Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Naziștii și drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich - Norman Ohler

 

Cu ceva timp în urmă, citisem „Lumea văzută de medici” de Paul Ștefănescu și mi se păruse foarte interesantă, mai ales când avea un capitol dedicat lui Hitler și a consumului său de droguri. Tot cam pe atunci, o prietenă lucra la cartea ei și avea, printre altele, abordat și subiectul drogurilor în Germania nazistă (dacă sunteți curioși în privința cărții ei, se numește „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu și se găsește pe site-ul editurii Literpress), și am avut niște discuții foarte interesante pe tema asta, destul cât să îmi trezească mai mult curiozitatea în privința acelei perioade. 

Ca să fiu sinceră, perioada Germaniei naziste nu mă atrăgea prea mult, eu fiind pasionată mai mult de istoria de dinainte de 1900, în plus, reticența mea vine și din faptul că a fost o vreme când pe toate grupurile de lectură, și nu numai, vedeam o grămadă de cărți despre Holocaust și Auschwitz; toată lumea parcă numai cărți de astea recomanda și numai cărți de astea se scriau și publicau. Am luat și eu atunci o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar pur și simplu mă simt cumva obosită când le văd sau când vreau să aleg o carte de citit, de aceea am ajuns să le evit. Totuși, am început „Naziștii și drogurile” pentru că eram curioasă de istoria acestor substanțe și ce rol au avut.

În „Lumea văzută de medici” e un episod interesant legat de Hitler. Într-o zi, Hitler discuta cu Rauschning (mai marele regiunii Danzig, acesta fiind și crescător de animale) despre problemele mutației în cadrul rasei umane și ameliorarea sângelui uman, dar Rauschning nu prea avea habar la ce se referea Hitler și i-a zis:

„Dar nu puteți face altceva decât să ajutați natura și aceasta să-și scurteze drumul pe care-l are de străbătut! Trebuie ca ea, natura însăși, să vă ofere o varietate nouă. Până în prezent în privința speciei animale, crescătorii nu au reușit decât în foarte rare cazuri să realizeze mutații, adică să creeze caractere noi.”

„Omul nou se află în mijlocul nostru! Este acolo! strigă Hitler cu un ton triumfător. Nu vă ajunge aceasta? Am să vă spun un secret: am văzut omul nou. El este activ și crud. Mi-a fost frică în fața lui!”

Pronunțând aceste cuvinte, menționează Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare extatică. Și, mai departe, Rauschning descrie o scenă bizară:

„O persoană din anturajul lui Hitler mi-a spus că într-o noapte acesta s-a trezit scoțând strigăte convulsive. Paralizat de frică, așezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panică ce-l făcea să tremure așa tare încât se mișca patul. Din gură îi ieșeau vociferări  confuze și neinteligibile. Gâfâia ca și cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeași persoană mi-a descris una dintre aceste crize cu detalii amănunțite pe care nu le-aș fi crezut, dacă nu era vorba de o persoană sigură și demnă de toată încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurând și privind în jur cu un aer speriat. El este! El este! A venit aici! gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albăstriseră iar transpirația i se aduna în picături mari pe frunte. Deodată, a început să pronunțe cifre fără nici un sens, apoi cuvinte și resturi de fraze. Arăta îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonanțe stranii. Apoi a redevenit tăcut, dar continuând să-și miște buzele. I s-au făcut frecții și i s-a dat să bea ceai. Pe neașteptate, a început din nou să strige din toate puterile: Acolo! Acolo! În colț! Este acolo! Izbea cu piciorul în pardoseala camerei și urla încontinuu. Cei din jur s-au străduit să-l liniștească, asigurându-l că nu se petrece nimic ieșit din comun. În cele din urmă, s-a calmat treptat, revenind la normal...”

În „Naziștii și drogurile” Ohler citează din jurnalele lui Theodor Morell (medicul personal al lui Hitler din 1936 până în 1945). Morell îl folosea pe Hitler drept cobai, apoi obținea certificarea medicamentelot pe care le producea în întregul Reich, sub pretextul că acestea fuseseră deja testate la cartierul general, inclusiv pe fuhrer. Naziștii căutau tot felul de droguri miraculoase, unele fiind testate pe deținuții din lagărele de concentrare, căutându-se metode chimice de suprimare a voinței individuale (unele cercetări aveau să fie continuate în SUA, prin dezvoltarea programului secret MK-Ultra, de control al minții - ca fapt divers, jocul horror „Outlast” a pornit tot de la ideea acestui program nazist secret).

„Medicamentul” distribuit armatei germane era Pervitinul, a cărei substanță activă era metamfetamina (interzisă acum în întreaga lume, dacă vreți ceva pe tema asta recomand serialul „Breaking Bad”). Opiaceele erau una dintre specialitățile Germaniei interbelice, devenită cel mai mare exportator de cocaină, morfină și heroină. Pervitinul rămânea totuși cel mai popular stimulent al vremii, numit metaforic „național-socialismul sub formă de pilulă” și era distribuit în întreaga societate, promițând redescoperirea bucuriei de a trăi, alinarea durerii, redobândirea prospețimii și căpătarea unei stări generale excepționale (Pervitinul devenise popular în întreaga Europă ocupată de naziști, inclusiv în România).

Deși consumul de droguri era condamnat în mod oficial, considerat a fi o „molimă străină”, iar datoria oricărui cetățean german era de a-și prezerva capitalul genetic arian, dependenții fiind internați în lagărele de concentrare, Pervitinul era nelipsit din ranița soldaților (acesta ținându-i pe soldați treji, făcându-i să se concentreze, să uite de foame și de sete, și le dădea și o stare ușor euforică). Pervitinul creând mitul armatei invincibile.

„Naziștii și drogurile” de Normal Ohler chiar e o carte interesantă, mai ales pentru cei pasionați de istoria Germaniei naziste.

Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.