Barion, lupul singuratic - Diana Boitor

  Recent am terminat de citit „Barion, lupul singuratic” de Diana Boitor și mi-a plăcut foarte mult. E un fantasy frumos cu multe creaturi magice și un erou care pornește într-o călătorie inițiatică ce îi va arăta sensul vieții și în cine poate avea încredere. La început, primele pagini au fost mai greoaie, cu multe descrieri ale caselor, dar apoi a devenit atât de interesantă că nu am mai putut să o las din mână. Autoarea a știut să mă introducă treptat în acea atmosferă fantastică, plină de călătorii fascinante, îmbinând cu abilitate detaliile.

Povestea curge natural, nu e forțată. Te poți atașa ușor de personaje. Inițial, Tamakk era personajul meu preferat, dar când l-am cunoscut cu adevărat, mi-am îndreptat atenția spre Barion, al cărui caracter și noblețe sufletească se dezvăluia pe parcurs, printre legende și aventuri.

Îmi place că în carte sunt ilustrate personajele și le poți colora cum vrei. Cred că și copiii se pot bucura de imagini, iar adulții de povestea în sine.

Tăcerea mieilor - Thomas Harris

    Lui Thomas Harris i-a luat mulți ani să scrie cărțile, mai ales din cauza intensei sale documentări, iar acest lucru se vede la fiecare pagină. Filmul m-a impresionat, jocurile actorilor au fost magistrale; nu degeaba a obținut cinci premii Oscar pentru: cel mai bun film, cel mai bun actor (Anthony Hopkins), cea mai bună actriță (Jodie Foster), cel mai bun regizor (Jonathan Demme) și cea mai bună ecranizare (Ted Tally).

    Mi-a plăcut enorm să îmi imaginez aceiași actori pentru personajele din carte, savurând-o cu mai multe detalii, mai multă acțiune și replici grozave. Trebuie să recunosc că uneori nu am fost prea încântată de personajul feminin principal, Clarice Starling. Mi se părea cam frivol și la cât se străduia autorul să o facă visul oricărui bărbat ieșit în calea ei devenea iritant, dar având în vedere anul în care a fost publicată cartea (1987) și cum femeile nu prea aveau joburi în poliție, iar bazele criminalisticii și a metodelor de cerceta a profilelor criminalilor în serie abia atunci se dezvoltau, chiar am ajuns să o admir pentru inteligența și compasiunea ei. Ea se gândea mai mult la victime și în discuțiile cu Hannibal mereu încerca să aducă la lumină părțile bune ale acestora, deși el o acuză că îi irosește timpul cu astfel de banalități și să nu mai fie atât de devotată memoriei lor, altfel riscă să le vadă altfel decât cum erau, s-ar implica prea mult în viața lor și ar trece cu vederea indicii importante, cum ar fi motivele pentru care au ajuns țintele criminalului supranumit Buffalo Bill (un maniac care obișnuiește să-și jupoaie victimele).

    Deși povestea se centrează mai mult pe găsirea lui Buffalo Bill, nici micile frânturi de povestiri ale diferitor personaje secundare au fost deosebit de interesante. Cu toate că am citit cartea cu câteva luni în urmă, încă îmi stăruie în minte întâmplarea lui Sammie, despre care doctorul Chilton spunea că e un schizoid hebefrenic de nerecuperat (fiind cazurile cel mai greu de tratat deoarece în ultima fază se retrag în sine, urmând dezintegrarea personalității). Totuși, Sammie se deschide față de Hannibal, aceasta afirmând că: Sammie are patima religiei. E dezamăgit că Isus se lasă așteptat. […] Sammie a pus capul mamei sale în colecția bisericii baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai mai de preț Domnului”. Și asta avea el mai de preț. Hannibal îl înțelege, de fapt, el empatizează cam cu orice criminal, dându-i de înțeles lui Clarice că omul e un schizoid catatonic și că poate fi vindecat.

    Hannibal - „Îi simți mirosul transpirației? Izul acela de sudoare de capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? Amintește-ți: e mirosul schizofreniei.”

    Revenind la Clarice și Hannibal, între ei doi apare un târg primejdios, deoarece Clarice, pentru a primi informațiile necesare prinderii ui Buffalo Bill își expune viața în fața sociopatului, ceea ce ar putea s-o pună în pericol (mai ales că îl are ca exemplu pe Will Graham, despre care șeful ei, Crawford, o informase că „fața lui Will arată de parcă ar fi desenat-o Picasso”). Relația lor devine fascinantă. Clarice e permanent conștientă de monstrul din spatele barelor, dar îl și admiră totodată.

    E o carte care te ține în suspans, iar personajele sunt memorabile. Pe parcursul ei m-am convins de ce Hannibal e văzut ca o bestie și de ce se luau atâtea măsuri de protecție când primea chiar și scrisori sau reviste. Citind cartea, de multe ori aveam impresia că el doar alesese să stea acolo, spre exasperarea doctorului Chilton care încerca tot timpul să-l umilească, dar ajungea el să fie umilit de Hannibal, totuși, era evident că îl deranja unele cuvinte la adresa sa, iar Clarice are curajul să-l provoace: „Sunteți destul de puternic ca să vă folosiți de puterea aia extraordinară pe care o aveți ca să vă cântăriți și pe dumneavoastră? E greu să vă priviți în față. Am descoperit asta în ultimele câteva minute. Ei, ce ziceți? Priviți-vă și puneți adevărul pe hârtie. Ce alt subiect mai potrivit și pe măsură puteți găsi? Sau poate vă e teamă de dumneavoastră?”

    Dacă răspunde sau nu Hannibal provocării ei, puteți afla citind.

O cameră în care se poate muri - Ellery Queen

 

Titlu în engleză: A ROOM TO DIE IN

De Ellery Queen auzisem dintr-un film chinezesc de comedie, „Detective Chinatown”, în care unul dintre personaje îi menționează de câteva ori numele și se declară mare fan al cărților sale, așa că, mai mult intrigată de acest scriitor datorită detectivului din film și a abilităților sale incredibile de deducție, m-am decis să-i caut cărțile, după ce m-am informat și despre autor, întrucât, deși fană a genului polițist, din nefericire, nu mai întâlnisem înainte numele lui Ellery Queen.

Aparent, Ellery Queen (nu e femeie, așa cum crezusem eu inițial) e pseudonimul a doi scriitori veri: Frederic Dannay (1905-1982) și Manfred B. Lee (1905-1971), care și-au început colaborarea în 1929 la o nuvelă polițistă, cu care au și câștigat un concurs literar organizat de o revistă americană. Cei doi scriitori au publicat sub pseudonimul Ellery Queen, care e și numele eroului lor principal în majoritatea romanelor lor (peste 40 la număr, dar au acceptat și poveștile altor scriitori care îl aveau ca detectiv amator pe personajul Ellery Queen). Queen a fost foarte popular în acea perioadă, devenind unul dintre cele mai celebre personaje ale literaturii polițiste din Statele Unite. Cărțile celor doi veri au fost traduse, adaptate pentru radio și televiziune, ecranizate și au avut mare succes la public. Încă au, chiar dacă am dat eu mai greu peste ele.

Așadar, „O cameră în care se poate muri” a fost prima mea întâlnire propriu-zisă cu Ellery Queen, deși am înțeles că aceasta a fost scrisă de un alt colaborator al scriitorilor, tot fan al lor, iar aici nu Ellery e personajul detectiv, ci inspectorul Tarr (care, ca să fiu sinceră, nu mi s-a părut că a făcut mare lucru, ci că doar a slujit ca personaj de decor pentru adevăratul detectiv: Ann Nelson).

Ann Nelson era învățătoare la o școală elementară din San Francisco, locuind singură într-un apartament destul de aproape de ocean. Nu e prea apropiată de niciunul dintre părinți (amândoi sunt despărțiți, mama ei o caută doar când are nevoie de bani, iar cu tatăl ține legătura ocazional).

Când Ann e anunțată că tatăl ei a fost găsit mort în casa de la țară din Inisfail de câteva zile și toate circumstanțele par să indice o sinucidere la prima vedere, Ann e convinsă că nu e în regulă ceva, căci își cunoștea destul de bine tatăl și indiferent de situație nu ar fi ales să-și pună capăt zilelor. Deși e anunțată că ea e moștenitoarea întregii lui averi, tot are dubii cu privire la moartea lui și acest lucru o cam face suspectă în ochii poliției, mai ales când inspectorul Tarr dă peste niște scrisori de șantaj, mărind cercul de suspecți și ajungând la concluzia că a fost omucidere. Ann se gândește să se mute la altă adresă, așteptându-se ca mama ei, obișnuită cu o viață de lux, să fi aflat de moștenirea ei și să vină imediat să pretindă o parte din avere, dar cum femeia nu apare și mai e și suspectul principal pe deasupra, lucrurile se complică, mai ales când Ann e aproape ucisă în propria casă.

Tarr nu m-a impresionat prea tare, dar era acolo ca să o susțină pe eroină și să-i clarifice gândurile, explicându-le pentru a avea și noi acces la toate detaliile aflate pe parcurs. Fiind obișnuită cu cărțile Agathei Christie, tot mă feream de ucigașul pe care îl bănuisem de la bun început, crezând că sigur mă înșelam și că nu poate fi chiar atât de evident și mă îndoiam de toți și de toate, iar aflarea indiciilor în același ritm cu protagoniștii m-a implicat cu totul în poveste și a făcut-o distractivă pentru că am participat activ la ea la provocarea autorilor, întrecându-mă cu eroii în aflarea adevărului. Mi s-a părut inedit față de alte cărți ale genului, în care privești pasiv la desfășurarea acțiunii și aștepți doar ca autorul să-ți trântească în față cea ce știai deja sau ce a apărut din senin și îi era accesibil doar lui, neavând nicio legătură cu restul detaliilor aflate de toți pe parcurs.

Misterul cărții a fost ușor de rezolvat pentru mine, doar ucigașul m-a luat prin surprindere tocmai pentru că era atât de evident și am ales intenționat să îl ignor. Cartea a fost interesantă și mi-a deschis apetitul pentru Ellery Queen.

Stilul e alert, scurt și la obiect. Nu îți dă timp să te plictisești deloc. Povestea e atractivă, are momente de suspans pe care le citești cu sufletul la gură și e grozavă ca lectură pentru o noapte ploioasă. O recomand tuturor fanilor literaturii polițiste!

Misterul crucii egiptene - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE EGYPTIAN CROSS MYSTERY

Una dintre cele mai bune cărți polițiste semnate de Ellery Queen după părerea mea

Acțiunea începe în forță cu descoperirea unui cadavru crucificat și decapitat pe un stâlp indicator în formă de T, într-o dimineață de Crăciun în apropierea orășelului Arroyo din Virginia de Vest.

Vestea despre atrocitatea crimei se răspândise până în Chicago, unde inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York, tatăl lui Ellery Queen, fusese convocat în acel oraș la o întrunire pe tema isprăvilor unor gangsteri. Ellery află din ziare de ciudata crimă din Arroyo și curios, își convinge tatăl să-l însoțească în Virginia pentru a descoperi mai multe detalii despre cazul care îi șocase și îngrozise pe toți locuitorii, din cauza cruzimii cu care fusese expus cadavrul la răscrucea dintre două drumuri.

Ajuns în Arroyo, misterul se adâncește și apar tot mai multe indicii macabre. Ucigașul lăsase forma T peste tot, de la cadavrul decapitat care semăna cu un T mare, alesese și drumurile de intersecție care formau un T, iar pe ușa casei victimei, situată în apropiere, trasase un T cu sângele mortului. Poliția nu înțelegea nimic din cele întâmplate. De ce să ucidă cineva în ziua de Crăciun un biet profesor de țară?

Ancheta se desfășoară cât se poate de ciudat, iar singurii martori care apar sunt un bătrân nebun din sat și fermierul care descoperise cadavrul, un vânzător de la un magazin de produse alimentare, primarul din Arroyo, sergentul care se ocupa de caz, medicul însărcinat cu autopsia, plus un alt bătrân nebun, care se crede un preot egiptean pe nume Harakht (nu pare a avea nicio relevanță în poveste, dar personajul e suspect de mai multe ori). Din toate mărturiile acestor oameni demni de toată îndoiala, apare un detaliu surprinzător, anume că ucigașul venise cu o noapte în urmă în orășelul lor și închiriase o mașină, dar nimeni nu își amintea altceva despre el decât că șchiopăta. Doar nebunul Harakht declară că îl cunoaște pe criminal și că e preotul lui. Cum să iei în serios astfel de declarații?

Din cauza obsesiei ucigașului pentru litera T, Ellery emite ipoteza că simbolul s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu alfabetul, ci că e vorba de crucea Tau sau crux commissa. Cruce de origine păgână, cu mult anterioară crucilor grecești și care se mai numește și crucea egipteană. Din păcate, cu dezvăluirea lui Ellery misterul nu se rezolvă deloc, dimpotrivă, devine și mai obscur, așa că juriul dă verdictul de „omor comis de unul sau mai mulți necunoscuți”, iar cazul se încheie.

Totuși, după șase luni, ucigașul lovește din nou în același fel, dar în alt loc din țară. Culmea, apare din nou în scenă nebunul preot egiptean, de data asta fiind liderul unui grup de nudiști. Crima e și mai groaznică, mai ales că acum victima fusese păzită din toate părțile de polițiști și își luase toate măsurile necesare de protecție. Atunci cum a reușit criminalul să ajungă la ea fără să lase nici măcar o urmă?

Trebuie să recunosc că misterul acesta mi-a dat mult de gândit, iar pe parcurs toate personajele au ceva de ascuns, așa că pe rând, fiecare dintre ele ajunge suspect și e o adevărată provocare să pui detaliile cap la cap și să rezolvi puzzle-ul, deși avem acces la toate indiciile în același ritm cu Ellery. Sunt atâtea întorsături neprevăzute de situație, încât ai impresia că nu mai poți fi sigur de nimic. La finalul cărții, mi-am dat seama că am mai văzut vreo două filme cu o astfel de acțiune, dar nu m-am gândit că ele ar fi inspirate de Misterul crucii egiptene de Ellery Queen. E una dintre cele mai bune cărți polițiste după mine și o recomand tuturor fanilor genului.

Detectivă de ocazie - Laura Stanciu

 

Autor: Laura Stanciu

„Detectivă de ocazie” o carte care te binedispune, relaxantă și amuzantă. Pe parcursul ei m-am trezit de câteva ori că râdeam cu gura până la urechi. Eroina e tare simpatică și ușor de îndrăgit, într-o oarecare măsură, cred că aproape toți ne putem regăsi în ea. Care împătimit al romanelor polițiste nu s-a imaginat în rolul unui mare detectiv ca Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Arsene Lupin sau Melania Lupu? Eu recunosc că de foarte multe ori, de aceea mi-a plăcut că personajul principal chiar încearcă să se pună în locul unuia și să investigheze o crimă prin mijloacele pe care le are la îndemână. Iar cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, Iolanda descoperă că munca unui detectiv nu e nicidecum așa ușoară cum se arată în cărți și indiciile nu sar de peste tot, astfel, începe o aventură interesantă, presărată cu umor și o posibilă poveste de dragoste. Cartea e perfectă după o zi de muncă și reușește să îți aducă zâmbetul pe buze.

Jurasic Parc - Michael Crichton

Titlu în engleză: JURASSIC PARK

Dădusem recent la un anticariat peste această carte și imediat mi-am adus aminte de film. Curioasă, am vrut să văd cam cât de mult respectă acțiunea filmului cartea și ce e diferit și dacă se ridică la înălțimea așteptărilor. Acum m-am convins și singură că e mult mai bună cartea decât filmul. Înțeleg de ce a devenit așa popular Jurassic Park și de ce a prins la public și încă se mai fac ecranizări după atâta timp de la moartea autorului. E o capodoperă!

Cartea e cu mult diferită față de film, ca întotdeauna. În primul rând, atenția la detalii a autorului și felul în care personajele răspund cu generozitate la toate întrebările apărute în mintea mea m-au ținut lipită de carte până am terminat-o, pentru că narațiunea era alertă și plină de informații noi, dar fără să plictisească o clipă. Autorul n-a făcut un secret din ele, ca să le dezvăluie la finalul cărții pentru suspans, ci le-a desfășurat natural pe parcurs, domolindu-mi curiozitatea.

Personajele sunt aproape complet diferite. John Hammond nu e nici pe departe așa tolerant precum e prezentat în film față de Ian Malcolm sau oricine are o părere diferită de a lui și numai un bunic grijuliu nu e, dimpotrivă, insistă că parcul lui e complet sigur și oricine îi pune întrebări ca sa se asigure de acest lucru, îi pune răbdarea la încercare, iar el plănuiește turul parcului deși știe că au avut probleme înainte. De ce spun asta? Pentru că, față de film care începe direct cu minunata întâlnire cu dinozaurii și e prezentat în treacăt un incident cu o victimă la început, cartea prezintă mai multe amănunte legate de experimentele genetice de pe Isla Nublar, iar accidentele și morțile au fost mai multe. De exemplu, câțiva muncitori care lucrau la construirea parcului au avut parte de morți tragice din cauza animalelor, iar InGen dădea mereu vina pe accidente de șantier.

O doctoriță care lucra la un spital din apropiere de Costa Rica dă peste un băiat aproape spintecat și aparatul ei de fotografiat e furat pentru că pozase rănile copilului. Apoi e o creștere alarmantă a morților infantile, căci mulți bebeluși și copii sunt atacați de șopârle bipede. Toate sunt trecute sub tăcere însă de locuitori, care cred că e un fel de hupia, un spirit malefic ce răpește copiii. Totuși, atenția e atrasă de o familie de americani, a căror fetiță e mușcată de o astfel de șopârlă și din cauza ciudatei infecții de pe corpul fetiței și a veninului din saliva reptilei, sunt trimise mostre spre diverse laboratoare și de aici se află și mai multe ciudățenii, dar nimeni nu le ia în serios, deoarece oamenii de știință care lucrau acolo sunt de părere că mostra a fost contaminată cu alte surse. Însuși doctorul care a tratat-o pe fetița americană cheamă un specialist în reptile, deoarece nu e sigur ce fel de specie e șopârla desenată de fetiță. Surprinzător, specialistul investighează plaja cu pricina și dă peste o maimuță urlătoare care molfăia ceva, un dinozaur micuț și iar se trimite la analizat bucata rămasă din specimen, fără prea multe rezultate însă, oamenii declarând că e o șopârlă cu anomalii.

Alan Grant și Ellie Sattler sunt invitați pe insulă ca să își exprime opinia cu privire la securitatea parcului și la comportamentul dinozaurilor. Înainte de a ajunge acolo li se prezintă planurile construcțiilor de pe insulă, dar când ajung pe Isla Nublar, descoperă surprinși că au fost adăugate noi măsuri de protecție. Chiar deasupra camerelor unde stăteau ei fuseseră instalate recent bare groase de fier. În plus, Ellie (paleobotanista) își dă imediat seama că ferigile adăugate pe insulă ca să arate bine ca decor al dinozaurilor erau otrăvitoare, dar oamenii care le amenajaseră nu luaseră în considerare acest lucru. Mai departe lucrurile o iau razna, căci Dennis Nedry (nemulțumit de salariul primit de la Hammond pentru complexitatea muncii lui) e tocmit de o companie rivală pentru a fura embrionii de dinozauri, astfel, mânat de lăcomie, el pune în pericol tot parcul și viețile tuturor.

Cartea e bogată în explicații pe înțelesul tuturor și găsești mulți dinozauri și caracteristicile lor, ceea ce mi-a plăcut enorm. E un science-fiction pentru toate vârstele și merită citit. Michael Crichton a devenit unul dintre autorii mei preferați și m-a cucerit de la prima carte. O recomand tuturor!

Rubinul cu șapte stele - Bram Stoker

Titlu în engleză: THE JEWEL OF SEVEN STARS

Cui îi plac mumiile egiptene și aventurile jefuitorilor de morminte, la care se adaugă, desigur, o dragoste ce abia se înfiripă?

Cu o astfel de introducere probabil câțiva dintre voi v-ați gândit la filmele cu Mumia cu actorii Brandon Fraser și Rachel Weisz (pe care și eu le iubesc și sunt în topul preferințelor mele), totuși, mă refer la cartea lui Bram Stoker, autorul romanului Dracula. „Rubinul cu șapte stele” nu e chiar așa cunoscută, majoritatea oamenilor îl cunosc doar după Dracula, dar mie mi-a plăcut enorm acest roman.

Povestea începe cu avocatul Malcolm Ross, care e trezit într-o noapte de un polițist. Ofițerul îi dă o scrisoare din partea unei tinere, Margaret Trelawny, care apelează la Ross deoarece e singurul om în care poate avea încredere. Nu i se explică nimic altceva, însă e evident că avocatul pleacă în miez de noapte pentru a fi la dispoziția femeii după care i se cam aprinseseră călcâiele.

Așadar, Ross ajunge la casa familiei Trelawny, unde află că tatăl ei, Abel (un mare colecționar de antichități egiptene și pasionat de Egiptul antic), este în comă în urma unui atac misterios. Nici Margaret nu știe prea multe, dar află amândoi în curând că domnul Trelawny prevăzuse o asemenea situație și dăduse ordin ca anumite instrucțiuni, date chiar de el însuși, să fie urmate întocmai în acest caz bizar. Cea mai ciudată cerere a lui Abel e să fie păzit constant cât timp e în comă.

Foarte confuz, Ross acceptă de dragul domnișoarei Margaret și între timp se apropie mai mult și află chestii stranii în plus. Teama lor se amplifică din cauza unui alt atac asupra bărbatului în comă și toate indiciile par să arate că făptașul nici nu e de origine umană, iar apariția unui vechi prieten de-al lui Abel le dezvăluie că ei ascund niște secrete teribile și planurile lor au legătură cu o mumie egipteană descoperită în tinerețea lor într-un mormânt ascuns.

„În interiorul sarcofagului se afla un corp omenesc, în mod clar de femeie, înfășurat în multe feșe din pânză de in. […] Pe piept ținea o mână, neînfășurată. […] mâna aceasta veche nu avea mai puțin de șapte degete, toate fiind la fel de fine și de lungi și de frumoase. Adevărul e că m-a trecut un fior și pielea mi s-a încrețit la atingerea acestei mâini care zăcea acolo netulburată de nimeni de atâtea mii de ani și totuși părea aproape vie. Sub mână, ca și cum ar fi fost apărată de ea, se afla o bijuterie uriașă dintr-o piatră de rubin...”

V-am atras atenția? Am mai menționat că e cu mumii și blesteme egiptene? Povestea mi s-a părut fascinantă și m-a ținut în suspans pe tot parcursul ei. O recomand tuturor aventurierilor în literatură și iubitorilor de pisici! Poate vă întoarceți cu niște nestemate din călătoriile voastre. Lectură plăcută!

O credință oarbă în îngeri - R. J. Ellory

Titlu în engleză: A QUIET BELIEF IN ANGELS 

Citisem cu ceva timp în urmă, cam prin generală, acest thriller și cum recent mi-am amintit de el, am luat cartea din nou de pe raft și am răsfoit-o.

Acțiunea începe în 1939, într-un orășel din sudul Americii. Joseph Vaughan, un băiețel de doisprezece ani, află de atacul brutal și uciderea unei fetițe, prima dintr-o serie de crime abominabile ce vor zgudui pașnica localitate în decada ce va urma. Mânat de teamă și un simț al datoriei, mai ales după atacul petrecut în apropierea casei sale și asupra unei prietene, Joseph înființează, împreună cu prietenii săi, Paznicii, un grup hotărât să le protejeze pe fetițele din Augusta Falls, Georgia, de răul aciuat în mijlocul lor. Dar criminalul le scapă, iar ei asistă neputincioși cum crimele continuă. Ce ar putea face niște puștani împotriva unui criminal care îi scapă constant și poliției?

Chiar și când oribilele crime încetează, umbra fricii îl va urmări pe Joseph Vaughan vreme de cincizeci de ani, obsedându-l, până când se va confrunta cu coșmarul care i-a întunecat întreaga viață.

De multe ori, pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a citi cu voce tare unele paragrafe, acestea fiind destul de poetice și sumbre, deși uneori am simțit că autorul le folosește cam des și repetitiv doar pentru a tărăgăna acțiunea. Cartea e captivantă însă.

„Oricum ar fi căzut sau s-ar fi umflat în vânt, se spune că un fulg alb ar însemna că un înger a trecut în vizită. […] Părea să aibă sens ca pernele să fie umplute cu fulgi de îngeri. De acolo trebuie că veneau visele – amintirile îngerilor strecurându-se la tine în cap în timp ce dormeai.”

„Copiii, oricât de perceptivi ar fi, suferă oricum de orbire selectivă. Ei văd tot, fără urmă de îndoială, dar aleg să interpreteze ceea ce văd într-un mod care se potrivește cu firea lor.”

„Am așteptat până ce casa și-a încetat scârțâitul și relaxarea, după care m-am strecurat și am rămas ca o stafie printre umbre și amintiri la capătul scărilor.”

„Mintea îmi era ca un câmp secătuit, arid și crăpat, iar conștiința ca un copac bătrân, cu rădăcinile ca niște gheare disperate înfipte în țărâna uscată, sperând să reziste împotriva tuturor vitregiilor. Conștiința îmi pierea, nu putea să se mai țină, urma să se prăvălească la pământ. În ramurile acelui copac, odată înfloriseră loialitatea, încrederea și datoria, tot ceea ce de mult însemna familia pentru mine.”

Misterul crimelor e împletit cu viața lui Joseph Vaughan. Romanul alternează ritmul și pare să se îndepărteze cu reflecțiile prea mult de acțiunea propriu-zisă, iar când simți că răbdarea ta se apropie de limită, revin crimele și iar îți dă impulsul de a da pagină după pagină pentru a afla adevărul.

Mi-a plăcut mult cartea asta atunci, dar recent am realizat că nu aș avea răbdarea să o recitesc, întrucât țin minte partea de thriller, iar dacă ar fi scoase părțile destul de statice cu viața lui Joseph ajuns la maturitate, cartea ar fi cu mult mai subțire. Are multe citate interesante, uneori ai impresia că citești o poezie în proză, alteori emoționează și fascinează, însă de la o vreme erau unele exprecii și citate foarte repetitive... și deranjante pentru că păreau să țină totul pe loc, își atinseseră scopul prima oară când le citisem, dar apoi s-a pierdut efectul pentru că s-a abuzat de el. Misterul în sine nu e greu de descifrat, dar autorul reușește să te țină în suspans până la final.

Povestirile din Canterbury - Geoffrey Chaucer

Titlu în engleză: The Canterbury Tales 

E o carte plăcută. Mi-a adus aminte de „Decameronul” lui Boccaccio și de „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Povestirile încep cu un prolog în care ni se prezintă galeria personajelor. Portretele lor abundă în detalii și originalitate. Obligați de conducătorul grupului, Hangiul, personajele acceptă să spună povești la dus și la întors pe drumul de pelerinaj. Unele dau impresia că le poartă pică altora și îi înțeapă prin povestea expusă, iar Hangiul, mai în glumă, mai în serios, îi cam altoiește pe toți cu câte o replică acidă.

Câteva povești mi s-au părut foarte plictisitoare, cum ar fi cea a lui Sir Thopas – un fel de Don Quijote și o parodie la adresa cavalerismului, întreruptă de Hangiu care îi zice clar că plictisește cititorul, cea a Stareței, cea a lui Melibeus, a călugărului, dar în rest, celelalte au fost savuroase, amuzante și interesante.

Cele care mi-au plăcut mi-au rămas în minte, în mare parte doar povestea, nu și multitudinea de referințe din episoade mitologice sau biblice, dar acțiunea lor e ușor de urmărit și clară.

Cavalerul spune despre dragostea a doi tineri întemnițați, care se îndrăgostesc amândoi de frumoasa Emilia și se luptă pentru ea. Aici descrierile sunt de-a dreptul sublime.

Povestirea Logofătului e o comedie despre un morar necinstit, care își bate joc de doi dieci, iar aceștia se răzbună pe el prin soția și fiica lui.

Povestirea Notarului e despre fiica unui împărat creștin, la fel ca povestirea Diacului din Oxford cu răbdarea Grizildei lui, ambele prezintă istoria femeii virtuoase, supusă bănuielilor și suferințelor.

Corăbierul spune o poveste despre necredința femeii și șiretenia unui călugăr, care se păcălesc unul pe celălalt, iar cel care are cel mai mult de pierdut e însuși soțul încornorat.

Duhovnicul de maici povestește o istorioară drăguță despre cocoșul Șantecler și găinușa Bogheata, iar Doftorul despre o fată care preferă moartea în locul dezonoarei. Fratele cerșetor vorbește despre un pact cu diavolul și consecințele sale, iar argatul avei despre un individ care prostește lumea cu cunoștințele sale în ale alchimiei.

Povestirea economului o știam deja din „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care e vorba despre cioara lui Phoebus care a ajuns neagră din cauza blestemului stăpânului ei.

Și acum, preferatele mele. Povestirea vânzătorului de iertăciuni e despre aparență și esență. Deși povestitorul ei e un om lacom și dedat tuturor viciilor, iar cuvintele lui ipocrite, el spune o istorioară despre niște hoți, o comoară și moarte, care îi dă un efect destul de sumbru, însă interesant.

Povestirea târgoveței din Bath a fost cireașa de pe tort. Autorul îi dedică un prolog foarte lung acestui personaj plin de forță, în care ea vorbește despre căsătorie și dragoste, având o experință vastă, căci a fost mireasă de cinci ori. Istorioara ei este despre un cavaler tânăr, care e obligat să se însoare cu o babă înțeleaptă și virtuoasă.

O carte pe care o recomand. Are acțiune, dramă, comedie, aventură. Dintre atâtea povestiri, una sigur se va găsi pe placul oricărui cititor.

De dincolo de timp = Mihaela Anghel

Este o carte emoționantă, motivațională și inspirațională. Personajele principale se regăsesc pe parcursul mai multor vieți și își trăiesc iubirea cu aceeași intensitate de fiecare dată.

Mi-a plăcut relația de prietenie dintre Clara și Anna, în care ele se susțin reciproc atât pe plan fizic, cât și emoțional. Am apreciat că munca de psiholog a Annei nu e menționată și doar atât, ci sunt prezentate și câteva cazuri de care se ocupa ea, cum ar fi copilul supus bullying-ului la școală și metode de ajutor și de a depăși conflictele, plus cele două femei care erau în procesul de redescoperire sau aflare a sinelui. Discursul Annei cu elevii de liceu a fost de-a dreptul emoționant când le zicea să-și urmeze visurile și să adopte întotdeauna o atitudine optimistă. Personajul știe să interacționeze cu copiii.

Bătrâneii au fost tare simpatici. Scena cu ei a fost preferata mea și mi-a stârnit multe amintiri.

Cartea e una interesantă, cu multe părți de dezvoltare personală. Îți dă o stare de bine și de optimism.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

Lovitura de grație - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE FINISHING STROKE

Povestea începe cu un accident de mașină, pus pe seama unui soț încăpățânat și nerăbdător. Soția moare după ce îl naște pe al doilea geamăn, iar bărbatul nu vrea să accepte decât primul copil, considerându-l un ucigaș pe celălalt. Bebelușul e lăsat în grija doctorilor de țară care au ajutat la nașterea lui. La scurt timp, moare și tatăl gemenilor, după ce suferise un atac cerebral, tot în urma accidentului.

Douăzeci de ani mai târziu, fiul acestuia, John, invită doisprezece oameni la conacul său, majoritatea având un mare renume, iar printre aceștia se numără și Ellery Queen, proaspăt autor de romane polițiste și chiar editorul său. Stăpânul casei are de făcut mai multe anunțuri, primul e că la o anumită dată va intra în drepturi depline ca moștenitor, și tot în aceeași zi se va căsători și va publica și o carte. Însă nu vrea să dezvăluie absolut nimănui care e al patrulea anunț.

Între timp, apar tot felul de ciudățenii. Cadourile de sub bradul de Crăciun dispar și apoi un Moș Crăciun fantomă le aparte celor 12 oaspeți câte un semn zodiacal în funcție de semnul lor, fiecare având ceva diferit, astfel apar 12 zodii. Totul pare a se învârti în jurul numărului 12, dar doamna Brown, un medium, după dispariția misterioasă a lui Moș Crăciun, tot le spune celorlalți că are o presimțire rea și că ar fi o mare tragedie să existe un al 13-lea musafir. Majoritatea oaspeților se poartă ca și cum totul e o farsă, dar Ellery începe să investigheze. Totuși, presupusa farsă capătă o turnură îngrozitoare când John primește drept cadou în a doua noapte de Crăciun cadavrul unui bătrân, iar atunci intervine poliția. Plus că o atmosferă încărcată planează asupra tuturor, căci în prima noapte John primește un dar dubios reprezentând o căsuță de păpuși neterminată și o colindă cu versurile schimbate în care expeditorul îi promite în următoarele 12 nopți câte un cadou.

A fost un caz interesant cu mulți „red herrings” – momeli care să distragă cititorul în toate direcțiile și să-l facă permanent să se îndoiască, dar spre deosebire de alte cărți ale lui Ellery Queen nu a reușit să-mi păstreze interesul pe tot parcursul său, în majoritatea timpului tocmai din cauza indiciilor care apăreau în avalanșă, îngropând esențialul, deși acesta rămânea mereu la vedere. În plus, numărul mare de personaje, unele cu rol de distragere, altele doar ca să facă parte din decor și discuțiile neinteresante, banale sau ignorate în mod voit, prelungeau inutil acțiunea și mă cam oboseau relațiile dintre personaje, cu excepția câtorva, dar s-a dovedit că acelea erau lipsite de importanță. Acțiunea a cam stagnat o perioadă, apoi intervenea câte un incident repetitiv, urmat de întrebările neelucidate ale tânărului Ellery Queen. Rezolvarea misterului a fost pe măsura așteptărilor totuși, mi-a confirmat bănuielile și mi-a clarificat unele chestii, astfel că e un roman pe care îl recomand iubitorilor de literatură polițistă, deși eu consider că romanele „Misterul crucii egiptene” sau „Regele a fost înfrânt” au fost mult mai reușite și dinamice.

LEGILE NESCRISE ALE VIEȚII - Două inimi, un singur trup

        Autor: Delia Moretti

    Într-o călătorie în Italia, Daria Martinelli o întâlnește pe vechea ei prietenă, Matilda, la un local din Montello. Întrevederea e plină de surprize, nu doar de amintiri, iar ea acceptă propunerea femeii și decide să locuiască la familia De Rosa pentru o vreme.

Aici se face plăcută ușor de toți membrii ei și nu numai, fiind primită cu brațele deschise de aceștia, astfel că, pe parcurs, asistă la dramele lor și la tot ce se petrece acolo, găsindu-și propriul ei loc în rândul lor.

    Cel mai intrigant personaj mi s-a părut a fi chiar Matilda, deși mereu am oscilat între milă și antipatie față de ea. Pe parcurs mi-a dat impresia că e o fire singuratică și tristă, în ciuda faptului că avea tot ce și-ar putea dori cineva ca Daria de la viață, ea nu era fericită și se complăcea în situația ei neavând curajul de a fi sinceră cu ea însăși, îndepărtându-i voit pe cei din jurul său. Vorbele ei mereu reflectau o angoasă interioară. Singurătatea din sânul familiei ei a fost cumva alinată de gândul de a o avea alături pe Daria, cineva despre care credea că ar fi de partea ei și probabil și-ar fi dorit să o păstreze doar pentru ea, însă vechea prietenă nu corespunde așteptărilor ei și îi dovedește contrariul mai tot timpul în micile dispute din familie, unde o contracarează de fiecare dată. Cele două sunt în antiteză, dar foarte asemănătoare, căci ceea ce spune Matilda cu voce tare, nu are curajul s-o facă Daria, deși aceasta gândește anumite lucruri și dă impresia că datorită calităților ei îi poate privi de sus pe alții, sub masca bunelor maniere.

    Matilda alege să compenseze nefericirea care o sufocă prin masca impertinenței și a aparențelor, de parcă ar considera că i se cuvine o astfel de purtare pentru că e undeva unde nu-și dorește și nu simte că acolo ar fi locul ei. Se simte ca o străină și se refulează prin vorbe acide sau comportament neadecvat.

    Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea bătrânului Salvatore. E genul de bunic ideal, care nu a uitat că a fost copil cândva, dovada fiind bătaia cu bulgări, dar își arată mereu dragostea și înțelegerea pentru familia sa și e mereu gata să primească noi membri.

    Pe parcursul cărții, aveam mereu în gând cadrul acțiunii, mai ales viile și peisajele de țară, iar la asta coperta mi-a rămas întipărită în minte tot timpul. Este o carte ce prezintă alegerile unei familii și consecințele ei, pe fundalul unui orășel liniștit, cuprins de aromele Italiei.