Rubinul cu șapte stele - Bram Stoker

Titlu în engleză: THE JEWEL OF SEVEN STARS

Cui îi plac mumiile egiptene și aventurile jefuitorilor de morminte, la care se adaugă, desigur, o dragoste ce abia se înfiripă?

Cu o astfel de introducere probabil câțiva dintre voi v-ați gândit la filmele cu Mumia cu actorii Brandon Fraser și Rachel Weisz (pe care și eu le iubesc și sunt în topul preferințelor mele), totuși, mă refer la cartea lui Bram Stoker, autorul romanului Dracula. „Rubinul cu șapte stele” nu e chiar așa cunoscută, majoritatea oamenilor îl cunosc doar după Dracula, dar mie mi-a plăcut enorm acest roman.

Povestea începe cu avocatul Malcolm Ross, care e trezit într-o noapte de un polițist. Ofițerul îi dă o scrisoare din partea unei tinere, Margaret Trelawny, care apelează la Ross deoarece e singurul om în care poate avea încredere. Nu i se explică nimic altceva, însă e evident că avocatul pleacă în miez de noapte pentru a fi la dispoziția femeii după care i se cam aprinseseră călcâiele.

Așadar, Ross ajunge la casa familiei Trelawny, unde află că tatăl ei, Abel (un mare colecționar de antichități egiptene și pasionat de Egiptul antic), este în comă în urma unui atac misterios. Nici Margaret nu știe prea multe, dar află amândoi în curând că domnul Trelawny prevăzuse o asemenea situație și dăduse ordin ca anumite instrucțiuni, date chiar de el însuși, să fie urmate întocmai în acest caz bizar. Cea mai ciudată cerere a lui Abel e să fie păzit constant cât timp e în comă.

Foarte confuz, Ross acceptă de dragul domnișoarei Margaret și între timp se apropie mai mult și află chestii stranii în plus. Teama lor se amplifică din cauza unui alt atac asupra bărbatului în comă și toate indiciile par să arate că făptașul nici nu e de origine umană, iar apariția unui vechi prieten de-al lui Abel le dezvăluie că ei ascund niște secrete teribile și planurile lor au legătură cu o mumie egipteană descoperită în tinerețea lor într-un mormânt ascuns.

„În interiorul sarcofagului se afla un corp omenesc, în mod clar de femeie, înfășurat în multe feșe din pânză de in. […] Pe piept ținea o mână, neînfășurată. […] mâna aceasta veche nu avea mai puțin de șapte degete, toate fiind la fel de fine și de lungi și de frumoase. Adevărul e că m-a trecut un fior și pielea mi s-a încrețit la atingerea acestei mâini care zăcea acolo netulburată de nimeni de atâtea mii de ani și totuși părea aproape vie. Sub mână, ca și cum ar fi fost apărată de ea, se afla o bijuterie uriașă dintr-o piatră de rubin...”

V-am atras atenția? Am mai menționat că e cu mumii și blesteme egiptene? Povestea mi s-a părut fascinantă și m-a ținut în suspans pe tot parcursul ei. O recomand tuturor aventurierilor în literatură și iubitorilor de pisici! Poate vă întoarceți cu niște nestemate din călătoriile voastre. Lectură plăcută!

O credință oarbă în îngeri - R. J. Ellory

Titlu în engleză: A QUIET BELIEF IN ANGELS 

Citisem cu ceva timp în urmă, cam prin generală, acest thriller și cum recent mi-am amintit de el, am luat cartea din nou de pe raft și am răsfoit-o.

Acțiunea începe în 1939, într-un orășel din sudul Americii. Joseph Vaughan, un băiețel de doisprezece ani, află de atacul brutal și uciderea unei fetițe, prima dintr-o serie de crime abominabile ce vor zgudui pașnica localitate în decada ce va urma. Mânat de teamă și un simț al datoriei, mai ales după atacul petrecut în apropierea casei sale și asupra unei prietene, Joseph înființează, împreună cu prietenii săi, Paznicii, un grup hotărât să le protejeze pe fetițele din Augusta Falls, Georgia, de răul aciuat în mijlocul lor. Dar criminalul le scapă, iar ei asistă neputincioși cum crimele continuă. Ce ar putea face niște puștani împotriva unui criminal care îi scapă constant și poliției?

Chiar și când oribilele crime încetează, umbra fricii îl va urmări pe Joseph Vaughan vreme de cincizeci de ani, obsedându-l, până când se va confrunta cu coșmarul care i-a întunecat întreaga viață.

De multe ori, pe parcursul lecturii, m-am oprit pentru a citi cu voce tare unele paragrafe, acestea fiind destul de poetice și sumbre, deși uneori am simțit că autorul le folosește cam des și repetitiv doar pentru a tărăgăna acțiunea. Cartea e captivantă însă.

„Oricum ar fi căzut sau s-ar fi umflat în vânt, se spune că un fulg alb ar însemna că un înger a trecut în vizită. […] Părea să aibă sens ca pernele să fie umplute cu fulgi de îngeri. De acolo trebuie că veneau visele – amintirile îngerilor strecurându-se la tine în cap în timp ce dormeai.”

„Copiii, oricât de perceptivi ar fi, suferă oricum de orbire selectivă. Ei văd tot, fără urmă de îndoială, dar aleg să interpreteze ceea ce văd într-un mod care se potrivește cu firea lor.”

„Am așteptat până ce casa și-a încetat scârțâitul și relaxarea, după care m-am strecurat și am rămas ca o stafie printre umbre și amintiri la capătul scărilor.”

„Mintea îmi era ca un câmp secătuit, arid și crăpat, iar conștiința ca un copac bătrân, cu rădăcinile ca niște gheare disperate înfipte în țărâna uscată, sperând să reziste împotriva tuturor vitregiilor. Conștiința îmi pierea, nu putea să se mai țină, urma să se prăvălească la pământ. În ramurile acelui copac, odată înfloriseră loialitatea, încrederea și datoria, tot ceea ce de mult însemna familia pentru mine.”

Misterul crimelor e împletit cu viața lui Joseph Vaughan. Romanul alternează ritmul și pare să se îndepărteze cu reflecțiile prea mult de acțiunea propriu-zisă, iar când simți că răbdarea ta se apropie de limită, revin crimele și iar îți dă impulsul de a da pagină după pagină pentru a afla adevărul.

Mi-a plăcut mult cartea asta atunci, dar recent am realizat că nu aș avea răbdarea să o recitesc, întrucât țin minte partea de thriller, iar dacă ar fi scoase părțile destul de statice cu viața lui Joseph ajuns la maturitate, cartea ar fi cu mult mai subțire. Are multe citate interesante, uneori ai impresia că citești o poezie în proză, alteori emoționează și fascinează, însă de la o vreme erau unele exprecii și citate foarte repetitive... și deranjante pentru că păreau să țină totul pe loc, își atinseseră scopul prima oară când le citisem, dar apoi s-a pierdut efectul pentru că s-a abuzat de el. Misterul în sine nu e greu de descifrat, dar autorul reușește să te țină în suspans până la final.

Povestirile din Canterbury - Geoffrey Chaucer

Titlu în engleză: The Canterbury Tales 

E o carte plăcută. Mi-a adus aminte de „Decameronul” lui Boccaccio și de „Metamorfozele” lui Ovidiu.

Povestirile încep cu un prolog în care ni se prezintă galeria personajelor. Portretele lor abundă în detalii și originalitate. Obligați de conducătorul grupului, Hangiul, personajele acceptă să spună povești la dus și la întors pe drumul de pelerinaj. Unele dau impresia că le poartă pică altora și îi înțeapă prin povestea expusă, iar Hangiul, mai în glumă, mai în serios, îi cam altoiește pe toți cu câte o replică acidă.

Câteva povești mi s-au părut foarte plictisitoare, cum ar fi cea a lui Sir Thopas – un fel de Don Quijote și o parodie la adresa cavalerismului, întreruptă de Hangiu care îi zice clar că plictisește cititorul, cea a Stareței, cea a lui Melibeus, a călugărului, dar în rest, celelalte au fost savuroase, amuzante și interesante.

Cele care mi-au plăcut mi-au rămas în minte, în mare parte doar povestea, nu și multitudinea de referințe din episoade mitologice sau biblice, dar acțiunea lor e ușor de urmărit și clară.

Cavalerul spune despre dragostea a doi tineri întemnițați, care se îndrăgostesc amândoi de frumoasa Emilia și se luptă pentru ea. Aici descrierile sunt de-a dreptul sublime.

Povestirea Logofătului e o comedie despre un morar necinstit, care își bate joc de doi dieci, iar aceștia se răzbună pe el prin soția și fiica lui.

Povestirea Notarului e despre fiica unui împărat creștin, la fel ca povestirea Diacului din Oxford cu răbdarea Grizildei lui, ambele prezintă istoria femeii virtuoase, supusă bănuielilor și suferințelor.

Corăbierul spune o poveste despre necredința femeii și șiretenia unui călugăr, care se păcălesc unul pe celălalt, iar cel care are cel mai mult de pierdut e însuși soțul încornorat.

Duhovnicul de maici povestește o istorioară drăguță despre cocoșul Șantecler și găinușa Bogheata, iar Doftorul despre o fată care preferă moartea în locul dezonoarei. Fratele cerșetor vorbește despre un pact cu diavolul și consecințele sale, iar argatul avei despre un individ care prostește lumea cu cunoștințele sale în ale alchimiei.

Povestirea economului o știam deja din „Metamorfozele” lui Ovidiu, în care e vorba despre cioara lui Phoebus care a ajuns neagră din cauza blestemului stăpânului ei.

Și acum, preferatele mele. Povestirea vânzătorului de iertăciuni e despre aparență și esență. Deși povestitorul ei e un om lacom și dedat tuturor viciilor, iar cuvintele lui ipocrite, el spune o istorioară despre niște hoți, o comoară și moarte, care îi dă un efect destul de sumbru, însă interesant.

Povestirea târgoveței din Bath a fost cireașa de pe tort. Autorul îi dedică un prolog foarte lung acestui personaj plin de forță, în care ea vorbește despre căsătorie și dragoste, având o experință vastă, căci a fost mireasă de cinci ori. Istorioara ei este despre un cavaler tânăr, care e obligat să se însoare cu o babă înțeleaptă și virtuoasă.

O carte pe care o recomand. Are acțiune, dramă, comedie, aventură. Dintre atâtea povestiri, una sigur se va găsi pe placul oricărui cititor.

De dincolo de timp = Mihaela Anghel

Este o carte emoționantă, motivațională și inspirațională. Personajele principale se regăsesc pe parcursul mai multor vieți și își trăiesc iubirea cu aceeași intensitate de fiecare dată.

Mi-a plăcut relația de prietenie dintre Clara și Anna, în care ele se susțin reciproc atât pe plan fizic, cât și emoțional. Am apreciat că munca de psiholog a Annei nu e menționată și doar atât, ci sunt prezentate și câteva cazuri de care se ocupa ea, cum ar fi copilul supus bullying-ului la școală și metode de ajutor și de a depăși conflictele, plus cele două femei care erau în procesul de redescoperire sau aflare a sinelui. Discursul Annei cu elevii de liceu a fost de-a dreptul emoționant când le zicea să-și urmeze visurile și să adopte întotdeauna o atitudine optimistă. Personajul știe să interacționeze cu copiii.

Bătrâneii au fost tare simpatici. Scena cu ei a fost preferata mea și mi-a stârnit multe amintiri.

Cartea e una interesantă, cu multe părți de dezvoltare personală. Îți dă o stare de bine și de optimism.

Pene, morminte și flori - M. K. Lynn

Autor: M.K. LYNN

E o carte interesantă, care te ține constant în suspans. Ceea ce m-a atras au fost luptele dintre îngeri și demoni, plus apariția altor creaturi magice. Atmosfera este una permanent sumbră și întunecată, pe tot parcursul ei am avut în minte nopțile reci și cețoase ale Londrei.

Fiecare personaj are drama sa individuală. Deși familia Brown pare una perfectă pe dinafară, înăuntru pare că se scindează, iar fiecare își pune sentimentele pe primul loc. Adulții vor ascultare și supunere necondiționată, dar nu-și dezvăluie secretele nici chiar când întreaga familie e în pericol, iar ei habar n-au de problemele deja existente cu copiii lor, care, de altfel, nici ei nu sunt dispuși să le comunice. Cu alte cuvinte, e o familie destrămată care încearcă să mențină aparențele normale de dragul integrării cât de cât în societate, dar nu pune preț pe sentimentele membrilor ei, fiecare trăind separat în tristețe și singurătate.

În ciuda rolului ei, cel mai profund personaj mi s-a părut a fi Sirin, față de despotica ei adversară, iar replica sa cu „în povestea asta tiranul ești tu” a fost extrem de potrivită, întrucât asta a fost și impresia mea pe tot parcursul cărții. Sirin a avut toată simpatia mea.

Mi-a plăcut faptul că nu sunt prezentate numai părțile bune ale taberelor, ci te poți detașa de fapte și privi obiectiv întâmplările. La început aveam impresia că ar trebui să fiu de partea Îngerilor, dar acțiunile lor îmi dădeau de gândit și după o vreme am văzut că lucrurile nu sunt chiar așa simple și alegerea mai dificilă. De fapt, am ajuns să nu țin cu niciuna dintre tabere, pentru că fiecare dintre ele avea dreptatea și motivele sale de a se purta într-un anume fel.

Legendele și crearea lumilor au fost deosebit de interesante și fascinante. E un fantasy frumos construit. 

Lovitura de grație - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE FINISHING STROKE

Povestea începe cu un accident de mașină, pus pe seama unui soț încăpățânat și nerăbdător. Soția moare după ce îl naște pe al doilea geamăn, iar bărbatul nu vrea să accepte decât primul copil, considerându-l un ucigaș pe celălalt. Bebelușul e lăsat în grija doctorilor de țară care au ajutat la nașterea lui. La scurt timp, moare și tatăl gemenilor, după ce suferise un atac cerebral, tot în urma accidentului.

Douăzeci de ani mai târziu, fiul acestuia, John, invită doisprezece oameni la conacul său, majoritatea având un mare renume, iar printre aceștia se numără și Ellery Queen, proaspăt autor de romane polițiste și chiar editorul său. Stăpânul casei are de făcut mai multe anunțuri, primul e că la o anumită dată va intra în drepturi depline ca moștenitor, și tot în aceeași zi se va căsători și va publica și o carte. Însă nu vrea să dezvăluie absolut nimănui care e al patrulea anunț.

Între timp, apar tot felul de ciudățenii. Cadourile de sub bradul de Crăciun dispar și apoi un Moș Crăciun fantomă le aparte celor 12 oaspeți câte un semn zodiacal în funcție de semnul lor, fiecare având ceva diferit, astfel apar 12 zodii. Totul pare a se învârti în jurul numărului 12, dar doamna Brown, un medium, după dispariția misterioasă a lui Moș Crăciun, tot le spune celorlalți că are o presimțire rea și că ar fi o mare tragedie să existe un al 13-lea musafir. Majoritatea oaspeților se poartă ca și cum totul e o farsă, dar Ellery începe să investigheze. Totuși, presupusa farsă capătă o turnură îngrozitoare când John primește drept cadou în a doua noapte de Crăciun cadavrul unui bătrân, iar atunci intervine poliția. Plus că o atmosferă încărcată planează asupra tuturor, căci în prima noapte John primește un dar dubios reprezentând o căsuță de păpuși neterminată și o colindă cu versurile schimbate în care expeditorul îi promite în următoarele 12 nopți câte un cadou.

A fost un caz interesant cu mulți „red herrings” – momeli care să distragă cititorul în toate direcțiile și să-l facă permanent să se îndoiască, dar spre deosebire de alte cărți ale lui Ellery Queen nu a reușit să-mi păstreze interesul pe tot parcursul său, în majoritatea timpului tocmai din cauza indiciilor care apăreau în avalanșă, îngropând esențialul, deși acesta rămânea mereu la vedere. În plus, numărul mare de personaje, unele cu rol de distragere, altele doar ca să facă parte din decor și discuțiile neinteresante, banale sau ignorate în mod voit, prelungeau inutil acțiunea și mă cam oboseau relațiile dintre personaje, cu excepția câtorva, dar s-a dovedit că acelea erau lipsite de importanță. Acțiunea a cam stagnat o perioadă, apoi intervenea câte un incident repetitiv, urmat de întrebările neelucidate ale tânărului Ellery Queen. Rezolvarea misterului a fost pe măsura așteptărilor totuși, mi-a confirmat bănuielile și mi-a clarificat unele chestii, astfel că e un roman pe care îl recomand iubitorilor de literatură polițistă, deși eu consider că romanele „Misterul crucii egiptene” sau „Regele a fost înfrânt” au fost mult mai reușite și dinamice.

LEGILE NESCRISE ALE VIEȚII - Două inimi, un singur trup - Delia Moretti

    Într-o călătorie în Italia, Daria Martinelli o întâlnește pe vechea ei prietenă, Matilda, la un local din Montello. Întrevederea e plină de surprize, nu doar de amintiri, iar ea acceptă propunerea femeii și decide să locuiască la familia De Rosa pentru o vreme.

Aici se face plăcută ușor de toți membrii ei și nu numai, fiind primită cu brațele deschise de aceștia, astfel că, pe parcurs, asistă la dramele lor și la tot ce se petrece acolo, găsindu-și propriul ei loc în rândul lor.

    Cel mai intrigant personaj mi s-a părut a fi chiar Matilda, deși mereu am oscilat între milă și antipatie față de ea. Pe parcurs mi-a dat impresia că e o fire singuratică și tristă, în ciuda faptului că avea tot ce și-ar putea dori cineva ca Daria de la viață, ea nu era fericită și se complăcea în situația ei neavând curajul de a fi sinceră cu ea însăși, îndepărtându-i voit pe cei din jurul său. Vorbele ei mereu reflectau o angoasă interioară. Singurătatea din sânul familiei ei a fost cumva alinată de gândul de a o avea alături pe Daria, cineva despre care credea că ar fi de partea ei și probabil și-ar fi dorit să o păstreze doar pentru ea, însă vechea prietenă nu corespunde așteptărilor ei și îi dovedește contrariul mai tot timpul în micile dispute din familie, unde o contracarează de fiecare dată. Cele două sunt în antiteză, dar foarte asemănătoare, căci ceea ce spune Matilda cu voce tare, nu are curajul s-o facă Daria, deși aceasta gândește anumite lucruri și dă impresia că datorită calităților ei îi poate privi de sus pe alții, sub masca bunelor maniere.

    Matilda alege să compenseze nefericirea care o sufocă prin masca impertinenței și a aparențelor, de parcă ar considera că i se cuvine o astfel de purtare pentru că e undeva unde nu-și dorește și nu simte că acolo ar fi locul ei. Se simte ca o străină și se refulează prin vorbe acide sau comportament neadecvat.

    Cel mai mult mi-a plăcut atitudinea bătrânului Salvatore. E genul de bunic ideal, care nu a uitat că a fost copil cândva, dovada fiind bătaia cu bulgări, dar își arată mereu dragostea și înțelegerea pentru familia sa și e mereu gata să primească noi membri.

    Pe parcursul cărții, aveam mereu în gând cadrul acțiunii, mai ales viile și peisajele de țară, iar la asta coperta mi-a rămas întipărită în minte tot timpul. Este o carte ce prezintă alegerile unei familii și consecințele ei, pe fundalul unui orășel liniștit, cuprins de aromele Italiei.