Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.