Mi se făcuse dor de celebrul detectiv, așa că am reluat cărțile cu Sherlock pe care le citisem în copilărie și le cam uitasem, în afară de cazurile cu adevărat memorabile, de exemplu „Câinele din Baskerville”, acesta fiind și primul cu care am făcut cunoștință.
Translate
joi, 23 februarie 2023
Sherlock Holmes - de Arthur Conan Doyle
miercuri, 22 februarie 2023
Urletul Gheții - de Diana Boitor
Diana Boitor revine cu o lume fantastică diferită în Urletul Gheții, față de primul ei roman, Barion. Aici a creat o lume nouă, cu anotimpuri și luni diferite, plante, limbi noi. M-a dus cu gândul la Tolkien, numai că descrierile nu au fost exagerat de multe, ceea ce i-a dat un ritm alert.
Camerista - de Nita Prose
Molly Gray, o tânără cameristă, rămâne singură după moartea bunicii ei, dar jobul de la Regency Grand Hotel o ține pe linia de plutire. Ea dă impresia unui personaj tipicar, care repetă zilnic aceleași acțiuni, ceea ce și face, după instrucțiunile bunicii sale. La aproape un an de la moartea acelei femei, Molly face exact aceleași lucruri pe care le făcea zilnic cu bunica ei.
La serviciu e extrem de meticuolasă, deși majoritatea oamenilor de acolo nu o observă, iar unii colegi o consideră ciudată și o evită. Deși lucrează de vreo trei ani la acel hotel, ea încă are probleme cu înțelegerea expresiilor oamenilor și mereu apelează la înțelepciunea bunicii sale. Molly ca personaj nu e niciodată singur, pentru că mereu apare o bunică imaginară în mintea ei care îi dă sfaturi. Ea intră în lumina reflectoarelor abia când găsește un client VIP mort în camera sa de hotel, iar lucrurile se complică și viața ei pare a fi dată peste cap.
Toate laudele de pe copertă mi-au dat un mare hype pentru cartea asta, dar după vreo cincizeci de pagini am început să-mi pierd interesul. Premisa mi-a stârnit interesul, însă execuția a lăsat de dorit. A fost o carte cu suișuri și coborâșuri. Uneori empatizam cu protagonista, alteori îmi era complet indiferent dacă pățea sau nu ceva. Prima parte e dedicată unei foarte lungi introduceri în care ea își prezintă jobul de cameristă și produsele de curățenie, și cum face curat și, în afară de o ușoară ceartă cu camerista-șefă care curăța chiuvetele cu cârpa de toaletă și îi fura bacșișurile, nu se întâmplă absolut nimic.
Când apare în sfârșit momentul în care ea descoperă cadavrul, se poartă ciudat și se incriminează singură, iar poliția e pe urmele ei, deși Molly n-are nimic de câștigat din moartea bogătașului, iar familia lui ar primi totul. Ba mai mult, cineva îi pune în cârcă toate dubioșeniile care se petrec în hotelul acela, totuși, îi sar în ajutor prieteni pe care nici nu știa că îi are.
Au trecut câteva zile de la terminarea cărții și nu mai țin minte mare lucru din ea, chiar și atunci am avut impresia că mi-am pierdut timpul. Tot misterul crimei putea fi rezolvat în vreo 50 de pagini, dacă nu era introspecția foarte repetitivă a personajului principal. Mare parte din roman a fost despre cum vorbea ea cu bunica ei și despre cum făcea curat. Totul a fost destul de previzibil, deci partea de mister a lipsit pentru mine, iar finalul ei întortocheat și lipsit de sens m-a făcut să vreau să arunc cartea pe fereastră. Pur și simplu nu are sens și nu a oferit absolut niciun indiciu pe tot parcursul cărții, doar l-a trântit din senin, ca să aibă un plot twist bănuiesc. Ceea ce m-a dezamăgit ca cititor, pentru că eu, în romanele de thriller și mister încerc să pun cap la cap indiciile și să mă întrec cu cei care vor să descopere adevărul, dar aici finalul a fost neplauzibil. Îmi place un plot twist bun, dar aici am rămas cu un gust amar și cu sentimentul că mi-am pierdut timpul aiurea.
Cartea a avut multe repetiții. Într-un fragment de vreo trei rânduri cuvântul „ușă” fusese repetat de vreo 5-6 ori. Personajul principal era inconsistent: uneori habar nu avea cum să interpreteze expresiile oamenilor, și alteori mai avea puțin și devenea profiler experimentat. Deși acțiunea cărții are loc în Statele Unite, expresiile din carte și vorbele m-au dus cu gândul la UK, mai ales cele două sau trei referiri la regină.
Per total, e o carte foarte ușor de uitat, iar pentru părțile de mister și thriller e slabă din punctul meu de vedere. Totuși, se citește rapid și nu conține scene smut, detalii grotești sau de violență excesivă. Nu o recomand veteranilor care citesc de regulă thriller, dar e bună pentru cei care vor să încerce genul thriller. Le-ar putea deschide apetitul pentru acest gen.
miercuri, 8 februarie 2023
Profetul tenebrelor - de Brunno Livadaru
Când auzi despre o carte cu și despre râme, stai și te întrebi dacă nu o fi ceva metaforic sau doar o carte științifică. Fiind roman, cam îmi dădusem seama că mă așteaptău niște tipologii umane la râmele astea, amintindu-mi de „Ferma animalelor” de George Orwell sau de „Istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir.
joi, 2 februarie 2023
Introducere
Numele meu e Ioana Mihaela Curaleț și sunt autoarea romanelor „Recviem pentru umbre”, „Mireasă de sacrificiu” (apărută la editura Literpress Publishing), „Moștenirea: Făuritoarea de Vise” și „Coșmaruri din adâncuri”. Am și patru povești scurte publicate în antologiile de la editura Petale Scrise: „Fecioara de gheață și trandafirii sângerii”, „Darul lui Moș Ninja”, „Taina Ariadnei”, „Pagoda Împărătesei de Jad”.
Mereu mi-a plăcut să scriu povești. Am început pe la 11 ani, dar pe atunci nu luam în serios scrisul (eram prea mică pentru a-i înțelege forța), dar mi se părea uimitor să creez povești doar prin cuvinte, era magic și relaxant. Curând, colega și verișoara mea, Bianca, a început să citească întâmplător o poveste care se tot lungea și nu îi vedeam capătul, așa că umplusem un caiet întreg cu scris mărunt și tot nu terminam cu aventurile personajelor. De fapt, era un soi de fanfic cu numele personajelor din animeul Inuyasha, care se difuza atunci pe Animax, dar era prea târziu ca să-l prind și eu, și abia apucasem să văd vreo 3-4 episoade când mă lăsau părinții după ora 21:00 (ceea ce se întâmpla destul de rar). Pe atunci, abia prindeam gustul animeurilor și a serialelor coreene. Oricum, mă supăra faptul că nu știam ce aventuri se mai iveau pentru Inuyasha, mai ales Sesshomaru (de care eram fascinată), așadar mi-am făcut un caiet cu ceea ce credeam eu că ar fi o aventură pe cinste, iar personajul principal eram chiar eu și... Sesshomaru. Mă distram scriind, și Bianca se distra citind. Tot de la verișoara mea împrumutam o grămadă de cărți, pe care le devoram rapid și îi ceream altele. Pasiunile noastre comune erau Egiptul antic și vampirii. Puteam vorbi ore întregi despre vampirii ei, mai ales după ce ne uitaserăm la serialul nostru preferat „Vampiri, crime și povești de dragoste” (cred că se cheamă Blood Ties în engleză).
O vreme a fost interesant pentru mine, dar între timp și poveștile mele s-au schimbat. Nu mai eram interesată de personajele din caietul meu, dimpotrivă, acum scriam despre arheologi (pe atunci chiar credeam că voi deveni și eu unul), căutători de comori, detectivi, diamante, mumii, blesteme, faraoni și alte chestii ce țineau de proaspăt descoperita mea pasiune: Egiptul antic. Bianca mi-a alimentat pasiunea pentru cărți atâta timp cât am fost împreună în școala generală, însă după ce am mers la licee diferite, aproape că nu am mai ținut deloc legătura și tot ce obișnuiam să scriu sau să citesc nu mai reprezenta o prioritate pentru mine. Îngropasem acea parte în trecut, cel puțin pentru doi ani. Liceul a fost destul de stresant pentru mine și faptul că lecturile obligatorii nu mă atrăgeau cu nimic, mă simțeam constant ca pe ace la limba română. Oricât încercam, pe atunci nu puteam decât să îl urăsc pe Ion și să mă simt frustrată când mi se impunea să cred că „e un roman excepțional”, deși eu nu înțelegeam ce e așa special la el, nu vedeam ceea ce profesorii vedeau în acea operă, astfel încât să o numesc și eu „excepțională” (eram prea tânără pentru a-l înțelege). Fiind obișnuită cu alte lecturi (primele mele lecturi au fost cu Sherlock Holmes, urmate de „Vrăjitorul din Oz”, „Singur pe lume”, „Harry Potter”, multe basme, povești, legende din folclor), Ion mi se părea așa plictisitor că citeam mecanic paginile, dar gândurile mele zburau peste tot, numai la Ion nu. Pe scurt, uram lecturile impuse în liceu și din cauza asta timp de doi ani, m-am chinuit cu ele și nu am mai citit nimic altceva. Îmi era silă și refuzam cu încăpățânare să mă mai apropii de asemenea lecturi, chit că ar fi însemnat să pic bacul, pur și simplu nu-mi mai păsa, mă săturasem.
Renunțasem și la scris, dar cu atâtea teme și proiecte pe cap nici nu aveam timp să-i simt lipsa. La limba română mă simțeam constrânsă de părerile criticilor literari, pe care trebuia să le rețin și citez constant, dar mica mea evadare era engleza. Iubeam lecțiile profesoarei și mai ales temele - ne dădea deseori de făcut câte un eseu pe diverse subiecte, iar acolo nu mă înfrânam deloc și poveștile se iveau cu ușurință, de parcă pândiseră fix întoarcerea mea. Însă era prea puțin, cu toate că profesoara îmi citea lucrările în fața clasei. Asta nu mă făcea să iau scrisul în considerare.
Totuși, partea cu lecturile s-a schimbat când a venit diriginta furioasă într-o zi și ne-a luat pe toți la rost în legătură cu fișele noastre de lecturi de la bibliotecă. Le verificase temeinic pentru că i se plânsese bibliotecara că fix clasa de filologie nu dă buzna să împrumute cărți. Furia dirigintei nu a schimbat cu nimic situația, fișele de lectură tot goale au rămas, așa că a schimbat tactica. La bibliotecă se organizau în sala de lectură niște ședințe care să atragă elevii să citească. Ca să fiu sinceră, habar n-am în ce consta prezentarea aia, deoarece cât vorbea bibliotecara în fața clasei, atenția mea se tot îndrepta spre o carte cu coperta de un roșu închis din raftul de lângă mine: „Fantoma de la Operă”. Desigur, musicalul îmi era cunoscut și filmele, dar cartea nu. Nici nu știam că există. În ziua aia am împrumutat cartea respectivă. Țin minte că am așteptat o grămadă până să vină rândul meu la registru, pentru că și colegii mei împrumutaseră ce cărți le picaseră în mână, de rușine și ca să scape de privirea încruntată a dirigintei.
E lesne de înțeles că „Fantoma de la Operă” mi-a reaprins pasiunea pentru citit, iar lista mea de lecturi a devenit curând mai mare. Nu mai citeam lecturile obligatorii, dar citeam ce îmi plăcea și acela a fost momentul în care am descoperit autori ca Mika Waltari, Wilbur Smith, N. A. Kun, Haruki Murakami, Shakespeare, Dostoievski, Bulgakov, Geoffrey Chaucer, Dante, Boccaccio, James Patterson, Arthur Golden și mulți alții. De atunci, liceul a devenit mai suportabil, ba chiar începuse să-mi placă latina, nu limba propriu-zisă, dar legendele și miturile mă atrăgeau, profesoara știa cum să ne trezească interesul prin documentare cu gladiatori, istorie și cărți cu mituri. Am reușit să o atrag în lumea lecturilor și pe Irina, colega și prietena mea, iar în pauze discutam despre cărțile citite recent sau ne recomandam altele.
În vacanțe mai mergeam la biblioteca județeană și împrumutam o grămadă de cărți. Mi le alegeam singură de pe rafturile din față, pentru că nu mai îndrăzneam să le cer doamnelor de acolo să se ridice de pe scaun și să-mi caute cărțile dorite. Cu mine fuseseră mereu deosebit de nepoliticoase, iar mersul la bibliotecă devenise o corvoadă. La vreo doi ani după terminarea liceului, am încetat să mai împrumut cărți de la biblioteca respectivă doar pentru că nu-mi plăcea atitudinea bibliotecarelor. Se purtau urât și dacă îndrăzneam să le cer vreo carte anume, ce se găsea în altă sală decât cea în care stăteau ele, atunci se supărau și mă certau de parcă făcusem nu știu ce lucru interzis. Anticariatele au devenit apoi preferatele mele, astfel că nu am dus niciodată lipsă de cărți.
La facultate mi s-a părut îngrozitor. La materiile ce țineau de limba română nu aveai dreptul la propria ta opinie. Nu puteai interpreta o poezie de-a lui Eminescu în felul tău, „doar nu ești critic literar” spunea o profesoară. Nu, trebuia să reții doar ceea ce au spus adevărații oameni de litere înaintea ta și apoi să le reproduci la teste cuvintele ca un papagal. Pentru mine asta însemna să nu mai gândesc deloc, doar să învăț pe de rost și să accept orice spuneau criticii ca pe un adevăr absolut ce nu putea fi combătut sau „mânjit” cu părerile unui simplu student, care nu trebuie să aibă dreptul la replică în chestiunea marilor scriitori clasici. Tocmai reducerea asta la tăcere m-a făcut să îmi îndrept atenția spre ceea ce mă relaxa și în trecut, anume scrisul. De regulă, mai găseam câte un site de RPG, dar renunțam rapid pentru că niciodată nu eram pe aceeași lungime de undă cu ceilalți participanți și mă plictiseam așteptând, mai ales pentru o continuare neatrăgătoare. Așadar, am început să caut un site pentru scriitori amatori și așa mi-am amintit că prin 2013 cineva îmi dăduse să votez o povestire pe Wattpad. Pe vremea aia nu știam ce e cu Wattpad, dar îmi făcusem cont și, surprinzător, când am revenit prin 2016, încă exista.
Am început să scriu acolo primele mele povești și am început cu „Făuritoarea de Vise”, care s-a bucurat de succes și astfel am continuat să scriu până mi-am dorit și să public cu adevărat. Îmi place ceea ce fac și mă bucură enorm când și altora le plac cărțile mele, că rezonează cu ideile mele, că am reușit să le prezint o poveste de care sunt mândră și le ofer o evadare din realitate măcar pentru câteva ore.
Am mai avut blogguri, printre care și unul de recenzii „Labirintul Cărților”, dar mereu le-am lăsat baltă, poate pentru că nu prea mă atrăgeau, erau și foarte impersonale. Totuși, acum cred că va fi diferit cu acesta. Inițial, l-am numit „Aventuri literare”, apoi „Ioana are cărți”. Nu am fost prea inspirată, iar apoi am aflat că există deja blogguri cu asemenea titluri. Ideea de „Escapist” mi-a venit de la melodia cu același nume de la Nightwish, pe care o ascult recent destul de des, iar „Queen Phoenix” am adăugat pe loc, nu știu de ce „queen”, dar mi s-a părut că sună bine, elegant, regal și „Phoenix” pentru că mă inspiră legenda păsării Phoenix. Din generală tot desenam de fiecare dată cu carioci pe șervețele o pasăre de foc. Mie îmi plăceau culorile alea și o găseam mai degrabă ca o lebădă grațioasă cu o coadă ca de păun. Mai târziu am aflat și ce reprezenta ea, așa că am luat-o ca simbol preferat și mereu mă semnam „Phoenix”. Cu asta am cam revenit la „originile” mele.
Dorința unui blog nou a apărut din senin, dar consider că e o metodă bună de a ține evidența cărților citite și de a recomanda altele sau primi recomandări de cărți. Așadar, vă invit în lumea cărților.
Scris în stele - Nova Riley
Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele oferă speranță, putere și asigurarea că finalur...
-
Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fos...
-
Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folc...
-
Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dra...