Incidents Around the House - Josh Malerman

 

Cartea asta am luat-o pentru că descrierea ei mi s-a părut interesantă și o grămadă de vloggări o ridicau în slăvi, plus că o tot vedeam recomandată cititorilor de horror pe Goodreads, iar asta mi-a ridicat mult așteptările. 

În „Incidents around the house”e vorba despre o fetiță de opt ani care are un monstru în dulap, „Other Mommy”, și în fiecare seară acesta iese și o întreabă pe Bela dacă îl poate primi în inima ei. Desigur, părinții ei cred că e vorba doar de un prieten imaginar inofensiv, până când Bela e rănită. Primele 180 și ceva de pagini cam au avut elemente de horror și monstrul mi-a dat fiori, deși povestea în partea aceea era destul de previzibilă mi-a plăcut, dar restul de pagini mi-au dat impresia că autorul urmărea doar să atingă un anumit număr de cuvinte și au fost o grămadă de repetiții, încât voiam să renunț la carte, dar apoi am terminat-o pentru că îmi părea rău de investiția mea și de faptul că deja îmi pierdusem timpul cu 200 de pagini din ea.

Stilul e unic pentru mine, pentru că romanul e din perspectiva fetiței de opt ani (mai sunt cărți din perspectivele unor copii, dar eu nu le-am prea dat târcoale, iar după asta cred că o să le evit mult și bine), iar uneori nici nu îmi dădeam seama cine vorbește (cred că și autorul și-a dat seama de asta pentru că spre final dădea indicii despre cine vorbea). A avut câteva scene care se apropiau puțin de horror, dar în rest acțiunea se tot repeta. Adulții se certau, vorbeau, mâncau, petreceau, dormeau, iar fetița repeta tot aceleași fraze din nou și din nou (la început nu mă deranja, dimpotrivă, amplifica acel sentiment de neliniște legat de inocența cu care trata ea monstrul, nefiind conștientă de pericol, dar apoi devenise enervant pentru că nu mai era legat de prezența tot mai pregnantă a monstrului, ci de chestii banale, ca mâncatul de pildă sau uitatul pe geam, sau fetița care pretindea că doarme și adulții îi spuneau toate secretele și ce aveau pe suflet, deși aceste lucruri se presupunea că nu avea voie să le audă Bela, și poate te lași păcălit o dată, de două ori, dar de fiecare dată e deja exagerat, la un moment dat chiar îmi pierdusem răbdarea cu un capitol în care repetiția lui „we tried” nu se mai sfârșea, toată familia Belei, inclusiv Bela, mi-a devenit antipatică). De asemenea, dacă nu mi se dădea în descriere că fata are 8 ani, eu mai mult de 5 nu i-aș fi dat. Povestea în sine nu se centrează pe salvarea fetiței de entitatea demonică (de fapt, nu aflăm mai nimic concret despre ea), ci mai degrabă pe drama din viața părinților ei (care a fost de-a dreptul banală și plictisitoare), pentru că familia tot fuge să se ascundă prin case străine și acolo ba se ceartă, ba dau semne că se înțeleg, ba se ceartă iarăși și au monologuri interminabile cu fetița „adormită”. A avut un element care mi-a trezit brusc interesul, dar autorul l-a ignorat imediat după aceea și asta a fost tot cu acel detaliu. 

Iar finalul cărții... confuz, repetitiv, dezamăgitor. Se tot vorbea de pierderea inocenței, dar la câte a auzit copila asta numai pretinzând că doarme de la părinții ei... uriașul monolog al mamei de la urmă nu ar fi fost nimic nou pe care Bela să nu îl fi auzit deja o dată, mai pe la începutul cărții, când maică-sa îi face deja acea confesiune, într-o formă mai scurtă, dar mesajul era destul de clar chiar și pentru fetița de 8 ani. Totuși, pe Bela o afectează abia destăinuirea de la urmă... 

Într-o oarecare măsură, eram curioasă în privința cărților lui Josh Malerman, pentru că e autorul unor bestsellere ca „Malorie” și „Bird Box”, dar după cartea asta, îmi dau seama că nu rezonez cu acest autor. Dacă nu ești de regulă cititor de horror, sau măcar unul ocazional, atunci cred că „Incidents around the house” te-ar putea speria puțin, dar pentru cei care au mai multă experiență cu acest gen literar nu o pot recomanda.

Poirot și cu mine - David Suchet

 

Atunci când mă gândesc la Hercule Poirot, celebrul detectiv creat de Agatha Christie, singurul pe care mi-l pot imagina în acest rol e David Suchet, poate și pentru că văzusem serialele cu el când eram mică și le așteptam cu nerăbdare, înainte să fi citit vreuna din cărțile autoarei. Când am citit, eventual, o carte cu Poirot, imaginea mea despre el era deja formată.

Cartea e plină de detalii despre cum a ajuns David Suchet să joace rolul lui Poirot și despre seriozitatea lui în a da viață acestui personaj, dorindu-și să-l reprezinte cât mai fidel, pe cât posibil așa cum și-l imaginase însăși Agatha Christie. 

Fiind un perfecționist, de cum a aflat că a primit rolul s-a apucat să citească cărțile cu Poirot și și-a făcut o listă cu trăsăturile acestui detectiv pentru a-și intra în rol. Cu mult înainte de filmări, el deja se gândea la Poirot, la cum ar merge Poirot, cum ar vorbi Poirot, ce maniere ar avea Poirot, cum s-ar îmbrăca Poirot, cu alte cuvinte, devenea Poirot, fiind atent la toate detaliile pe care și le notase din cărțile Agathei Christie. Uneori a devenit puțin repetitiv, dar nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă, am văzut cât de mult a muncit pentru acest rol și cât de serios l-a tratat, făcându-l de-a dreptul memorabil.

Prezintă și detalii din culisele serialului Poirot, plus grijile cu care se confrunta în acea perioadă. Își luase o casă și se gândea cum să-și întrețină familia, mai ales când nu știa încă dacă va mai avea parte de un nou sezon ca Poirot sau dacă îi va plăcea publicului, iar un actor care nu e contactat pentru un rol începe să se gândească deja la „pensionare”.

David Suchet dă detalii despre locurile și clădirile în care au fost filmate unele episoade, cât s-a cheltuit, ce recuzită a avut, cu ce actori a jucat, programul lui de lucru, greutățile întâmpinate pe parcurs, recomandări de filme și multe altele. 

De regulă nu citesc biografii, dar asta e una dintre excepții pentru mine, căci am descoperit mai multe despre Poirot și serialul copilăriei mele, ceea ce m-a făcut să-l văd cu alți ochi și să-l respect și mai mult pe David Suchet. E rar acum să vezi un actor care să se dedice într-atât de mult unui rol, poate tocmai de aceea l-a interpretat extraordinar, astfel încât acum Poirot a devenit sinonim cu David Suchet. Actorul reușește să-și pună viața pe hârtie cu sinceritate și naturalețe, fără a avea pretenții de scriitor. de aceea e așa ușor să îl simpatizezi și să îl asculți. Când citeam, vocea din mintea mea era cea a lui Poirot. E o carte pe care o recomand celor care au îndrăgit serialul „Poirot” și a iubitorilor romanelor Agathei Christie.

De asemenea, am apreciat că la fiecare capitol, actorul povestește unele episoade, reamintindu-ne despre ce era vorba în ele, dar fără a da spoilere, ci destul cât să stârnească curiozitatea. Ce episoade i-au plăcut și a simțit că l-a adus pe Poirot în ochii publicului sau de care episoade nu e în totalitate mulțumit pentru că nu și-a arătat calitățile de actor. Unele părți au fost destul de amuzante, cum ar fi aceea în care a început să meargă ca Poirot cu o monedă între fese și se străduia să nu o scape. 

Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.

Alien Vs. Predator - Marc Cerasini

 

Luasem cartea asta cu ani în urmă, dar nu mă prea atrăgea atunci, deși văzusem filmul și îmi plăcuse mult. Recent, am revăzut filmul și mi-am adus aminte că aveam și cartea și m-am întrebat cam cât de diferite ar fi. În cazul ăsta, mi-au plăcut amândouă, atât cartea, cât și filmul (mai mult cartea, totuși).

Cartea, evident, are mai multe detalii, e mai amplă, unele lucruri sunt diferite, cunoaștem mai multe despre Alexa Woods, despre Sebastian De Rosa și alte personaje, despre Predatori, dar în mare păstrează acțiunea și replicile din film.

Cartea nu începe la fel ca filmul, ci cu scena unei vânători în care vânătorii devin vânați, cumva un prolog la ce va urma în carte. Apoi urmează capitolul în care un satelit al companiei Weyland surprinde o sursă de căldură în Antarctica, care dezvăluie planurile unei piramide îngropate sub gheață, iar miliardarul Charles Weyland alcătuiește rapid o echipă de cercetători pentru a descoperi despre ce e vorba acolo.

Alexa îi avertizează că nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar Charles insistă (deși e foarte bolnav) și cum alternativele nu sunt prea strălucite, Lex acceptă eventual. Imediat ce grupul pătrunde sub ghețuri, începe vânătoarea.

Ce mi-a plăcut mult a fost și relația dintre Scar (predatorul) și Lex. De fapt, personalitatea lui mi-a amintit oarecum de cea a lui Dek din Predator: Badlands, în sensul că acceptă ajutorul altcuiva și îl oferă pe al său, nu e războinicul care le face singur pe toate și înțelege când trebuie să lucreze în echipă pentru a supraviețui.

Castelul samuraiului - Takashi Matsuoka

 

În liceu, prima mea carte citită cu acțiunea în Japonia a fost „Castelul samuraiului” de Takashi Matsuoka, apoi am fost interesată de „Shogun” de James Clavell. Am fost interesată mai mult de titlu deoarece îmi amintea de „Samurai X” (Rurouni Kenshin), animeul acela care era difuzat pe Antena 1 când eram mică și niciodată nu reușeam să-l prind la timp (eventual, am reușit să-l văd în întregime).

„Castelul samuraiului” e o carte care mi-a rămas în minte mult după ce am terminat-o, deși la momentul respectiv nu mi-am dat seama cât de mult mă impresionase, de aceea am tot căutat să o am în bibliotecă, dar cartea asta e un fel de raritate la noi, pentru că nu am găsit-o nici la anticariate, așa că le-am luat în engleză (abia recent am aflat că e o duologie - și singurele romane ale autorului = „Cloud of Sparrows” și „Autumn Bridge”). 

Povestea începe în ziua de Anul Nou, în 1861, cu tânărul lord Genji care urmărește navele care ancorau în port, alături de Heiko, iubita sa gheișă. Genji e marele lord din Akaoka și stâpânul unui mic clan, Okumichi, el având darul clarviziunii, de aceea acceptă misionari creștini străini în preajma sa, deoarece știe că unul dintre ei îi va salva viața.

Printre acești misionari străini se află și Emily Gibson, o tânără care în țara natală fusese acuzată de desfrânare și imoralitate pentru că „avea deja trupul unei târfe babiloniene” și atrăgea involuntar bărbații prin frumusețea sa, de aceea ea vine în Japonia ca să scape de trecutul ei și să se simtă în siguranță printre japonezii care ar fi crezut-o de-a dreptul hidoasă cu părul ei blond și trăsăturile complet diferite față de modelul lor ideal de frumusețe.

E ciocnirea din Vest și Est și diferențele culturale, dar care reușesc să ajungă la un compromis în anumite situații. N-aș vrea să dau prea multe detalii din cartea asta, deoarece consider că merită citită de oricine vrea să pătrundă în cultura japoneză și e o lectură plăcută și plină de suspans, pe alocuri șocant de crudă.

Dacă sunteți fani „Shogun”, atunci o să vă placă și „Castelul samuraiului”. Eu una am devorat cartea asta și pentru mine a fost memorabilă (mai mult decât „Shogun” în cazul meu, poate pentru că nu îmi mai amintesc prea multe din el, dar plănuiesc să o recitesc). 

Ornitografie. Ghid ilustrat de folclor și simbolistică a păsărilor - Jessica Roux

 

O carte drăguță, cu informații sumare despre păsări, legendele și simbolistica lor, însoțite de ilustrații superbe (la fel ca în „Floriografie”, de aceeași autoare). Copiilor sigur le-ar plăcea.

Eu am luat-o pentru că mă atrăgea păunul (de fapt, am luat-o pentru că îmi plăceau ilustrațiile și voiam să mai am o carte în genul „Floriografie”, despre păsări am alte cărți care abundă în detalii, deși nu sunt așa plăcute vizual), dar informațiile din carte nu au fost noi pentru mine, decât cu puține excepții. Despre îngerul păun știam deja din „Secretul Genezei” de Tom Knox, de asocierea lui cu zeița Hera îmi aminteam din serialul „Hercules” cu Kevin Sorbo, iar de presupusa sa nemurire din „Tainele donei Isabel” (despre „Secretul Genezei” și „Tainele donei Isabel” am mai vorbit deja pe blog).

La unele păsări sunt referiri la operele unor autori cunoscuți, cum ar fi privighetoarea de exemple, unde autoarea menționează „Trandafirul și privighetoarea” de Oscar Wilde (am citit povestea asta când eram mică și am plâns la sacrificiul neapreciat al privighetoarei, la fel și la moartea rândunelului din „Prințul Fericit” tot de Oscar Wilde; la drept vorbind, îmi plac poveștile scurte ale lui Wilde, cele care sunt foarte apreciate de copii, sunt atât de frumoase și emoționante, dar nu și „Portretul lui Dorian Gray” - oricât de clasic ar fi el și oricât de faină proza... adevărul e că mi s-a părut teribil de plictisitor și tărăgănat; premisa lui e super, un portret care îmbătrânește în locul tău, în timp ce tu rămâi veșnic tânăr, fix ceea ce mă atrăgea când am început cartea, dar nici că se putea să fiu mai detașată de niște personaje cum am fost aici, putea să se întâmple orice cu ele și mie nici nu îmi păsa, povestea nu ajungea deloc la mine; de regulă, la cărțile citite îmi amintesc uneori și fragmente întregi din ele, mai ales dacă mi-au plăcut... sau nu mi-au plăcut, tot rămân cu ceva, dar nu a fost cazul cu Dorian Gray - în afară de ideea principală, pe care o știe deja toată lumea, din roman nu îmi mai amintesc nimic, nicio discuție între personaje, nici acțiunea, și n-am nici interesul sau dorința de a o mai reciti vreodată).

Revenind la „Ornitografie”, cred că e o carte foarte bună pentru copii, sigur le-ar trezi curiozitatea și interesul pentru lectură. Cartea în română o găsiți pe libris.