Damsel - Evelyn Skye

 

Am ajuns la cartea asta pentru că mi-a plăcut filmul (de la GOT mi se trage cu dragonii), dar ăsta e unul din rarele exemple în care filmul e mai bun decât cartea, chit că ambele au multe lipsuri în poveste.

Elodie și familia ei trăiesc într-un ținut sărac, iar când tatăl ei primește un mesager cu o cerere în căsătorie a unui regat misterios, Aurea, dar incredibil de bogat, decide să dea curs acelei cereri pentru ca oamenii din Inophe să o ducă mai bine și să nu moară de foame. Elodie acceptă pentru binele poporului ei și chiar e nerăbdătoare să îl întâlnească pe prințul Henry, cu care schimbă mai multe scrisori și i se pare a fi un bărbat minunat.

Călătoria pe mare până la regatul Aurea durează mai multe luni, dar ajung cu o zi mai devreme decât prevăzuseră și nu găsesc familia regală, iar servitorii îi cam bagă în palat pe ascuns. Evident, familia Bayford rămâne uimită de toate bogățiile din Aurea: aur la tot pasul în palat, pietre prețioase, flori de cristal, holde de grâu, livezi cât cuprinzi cu ochii. Cu totul diferit de ținutul lor sărac. Dar toată acea bogăție e mânjită de sânge nevinovat. Elodie are impresia că ceva e ciudat, dar ignoră presentimentele rele... până descoperă latura întunecată a familiei regale, care o trimite ca sacrificiu unui dragon. 

Cartea e în mare măsură asemănătoare filmului, cu ceva excepții. În carte dragonul vorbește o limbă inventată, dar consider partea aceea foarte slabă, e ca un fel de amalgamare de cuvinte din mai multe limbi (bine, nu mă așteptam la o limbă inventată de Tolkien sau la ceva iz de valyriană veche, dar...)

O altă parte adăugată cărții sunt capitolele din perspectiva fostelor prințese sacrificate, care au avut sens și au adăugat mai multe detalii în firul poveștii. Iar finalul cărții... nu a fost deloc satisfăcător și mai mult decât ciudat și destul de fără sens. Nu e rea cartea, dar nici grozavă. E bună pentru adolescenți aș zice. Ideea e oarecum similară cu cea din „The Ones Who Walk Away From Omelas” de Ursula K. Le Guin (scietatea aia utopică care prosperă de pe urma unui copil care suferă, binele mai multor oameni cu prețul sacrificării unuia, știți voi).

Totuși, prefer filmul. Personajele din film au niște caractere mai umane, chiar și dragonul e mai blând și nu are așa multe ucideri de prințese la activ. Decorurile sunt frumoase, la fel și costumele, iar efectele speciale (dragonul ăla!!!) sunt tare reușite. Categoric nu îi lipsește partea de entertainment, în plus, muzica a fost excepțională. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Tainele donei Isabel - Jean-Daniel Baltassat

Cartea asta mi-a displăcut profund, totuși, am terminat-o pentru că avea vreo 180 de pagini și am zis că poate aflu și eu ce taine are dona Isabel (sinopsisul chiar m-a atras și eram curioasă cu ce se deosebește această Isabel de restul femeilor din carte, dar am fost așa dezamăgită per total, că am ajuns să regret că mi-am pierdut timpul cu acest roman, chit că e scurt). 

De fapt, voiam să renunț de la primul capitol, care începe cu o scenă erotică (când o carte începe cu o scenă de genul, am tendința să renunț la ea, pentru că pur și simplu mă plictisește și dacă prima pagină e dedicată amorului, e clar că nici restul cărții nu va prezenta altceva) și prima descriere a fundului unei dame din a cărui pat ducele Philippe de Bourgogne pare că nu s-a mai sculat pe tot parcursul cărții (tot pe parcurs, fundul ei și alte funduri au fost descrise mai în detaliu). Cred că dacă nu citisem alte cărți și articole deosebit de interesante despre pictura medievală, poate aș fi avut un interes mai mare pentru cartea asta, dar nici așa, pentru că totul aici pare a fi învăluit într-un mister care nu prea își face datoria să-mi trezească cât de cât curiozitatea, iar restul se rezumă la câteva indicii istorice menționate în treacăt (ca luptele Ioanei d'Arc), conversații despre lumini și umbre în pictură, descrieri de peisaje și dialoguri pe tema virtuților acestei Isabel, ca apoi autorul să mai trântească o scenă de sex. Și după ce am avut răbdare 125 de pagini ca dona Isabel să apară odată, am fost așa dezamăgită de acest personaj, care se poartă ca toate femeile din cartea asta.

După ce am terminat „Tainele donei Isabel” am avut impresia că mi-am pierdut timpul degeaba cu ea. Poate unora le va plăcea, are detalii minime despre pictură, alegerea și crearea culorilor, regulile pictării unui portret în acea perioadă, simbolurile alese, luminile și umbrele, noi tehnici de pictură, dar pentru mine nu a mers. 

Egipteanul - Mika Waltari

 „Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”

(„Egipteanul” - Mika Waltari)

Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.

Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).

Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.

Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.

„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”

Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).

„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”

Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.

Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).

În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare). 

Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari.