Muzică și Teatru pe Vinil

Zilele astea am ascultat doar operă și muzică clasică, dar cel mai adesea m-am întors la Maria Callas. Poate pentru că am început cu ea, dar alte opere interpretate de alte soprane, după ce am ascultat prima oară versiunea Mariei, pur și simply nu mă prea atrag (nici Renata Tebaldi, nici Sumi Jo, nici Montserrat Caballé), dar îmi place și Sarah Aristidou (pe ea am auzit-o în opera „Carmina Burana” de Carl Orff în interpretarea orchestrei „WDR Symphony Orchestra” - orchestră care îl are ca dirijor șef pe Cristian Măcelaru, de care am aflat și eu recent, dar omul e chiar foarte cunoscut. De Cristian Măcelaru am aflat prin intermediul Rapsodiei Române de George Enescu).

Recent, nu prea am mai apucat să citesc prea mult, dar mai încerc câte un audiobook din când în când, deși nu am reușit să ascult vreunul cap-coadă încă. Dar am găsit canalul de YouTube: Teatru pe Vinil. Mi se pare tare fain. Are și povești pentru copii, și romane. Dacă nu aveți răbdare de o carte de 300 de pagini, puteți încerca piesele special adaptate pentru ascultători, interpretate de oameni foarte cunoscuți. 

https://www.youtube.com/watch?v=2_7YY3IU8tI&ab_channel=TeatrupeVinil

https://www.youtube.com/watch?v=VU1CZWEzQDA&t=1792s&ab_channel=ClassicalMusic%2F%2FReferenceRecording

https://www.youtube.com/watch?v=cuU5sbXYAJ0 

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.