellery află din ziare de ciudata crimă din Arroyo și curios, își convinge tatăl să-l însoțească în Virginia pentru a descoperi mai multe detalii despre cazul care îi șocase și îngrozise pe toți locuitorii, din cauza cruzimii cu care fusese expus cadavrul la răscrucea dintre două drumuri.

Ajuns în Arroyo, misterul se adâncește și apar tot mai multe indicii macabre. Ucigașul lăsase forma T peste tot, de la cadavrul decapitat care semăna cu un T mare, alesese și drumurile de intersecție care formau un T, iar pe ușa casei victimei, situată în apropiere, trasase un T cu sângele mortului. Poliția nu înțelegea nimic din cele întâmplate. De ce să ucidă cineva în ziua de Crăciun un biet profesor de țară?

Ancheta se desfășoară cât se poate de ciudat, iar singurii martori care apar sunt un bătrân nebun din sat și fermierul care descoperise cadavrul, un vânzător de la un magazin de produse alimentare, primarul din Arroyo, sergentul care se ocupa de caz, medicul însărcinat cu autopsia, plus un alt bătrân nebun, care se crede un preot egiptean pe nume Harakht (nu pare a avea nicio relevanță în poveste, dar personajul e suspect de mai multe ori). Din toate mărturiile acestor oameni demni de toată îndoiala, apare un detaliu surprinzător, anume că ucigașul venise cu o noapte în urmă în orășelul lor și închiriase o mașină, dar nimeni nu își amintea altceva despre el decât că șchiopăta. Doar nebunul Harakht declară că îl cunoaște pe criminal și că e preotul lui. Cum să iei în serios astfel de declarații?

Din cauza obsesiei ucigașului pentru litera T, Ellery emite ipoteza că simbolul s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu alfabetul, ci că e vorba de crucea Tau sau crux commissa. Cruce de origine păgână, cu mult anterioară crucilor grecești și care se mai numește și crucea egipteană. Din păcate, cu dezvăluirea lui Ellery misterul nu se rezolvă deloc, dimpotrivă, devine și mai obscur, așa că juriul dă verdictul de „omor comis de unul sau mai mulți necunoscuți”, iar cazul se încheie.

Totuși, după șase luni, ucigașul lovește din nou în același fel, dar în alt loc din țară. Culmea, apare din nou în scenă nebunul preot egiptean, de data asta fiind liderul unui grup de nudiști. Crima e și mai groaznică, mai ales că acum victima fusese păzită din toate părțile de polițiști și își luase toate măsurile necesare de protecție. Atunci cum a reușit criminalul să ajungă la ea fără să lase nici măcar o urmă?

Trebuie să recunosc că misterul acesta mi-a dat mult de gândit, iar pe parcurs toate personajele au ceva de ascuns, așa că pe rând, fiecare dintre ele ajunge suspect și e o adevărată provocare să pui detaliile cap la cap și să rezolvi puzzle-ul, deși avem acces la toate indiciile în același ritm cu Ellery. Sunt atâtea întorsături neprevăzute de situație, încât ai impresia că nu mai poți fi sigur de nimic. La finalul cărții, mi-am dat seama că am mai văzut vreo două filme cu o astfel de acțiune, dar nu m-am gândit că ele ar fi inspirate de Misterul crucii egiptene de Ellery Queen. E una dintre cele mai bune cărți polițiste după mine și o recomand tuturor fanilor genului.

Detectivă de ocazie - Laura Stanciu

 

Autor: Laura Stanciu

„Detectivă de ocazie” o carte care te binedispune, relaxantă și amuzantă. Pe parcursul ei m-am trezit de câteva ori că râdeam cu gura până la urechi. Eroina e tare simpatică și ușor de îndrăgit, într-o oarecare măsură, cred că aproape toți ne putem regăsi în ea. Care împătimit al romanelor polițiste nu s-a imaginat în rolul unui mare detectiv ca Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Arsene Lupin sau Melania Lupu? Eu recunosc că de foarte multe ori, de aceea mi-a plăcut că personajul principal chiar încearcă să se pună în locul unuia și să investigheze o crimă prin mijloacele pe care le are la îndemână. Iar cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, Iolanda descoperă că munca unui detectiv nu e nicidecum așa ușoară cum se arată în cărți și indiciile nu sar de peste tot, astfel, începe o aventură interesantă, presărată cu umor și o posibilă poveste de dragoste. Cartea e perfectă după o zi de muncă și reușește să îți aducă zâmbetul pe buze.

Jurasic Parc - Michael Crichton

Titlu în engleză: JURASSIC PARK

Dădusem recent la un anticariat peste această carte și imediat mi-am adus aminte de film. Curioasă, am vrut să văd cam cât de mult respectă acțiunea filmului cartea și ce e diferit și dacă se ridică la înălțimea așteptărilor. Acum m-am convins și singură că e mult mai bună cartea decât filmul. Înțeleg de ce a devenit așa popular Jurassic Park și de ce a prins la public și încă se mai fac ecranizări după atâta timp de la moartea autorului. E o capodoperă!

Cartea e cu mult diferită față de film, ca întotdeauna. În primul rând, atenția la detalii a autorului și felul în care personajele răspund cu generozitate la toate întrebările apărute în mintea mea m-au ținut lipită de carte până am terminat-o, pentru că narațiunea era alertă și plină de informații noi, dar fără să plictisească o clipă. Autorul n-a făcut un secret din ele, ca să le dezvăluie la finalul cărții pentru suspans, ci le-a desfășurat natural pe parcurs, domolindu-mi curiozitatea.

Personajele sunt aproape complet diferite. John Hammond nu e nici pe departe așa tolerant precum e prezentat în film față de Ian Malcolm sau oricine are o părere diferită de a lui și numai un bunic grijuliu nu e, dimpotrivă, insistă că parcul lui e complet sigur și oricine îi pune întrebări ca sa se asigure de acest lucru, îi pune răbdarea la încercare, iar el plănuiește turul parcului deși știe că au avut probleme înainte. De ce spun asta? Pentru că, față de film care începe direct cu minunata întâlnire cu dinozaurii și e prezentat în treacăt un incident cu o victimă la început, cartea prezintă mai multe amănunte legate de experimentele genetice de pe Isla Nublar, iar accidentele și morțile au fost mai multe. De exemplu, câțiva muncitori care lucrau la construirea parcului au avut parte de morți tragice din cauza animalelor, iar InGen dădea mereu vina pe accidente de șantier.

O doctoriță care lucra la un spital din apropiere de Costa Rica dă peste un băiat aproape spintecat și aparatul ei de fotografiat e furat pentru că pozase rănile copilului. Apoi e o creștere alarmantă a morților infantile, căci mulți bebeluși și copii sunt atacați de șopârle bipede. Toate sunt trecute sub tăcere însă de locuitori, care cred că e un fel de hupia, un spirit malefic ce răpește copiii. Totuși, atenția e atrasă de o familie de americani, a căror fetiță e mușcată de o astfel de șopârlă și din cauza ciudatei infecții de pe corpul fetiței și a veninului din saliva reptilei, sunt trimise mostre spre diverse laboratoare și de aici se află și mai multe ciudățenii, dar nimeni nu le ia în serios, deoarece oamenii de știință care lucrau acolo sunt de părere că mostra a fost contaminată cu alte surse. Însuși doctorul care a tratat-o pe fetița americană cheamă un specialist în reptile, deoarece nu e sigur ce fel de specie e șopârla desenată de fetiță. Surprinzător, specialistul investighează plaja cu pricina și dă peste o maimuță urlătoare care molfăia ceva, un dinozaur micuț și iar se trimite la analizat bucata rămasă din specimen, fără prea multe rezultate însă, oamenii declarând că e o șopârlă cu anomalii.

Alan Grant și Ellie Sattler sunt invitați pe insulă ca să își exprime opinia cu privire la securitatea parcului și la comportamentul dinozaurilor. Înainte de a ajunge acolo li se prezintă planurile construcțiilor de pe insulă, dar când ajung pe Isla Nublar, descoperă surprinși că au fost adăugate noi măsuri de protecție. Chiar deasupra camerelor unde stăteau ei fuseseră instalate recent bare groase de fier. În plus, Ellie (paleobotanista) își dă imediat seama că ferigile adăugate pe insulă ca să arate bine ca decor al dinozaurilor erau otrăvitoare, dar oamenii care le amenajaseră nu luaseră în considerare acest lucru. Mai departe lucrurile o iau razna, căci Dennis Nedry (nemulțumit de salariul primit de la Hammond pentru complexitatea muncii lui) e tocmit de o companie rivală pentru a fura embrionii de dinozauri, astfel, mânat de lăcomie, el pune în pericol tot parcul și viețile tuturor.

Cartea e bogată în explicații pe înțelesul tuturor și găsești mulți dinozauri și caracteristicile lor, ceea ce mi-a plăcut enorm. E un science-fiction pentru toate vârstele și merită citit. Michael Crichton a devenit unul dintre autorii mei preferați și m-a cucerit de la prima carte. O recomand tuturor!

Rubinul cu șapte stele - Bram Stoker

Titlu în engleză: THE JEWEL OF SEVEN STARS

Cui îi plac mumiile egiptene și aventurile jefuitorilor de morminte, la care se adaugă, desigur, o dragoste ce abia se înfiripă?

Cu o astfel de introducere probabil câțiva dintre voi v-ați gândit la filmele cu Mumia cu actorii Brandon Fraser și Rachel Weisz (pe care și eu le iubesc și sunt în topul preferințelor mele), totuși, mă refer la cartea lui Bram Stoker, autorul romanului Dracula. „Rubinul cu șapte stele” nu e chiar așa cunoscută, majoritatea oamenilor îl cunosc doar după Dracula, dar mie mi-a plăcut enorm acest roman.

Povestea începe cu avocatul Malcolm Ross, care e trezit într-o noapte de un polițist. Ofițerul îi dă o scrisoare din partea unei tinere, Margaret Trelawny, care apelează la Ross deoarece e singurul om în care poate avea încredere. Nu i se explică nimic altceva, însă e evident că avocatul pleacă în miez de noapte pentru a fi la dispoziția femeii după care i se cam aprinseseră călcâiele.

Așadar, Ross ajunge la casa familiei Trelawny, unde află că tatăl ei, Abel (un mare colecționar de antichități egiptene și pasionat de Egiptul antic), este în comă în urma unui atac misterios. Nici Margaret nu știe prea multe, dar află amândoi în curând că domnul Trelawny prevăzuse o asemenea situație și dăduse ordin ca anumite instrucțiuni, date chiar de el însuși, să fie urmate întocmai în acest caz bizar. Cea mai ciudată cerere a lui Abel e să fie păzit constant cât timp e în comă.

Foarte confuz, Ross acceptă de dragul domnișoarei Margaret și între timp se apropie mai mult și află chestii stranii în plus. Teama lor se amplifică din cauza unui alt atac asupra bărbatului în comă și toate indiciile par să arate că făptașul nici nu e de origine umană, iar apariția unui vechi prieten de-al lui Abel le dezvăluie că ei ascund niște secrete teribile și planurile lor au legătură cu o mumie egipteană descoperită în tinerețea lor într-un mormânt ascuns.

„În interiorul sarcofagului se afla un corp omenesc, în mod clar de femeie, înfășurat în multe feșe din pânză de in. […] Pe piept ținea o mână, neînfășurată. […] mâna aceasta veche nu avea mai puțin de șapte degete, toate fiind la fel de fine și de lungi și de frumoase. Adevărul e că m-a trecut un fior și pielea mi s-a încrețit la atingerea acestei mâini care zăcea acolo netulburată de nimeni de atâtea mii de ani și totuși părea aproape vie. Sub mână, ca și cum ar fi fost apărată de ea, se afla o bijuterie uriașă dintr-o piatră de rubin...”

V-am atras atenția? Am mai menționat că e cu mumii și blesteme egiptene? Povestea mi s-a părut fascinantă și m-a ținut în suspans pe tot parcursul ei. O recomand tuturor aventurierilor în literatură și iubitorilor de pisici! Poate vă întoarceți cu niște nestemate din călătoriile voastre. Lectură plăcută!

O credință oarbă în îngeri - R. J. Ellory

Titlu în engleză: A QUIET BELIEF IN ANGELS 

Citisem cu ceva timp în urmă, cam prin generală, acest thriller și cum recent mi-am amintit de el, am luat cartea din nou de pe raft și am răsfoit-o.

Acțiunea începe în 1939, într-un orășel din sudul Americii. Joseph Vaughan, un băiețel de doisprezece ani, află de atacul brutal și uciderea unei fetițe, prima dintr-o serie de crime abominabile ce vor zgudui pașnica localitate în decada ce va urma. Mânat de teamă și un simț al datoriei, mai ales după atacul petrecut în apropierea casei sale și asupra unei prietene, Joseph înființează, împreună cu prietenii săi, Paznicii, un grup hotărât să le protejeze pe fetițele din Augusta Falls, Georgia, de răul aciuat în mijlocul lor. Dar criminalul le scapă, iar ei asistă neputincioși cum crimele continuă. Ce ar putea face niște puștani împotriva unui criminal care îi scapă constant și poliției?

Chiar și când oribilele crime încetează, umbra fricii îl va urmări pe Joseph Vaughan vreme de cincizeci de ani, obsedându-l, până când se va confrunta cu coșmarul care i-a întunecat întreaga viață.

De multe ori, pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a citi cu voce tare unele paragrafe, acestea fiind destul de poetice și sumbre, deși uneori am simțit că autorul le folosește cam des și repetitiv doar pentru a tărăgăna acțiunea. Cartea e captivantă însă.

„Oricum ar fi căzut sau s-ar fi umflat în vânt, se spune că un fulg alb ar însemna că un înger a trecut în vizită. […] Părea să aibă sens ca pernele să fie umplute cu fulgi de îngeri. De acolo trebuie că veneau visele – amintirile îngerilor strecurându-se la tine în cap în timp ce dormeai.”

„Copiii, oricât de perceptivi ar fi, suferă oricum de orbire selectivă. Ei văd tot, fără urmă de îndoială, dar aleg să interpreteze ceea ce văd într-un mod care se potrivește cu firea lor.”

„Am așteptat până ce casa și-a încetat scârțâitul și relaxarea, după care m-am strecurat și am rămas ca o stafie printre umbre și amintiri la capătul scărilor.”

„Mintea îmi era ca un câmp secătuit, arid și crăpat, iar conștiința ca un copac bătrân, cu rădăcinile ca niște gheare disperate înfipte în țărâna uscată, sperând să reziste împotriva tuturor vitregiilor. Conștiința îmi pierea, nu putea să se mai țină, urma să se prăvălească la pământ. În ramurile acelui copac, odată înfloriseră loialitatea, încrederea și datoria, tot ceea ce de mult însemna familia pentru mine.”

Misterul crimelor e împletit cu viața lui Joseph Vaughan. Romanul alternează ritmul și pare să se îndepărteze cu reflecțiile prea mult de acțiunea propriu-zisă, iar când simți că răbdarea ta se apropie de limită, revin crimele și iar îți dă impulsul de a da pagină după pagină pentru a afla adevărul.

Mi-a plăcut mult cartea asta atunci, dar recent am realizat că nu aș avea răbdarea să o recitesc, întrucât țin minte partea de thriller, iar dacă ar fi scoase părțile destul de statice cu viața lui Joseph ajuns la maturitate, cartea ar fi cu mult mai subțire. Are multe citate interesante, uneori ai impresia că citești o poezie în proză, alteori emoționează și fascinează, însă de la o vreme erau unele exprecii și citate foarte repetitive... și deranjante pentru că păreau să țină totul pe loc, își atinseseră scopul prima oară când le citisem, dar apoi s-a pierdut efectul pentru că s-a abuzat de el. Misterul în sine nu e greu de descifrat, dar autorul reușește să te țină în suspans până la final.

Povestirile din Canterbury - Geoffrey Chaucer

Titlu în engleză: The Canterbury Tales 

E o carte plăcută. Mi-a adus aminte de „Decameronul” lui Boccaccio și de „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Povestirile încep cu un prolog în care ni se prezintă galeria personajelor. Portretele lor abundă în detalii și originalitate. Obligați de conducătorul grupului, Hangiul, personajele acceptă să spună povești la dus și la întors pe drumul de pelerinaj. Unele dau impresia că le poartă pică altora și îi înțeapă prin povestea expusă, iar Hangiul, mai în glumă, mai în serios, îi cam altoiește pe toți cu câte o replică acidă.

Câteva povești mi s-au părut foarte plictisitoare, cum ar fi cea a lui Sir Thopas – un fel de Don Quijote și o parodie la adresa cavalerismului, întreruptă de Hangiu care îi zice clar că plictisește cititorul, cea a Stareței, cea a lui Melibeus, a călugărului, dar în rest, celelalte au fost savuroase, amuzante și interesante.

Cele care mi-au plăcut mi-au rămas în minte, în mare parte doar povestea, nu și multitudinea de referințe din episoade mitologice sau biblice, dar acțiunea lor e ușor de urmărit și clară.

Cavalerul spune despre dragostea a doi tineri întemnițați, care se îndrăgostesc amândoi de frumoasa Emilia și se luptă pentru ea. Aici descrierile sunt de-a dreptul sublime.

Povestirea Logofătului e o comedie despre un morar necinstit, care își bate joc de doi dieci, iar aceștia se răzbună pe el prin soția și fiica lui.

Povestirea Notarului e despre fiica unui împărat creștin, la fel ca povestirea Diacului din Oxford cu răbdarea Grizildei lui, ambele prezintă istoria femeii virtuoase, supusă bănuielilor și suferințelor.

Corăbierul spune o poveste despre necredința femeii și șiretenia unui călugăr, care se păcălesc unul pe celălalt, iar cel care are cel mai mult de pierdut e însuși soțul încornorat.

Duhovnicul de maici povestește o istorioară drăguță despre cocoșul Șantecler și găinușa Bogheata, iar Doftorul despre o fată care preferă moartea în locul dezonoarei. Fratele cerșetor vorbește despre un pact cu diavolul și consecințele sale, iar argatul avei despre un individ care prostește lumea cu cunoștințele sale în ale alchimiei.

Povestirea economului o știam deja din „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care e vorba despre cioara lui Phoebus care a ajuns neagră din cauza blestemului stăpânului ei.

Și acum, preferatele mele. Povestirea vânzătorului de iertăciuni e despre aparență și esență. Deși povestitorul ei e un om lacom și dedat tuturor viciilor, iar cuvintele lui ipocrite, el spune o istorioară despre niște hoți, o comoară și moarte, care îi dă un efect destul de sumbru, însă interesant.

Povestirea târgoveței din Bath a fost cireașa de pe tort. Autorul îi dedică un prolog foarte lung acestui personaj plin de forță, în care ea vorbește despre căsătorie și dragoste, având o experință vastă, căci a fost mireasă de cinci ori. Istorioara ei este despre un cavaler tânăr, care e obligat să se însoare cu o babă înțeleaptă și virtuoasă.

O carte pe care o recomand. Are acțiune, dramă, comedie, aventură. Dintre atâtea povestiri, una sigur se va găsi pe placul oricărui cititor.