Chirurgul - de Tess Gerritsen

După ce am lucrat intens la un roman, simțeam nevoia să iau o pauză și să citesc o carte bună. Prima mea alegere a fost „Blestemul Diamantelor” de Anthony King (care m-a atras datorită titlului), dar am fost profund dezamăgită și am stat să mă întreb de ce e încadrat autorul ăsta la thrillere, când din 60 de pagini cât avea cartea lui, mai bine de jumătate erau cu sex fără rost, iar abia la urmă a rezolvat misterul în 2-3 pagini.

Din fericire, am ales pe urmă cartea „Chirurgul” de Tess Gerritsen și am rămas surprinsă de cât de bine e scrisă și cum te ține în suspans pe tot parcursul lecturii. E prima din seria Rizzoli & Isles și o aveam de ceva vreme, dar nu m-am atins de ea, deși aflasem de aceste personaje din jocurile cu detectivi. Am auzit că e și un serial cu ele.

Romanul începe în forță, cu fuga ucigașului de la locul unei crime.

Un an mai târziu, poliția din Boston anchetează o crimă similară și află că modul de operare al criminalului e foarte asemănător cu cel al altuia, care a fost ucis de ultima lui victimă, doctorița Catherine Cordell.

Următoarele crime par să se învârtă în jurul doctoriței și poliția o ia în vizor, aflând că și ea fusese cu câțiva ani în urmă violată și aproape ucisă, însă agresorul ei cu siguranță era mort. Totuși, criminalul nu se dă în lături de la nimic, iar pentru a-și teroriza prada pătrunde chiar în teritoriul unde ea se simte în siguranță, spitalul, unde ucide doi dintre oamenii salvați de Cordell și iese ca o fantomă.

E o carte interesantă, cu multe detalii de medicină, ba chiar și o incursiune în mintea criminalului. Îmi place că nu a insistat pe detaliile din viața privată a polițiștilor și că s-a centrat pe acțiune. O să încerc și celelalte romane din serie. Stilul lui Tess Gerritsen m-a cucerit.

Crima perfectă - de Holly Jackson

 Primul volum al seriei „Crima perfectă” de Holly Jackson mi-a fost recomandat de Diana (care a insistat cam două zile pe lângă mine, dându-mi detalii care să-mi stârnească interesul, până mi-a smuls promisiunea că o voi încerca).

Când eram mică aveam un cireș enorm în grădina cu flori. Era cel mai mare și se vedea de la câteva străzi distanță. Primăvara era spectaculos, mai ales când stăteam minute în șir în vale inspirându-i parfumul și urmărind petalele ce se scuturau ca o ploaie în câmpul cu trifoi. Imaginea aceea e atât de vie în mintea mea, iar cu ea vine la pachet și amintirea primului meu erou.

Aveam vreo 7-8 ani și toți copiii din sat se adunau pe câmpul cu trifoi de sub cireșul meu ca să guste și ei cele mai gustoase și mari cireșe. Desigur, majoritatea erau adolescenți și le plăcea să facă mișto de cei mai mici, furându-le cireșele obținute cu greu. De ciudă că nu ajungeam să gust din propriile cireșe, mă duceam la vecinul să le fur (în grădina lui se găseau și căpșuni, dar se întâmpla ca în „Prâslea cel voinic și merele de aur”), iar el tocmai asta păzea și când mă prindea în copac venea cu o găleată mare și îmi cerea să-i strâng și lui vreo 5 kile ca să facă baba lui dulceață sau compot, apoi stătea la baza trunchiului cu un toiag până se făcea seara (timp în care mi se acrise și de cireșe și de tot pe tot anul) și avea bunăvoința bunica să vină la fântână cu o sticluță de rom, îmbunându-l pe bătrân cu sfânta licoare cât să uite de mine și s-o șterg acasă.

Situația cu cireșele s-a schimbat când băiatul unui vecin din sat a mai crescut și putea să se urce singur în copacul meu, iar prima care avea onoarea să guste minunatele cireșe eram eu. Așadar, e logic de ce a devenit băiatul ăla primul meu erou: pentru că a fost bun cu mine.

Poate vă întrebați ce legătură are cu cartea „Crima perfectă” și ce aberații scriu eu aici. În afară de faptul că eroina cărții vrea să demonstreze nevinovăția primului ei erou, niciuna, doar mi-am amintit de tinerețea mea.

Revenind, cartea începe cu Pippa, o elevă de liceu care își alege ca proiect un vechi caz de crimă din orașul ei, cu scopul de a dovedi nevinovăția băiatului, care fusese bun cu ea în copilărie și pe care ea îl admirase enorm.

Se presupunea că Sal Singh își ucisese iubita, pe Andie Bell, iar apoi își pusese capăt zilelor în aceeași pădure în care dispăruse cadavrul ei. Poliția clasează cazul și vreme de cinci ani totul e dat uitării, deși familia băiatului devine hărțuită de oameni. Imaginea fetei dispărute o pune într-o lumină favorabilă pe aceasta, transformându-l pe băiat într-un monstru. Pippa crede cu tărie că el nu ar fi fost niciodată în stare de așa ceva și pornește de la premisa că Sal e nevinovat. Pentru asta apelează la fratele lui Sal, Ravi, iar cei doi sunt porniți să descopere și să dezgroape secrete vechi.

Cartea e foarte interesantă. Fiecare teorie privind moartea fetei la care te poți gândi ți se așterne în fața ochilor. Te invită să faci pe detectivul, având la dispoziție aceleași detalii de care dispun și personajele, până devine o întrecere între tine și ei (ceea ce o face destul de antrenantă). E la obiect, nu insistă pe viața personală a Pippei (deși Diana era de părere că nu se dau detalii cu privire la viața ei privată, indirect, eu cred că sunt destule cât să ne facem o privire de ansamblu asupra ei). Crima perfectă e interesantă și te ține în suspans. Îți oferă o listă de suspecți, e ca o joacă în stilul whodunnit. Se citește ușor, unele capitole fiind notate ca interviuri sau mesaje. O recomand!

Meseria de romancier - de Haruki Murakami

Am dat întâmplător peste „Meseria de romancier” de Haruki Murakami la librărie și cred că mi-a atras atenția mai mult pentru că, răsfoind primele pagini, am dat peste fragmentul ăsta:

„Mai aud câteodată de scriitori care leagă între ei înfocate prietenii, însă eu unul tratez aceste poveşti cu oarecare suspiciune. Sigur că uneori s-o mai întâmpla şi aşa, dar nu cred că relaţia lor apropiată poate dura prea mult. Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă şi mulţi dintre ei au o mândrie şi un sentiment al rivalităţii foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulţi scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie.”

Sunt ani de zile de când nu am mai citit ceva scris de Murakami (făcusm o pasiune pentru cărțile lui în liceu, pentru că în animeul Tokyo Ghoul personajul principal citea cartea „În căutarea oii fantastice” și am zs să-i dau și eu o șansă, apoi au urmat „Kafka pe malul mării”, „Iubita mea Sputnik”, „Salcia oarbă, fata adormită”, „Dans dans dans”, „Cronica păsării-arc” - cea mai bună mi s-a părut Cronica, urmată de Kafka, dar apoi am renunțat la Murakami pentru că ideile mi se păreau repetitive și romanele lui nu mă mai „mișcau” ca înainte), totuși, cu fragmentul ăsta m-a convins să iau cartea „Meseria de romancier”. 

Acest scurt fragment mi-a amintit de vreo două întâmplări pe care și eu le trăisem cu ceva ani în urmă, de fapt, cuvintele astea de mai sus mi le-a spus și mie cineva și pentru mine s-au dovedit a fi adevărate în mai multe rânduri.

Cu câteva luni în urmă, am fost la o expoziție de artă, invitată chiar de autorul picturilor (care se întâmplă să fie și vecinul meu). Arta lui e destul de controversată. Am mai fost la alte două expoziții de-ale sale și știam la ce să mă aștept în materie de tablouri și... dacă e să fiu sinceră, am decis să merg doar din respect pentru el.

Așadar, mi-am luat sandale comode (pregătită să rezist vreo trei ore în picioare) și m-am dus la galerie singură. Ei bine, dacă în celelalte dăți vecinul meu m-a salutat politicos și apoi și-a îndreptat atenția spre alți oaspeți de vază, acum m-a surprins când a venit direct spre mine, m-a luat de mână și mi-a îndreptat pașii spre un grup de scriitori.

Nu mă pregătisem sufletește pentru o asemenea întâlnire, eu venisem doar să ascult un discurs despre picturile vecinului, nicidecum înarmată cu cărțile mele, în plus, cam toată sala era plină de profesori, poeți, artiști și oameni care vorbeau fără să asculte (eram obișnuită de la cenacluri). Mi-am zis că e bine, așa voi cunoaște și eu persoane noi, o să încerc să socializez cu ei, să fiu prietenoasă (cum eu sunt timiditatea în persoană făceam eforturi colosale ca să nu o iau la fugă din mulțimea aceea, deși nimeni nu se uita măcar în direcția mea).

Și... față în față cu respectabilii autori a peste o sută și, respectiv, aproape zece cărți publicate (după cum menționau cel puțin o dată la câteva minute, în caz că uitase cineva), a căror nume nu mi le mai amintesc (iar după ce respectivii și-au citit și câteva opere îmi era clar că nici nu avea rost să îmi încarc memoria cu numele lor, deși făceau parte dintr-o asociație de scriitori destul de cunoscută), mi-au dat impresia că nu le ajung nici cu prăjina la nas. Pe moment nu mi-a picat bine, dar nici nu am stat să plâng din cauza asta. Vecinul meu ne-a făcut cunoștință și a început imediat să-mi laude cărțile, care i-au plăcut mult și mi-o reamintește de fiecare dată când ne întâlnim, dar domnul cu o sută de cărți l-a întrerupt abrupt și m-a întrebat dacă am cărțile la mine.

Evident că nu le aveam, doar nu venisem la galerie cu scopul de a-mi face reclamă (consider că ar fi fost de prost gust un asemenea gest din partea mea, pentru că nu era vorba de mine atunci, ci doar de autorul picturilor, în plus, nici nu sunt genul ăla de autor care își cară cărțile peste tot cu sine și le fotografiază din toate unghiurile). Ca o mică paranteză la paranteza precedentă, am fost anul trecut la o lansare de carte și când s-a instalant un moment de liniște, un anume domn din public s-a ridicat în picioare, dar nu ca să îi adreseze vreo întrebare autoarei cărților lansate, ci ca să invite publicul la propria sa lansare de carte ce urma să aibă loc în curând. Nici nu-mi pot imagina cum s-a simțit autoarea respectivă, dacă și eu, din public, am fost deranjată de un asemenea gest.

Revenind, i-am spus că nu am cărțile la mine și înainte să mai spun altceva, s-a întors spre pictor și i-a zis: „Degeaba mi-o lauzi. Cărțile contează.” Vecinul m-a prezentat apoi altor doi autori, care au dat din cap, mimând un salut tacit și asta a fost tot. M-am retras într-un colț și am așteptat să înceapă și să treacă prezentarea. Bănuiesc că și dacă aș fi avut cărțile la mine, atitudinea acestor scriitori ar fi fost la fel (din ce am observat, se purtau la fel și unii cu alții, nu doar cu „intrușii”, iar când au fost invitați să vorbească în fața mulțimii despre lucrările pictorului ei își citiseră poeziile... și, din punctul meu de vedere, unii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu poezia).

Revenind la „Meseria de romancier” a lui Haruki Murakami, dacă cineva o citește pentru a afla ceva secrete de scriitor sau pentru sfaturi, nu cred că îl va ajuta prea mult, dar eu cu ocazia asta am făcut cunoștință din nou cu omul Haruki Murakami și nu mi-a părut rău, am descoperit că am ceva lucruri în comun cu el. E o carte care se citește ușor și a fost interesant să văd și perspectiva lui Murakami despre scris (mai ales după ce citisem și „Misterul Regelui - despre scris” de Stephen King).

„Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să-mi reflecte sufletul - atât şi nimic mai mult. Am simţit un impuls foarte simplu şi puternic şi, fără să mă gândesc prea mult la ce avea să urmeze, m-am aşezat la birou şi am început să scriu la întâmplare. Fără nici un stres. Iar când făceam asta, aveam un sentiment foarte viu de plăcere şi libertate.”

Doctori ucigași - de Colin Evans

Fiecare dintre cele 13 cazuri prezentate în „Doctori ucigași” de Colin Evans au fost interesante, unele mai mult, altele mai puțin, dar toate sunt destul de cunoscute (mai ales cazul lui Harold Shipman). Totuși, singurul care chiar mi-a rămas mult timp în minte e cel al lui Marcel Petiot.

Despre Harold Shipman, Robert George Clements sau Charles Friedgood mai auzisem și citisem din alte cărți, dar despre Marcel Petiot a fost prima oară. După război (1919), Petiot a urmat facultatea de medicină din Paris, și în 1921 a devenit medic calificat.

Se presupune că prima lui crimă ar fi avut loc în 1926, și victima a fost menajera lui, Louise Delavau, care rămăsese însărcinată și lumea începea să vorbească. La ceva timp după dispariția menajerei, un cadavru fără cap a fost pescuit dintr-un râu din apropiere, iar un vecin și-a amintit că îl văzuse pe Petiot încărcând un cufăr în mașina sa. De la suspect de crimă, Petiot s-a gândit să devină primar și i-a reușit, iar după câteva isprăvi, lumea din Villeneune a început să-l considere un erou, cariera lui ca primar fiind în plină ascunsiune (cu toate că jumulea conturile publice ale orașului și mai era și cleptoman, cetățenii îi treceau aceste metehne cu vederea... deși până în 1930 circulaseră zvonuri stranii despre pivnițele primarului).

Într-o noapte de martie, Armand Debauve, proprietarul unei lăptării, își găsește soția ucisă și casa incendiată. Poliția găsește arma crimei, un ciocan aruncat în lacul din apropiere, și ajunge la concluzia că ucigașul sigur era de prin partea locului, căci un străin nu s-ar fi putut orienta prin împrejurimi pe timpul nopții și nu ar fi știut că aceea era noaptea în care erau cei mai mulți bani în prăvălie. Cercetările nu duc nicăieri, iar situația s-ar fi liniștit de la sine... dacă (la fel ca alți criminali care cred că au dus de nas poliția) Petiot nu ar fi început să ponegrească victima, spunând că moralitatea ei nu era chiar imaculată, apoi să își bată joc de poliție (cum făcuse și după ce dispăruse menajera lui, Louise), ba chiar dezvăluise detalii despre crimă care nu erau cunoscute decât poliției, devenind astfel suspect din nou și de data asta un vecin al lui Debauve, pe nume Fiscot, își amintise că-l văzuse pe Petiot prin apropierea casei în noaptea crimei. Din păcate, Fiscot era și un pacient al lui Petiot, iar Petiot și-a ales tocmai acel moment să-l cheme la cabinetul lui pe Fiscot, pentru a-i administra un „medicament minune”e reumatism, iar trei ore mai târziu singurul martor al poliției era mort. Petiot scrisese că murise din cauze naturale și semnase certificatul de deces, iar poliția nu mai avea nicio pistă și niciun motiv să se ia de primar în mod nejustificat.

În 1931 Petiot e demis din funcția de primar, pentru că fusese prin delapidând fondurile, dar, la cererea susținătorilor săi, candidează din nou și e învins (într-o competiție strânsă), alegându-se cu postul de consilier general. Dar nu rezistă în noul post decât un an, pentru că e prins furând electricitate de la compania locală, astfel că Petiot pleacă din Villeneuve și se mută cu soția și fiul său la Paris.

La Paris, Petiot își deschide un nou cabinet și adună în curând 3000 de pacienți. Nu s-a potolit nici acum. A ucis o fată cu morfină, dar cantitatea era prea mică pentru a fi acuzat de crimă, iar Petiot scapă din nou ca prin urechile acului. Cleptomania lui îl bagă în bucluc când fură dintr-o librărie, dar el simulează nebunia și își convinge psihiatrul că e stabil mintal și gata de eliberare, astfel că Petiot iese de la spitalul de boli mintale, dar și comisia care îl evaluează obține o mică victorie, pentru că membrii ei erau convinși că Petiot mințea de înghețau apele și că invoca nebunia selectivă, dar legal nu mai putea fi reținut.

Petiot scapă de lege de multe ori, iar averea lui crește vertiginos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el face trafic de droguri și medicamente, iar cum Parisul era în haos din cauza ocupației naziste, Petiot a profitat de necazul celorlalți pentru a-și mări averea. Pentru că se ocupa și cu practica medicală și cu realizarea avorturilor ilegale, averea lui se număra în milioane de franci, pe care i-a investit în proprietăți imobiliare, mai ales una din apropierea Arcului de Triumf, care aparținuse domeniului regal în trecut, apoi actriței Cecil Sorel. Petiot a plătit o mare sumă pe acel imobil și a angajat și o firmă de construcții pentru a „îmbunătăți” clădirea după instrucțiunile lui. A construit o cameră de gazare pe unde își urmărea victimele dintr-un vizor, iar ca vecinii să nu-și bage nasul, a înălțat și gardul din jurul curții cu 90 cm în plus.

Planul lui Petiot era simplu. El se prezenta drept șeful unei rețele numite „Fly-Tox” și dădea de înțeles că, pentru un anumit comision, putea aranja plecarea în siguranță a oricărei persoane din Franța. Pentru că Parisul era îngrozit de zvonurile lagărelor morții din est, „serviciile” lui Petiot erau foarte căutate, mai ales de evrei. Numărul victimelor crește, la fel ca averea lui Petiot. Chiar și Gestapoul află de el și îi întinde o cursă prin intermediul unui evreu, Yvan Dreyfus, care își aștepta deportarea într-un lagăr de concentrare. Dar odată ce Dreyfus intră în clădirea specială a lui Petiot, nu mai iese niciodată, dar îi conduce pe ofițerii Gestapo la ușa lui Petiot. 

Petiot e torturat de Gestapo opt luni, apoi eliberat (mulți se întreabă de ce nu l-au executat, iar unii afirmă că majoritatea victimelor lui Petiot erau evrei, de aceea Gestapoul a ales să ignore situația în schimbul unui procent din afacere). Și își începe iarăși afacerea criminală. Vreo două luni mai târziu, un cetățean sună la poliție, plângându-se de un coș de fum (în acel imobil din apropierea Arcului de Triumf, Petiot ardea cadavrele). Poliția vine acolo și e îngrozită de atâtea cadavre, dar culmea, Petiot le prezintă o scenă în care el e șeful unui grup de Rezistență, iar acele cadavre aparțin unor nemți și trădători de patrie... și poliția îl crede, iar Petiot pleacă acasă cu bicicleta pe urmă.

Totuși, Gestapoul îl caută iar pe Petiot și poliția franceză îl caută și ea, crezând că Petiot le făcuse o favoare cu cadavrele „nemților”. Curând, află și francezii ce poamă e Petiot cu adevărat, mai ales când descoperă în clădirea aceea rămășițele care, unele dintre ele, au aceleași disecții ca un șir de 12 cadavre mutilate pescuite între 1942-1943 din Sena, dându-și astfel seama că au de-a face cu același criminal. Poliția îl prinde pe Petiot la magazinul fratelui său, unde au găsit și 49 de valize și sacoșe pline cu lucrurile victimelor sale.

Petiot a încercat diverse metode de a scăpa de vină, ba chiar scrisese un articol în care pretindea că e un ofițer al Rezistenței care își salvase țara, dar că Gestapoul îi punea în cârcă acele crime de care nu se făcea vinovat. Oricum, investigațiile au condus și la alte lucruri cumplite înfăptuite de Petiot, având ghilotinarea asigurată.

Poate ce m-a surprins cel mai mult la cazul acestui criminal e chiar incredibilul lui noroc. E înfiorător de câte ori a scăpat ca prin urechile acului, chiar și cu poliția avându-l în vizor, ca să-și continuie faptele abominabile.

Misterul din pădure - de Matt Wesolowski

 Cu ceva timp în urmă am văzut cartea „Misterul din pădure” recomandată pe un grup și mi-a atras atenția descrierea ei. Nu era prea populară, pentru că am văzut-o o singură dată, în rest, tot dădeam de „Pacienta tăcută” (care nu mi s-a părut așa wow pe câtă reclamă i se făcea, dar dacă nu citești de regulă thrillere, atunci da, pare grozavă).

În „Misterul din pădure”, Scott King - gazda unui canal de podcasturi, intitulat „Șase Povești” - primește o scrisoare în care i se cere să investigheze un caz vechi din 1988, anume dispariția unui băiețel pe nume Alfie Marsden.

Circumstanțele dispariției lui Alfie sunt cum nu se poate mai bizare. În Ajunul Crăciunului, în 1988, într-o noapte ploioasă, în timp ce treceau prin pădurea Wentshire, Sorrel Marsden (tatăl copilului) începe să audă sunete ciudate venind de la motorul mașinii. Îngrijorat, oprește mașina să verifice. Totuși, în mai puțin de cinci minute, cât verifică el sub capotă, Alfie, care dormea pe bancheta din spate, dispare fără urmă. Sorrel cere imediat ajutorul poliției, dar oricât e căutat copilul, rămâne în zadar, așa că în 1995, Alfie Marsden e declarat oficial mort.

Scott King alege șase oameni apropiați de Alfie ca să-i spună povestea și ies la iveală detalii sinistre, care l-ar putea ajuta să aducă puțină lumină în acest caz vechi. Oare să fie „ceva” în pădurea Wentshire, de vreme ce le-a fost interzis oamenilor să mai intre în ea? În noaptea dispariției, mașina lui Sorrel se oprise la un site de construcții abandonat (din cauza nenumăratelor relatări ciudate ale constructorilor, care se temeau să mai lucreze acolo).

Cartea e plină de suspans și de multe ori mi-a dat fiori. E o poveste bine structurată și foarte interesantă. O recomand!

Drama otrăvirilor - de Paul Ștefănescu

Am luat cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu de la Târgul Cărții. Credeam că va prezenta anumite cazuri celebre de otrăvire, dar tema a fost mult mai aprofundată decât mă așteptam și e o carte foarte interesantă. Unele informații le știam din alte cărți, din „Dicționarul de droguri, toxicomanii și dependențe”, din „Arta regală a otrăvurilor”, „Pe urmele crimelor”, „Doctori ucigași” și probabil din altele cu metode criminalistice și criminali în serie care foloseau otrava (în mare parte pentru că pe când scriam „Mireasă de sacrificiu” consultasem multe asemenea cărți pentru documentare), dar multe au fost noi.

Autorul prezintă cazurile de interes, care au pus bazele toxicologiei și au făcut-o să evolueze, pentru a ține pasul cu inventivitatea oamenilor care recurgeau la otrăvuri pentru a scăpa de anumite obstacole (în postarea despre „Arta regală a otrăvurilor” am menționat-o pe Giulia Toffana și sticluțele ei cu „apă sfințită” și vopselurile pe bază de plante și ciuperci otrăvitoare, plus despre teriacul lui Mitridate).

Și câteva dintre informațiile pe care le-am reținut pe parcurs.

Legenda spune că rădăcina de aconit s-a născut din spuma lui Cerber. Otrava asta era cunoscută ca „pardaliankes” (omorâtoarea de pantere). Ca fapt divers, Calpurnius Bestia (unul dintre conjurații lui Catilina) și-a otrăvit soțiile cu aconit.

Acidul cianhidric era folosit de preoții lui Isis și Osiris pentru suprimarea acelora care trădaseră secretele inițierii (asta conform lui Ogier).

Pe vremea familiei Borgia otrava era foarte populară. O întâmplare care mi-a rămas în minte e aceea a unui nobil, pe nume Savelli, care poseda o cheie otrăvită și o folosea ca să scape de cei care îl incomodau (ca o mică paranteză aici, felul în care proceda Savelli mi-a amintit de un episod din animeul Gosick, pe care îl recomand, e un anime foarte interesant, cu cazuri misterioase și o poveste emoționantă). Revenind la Savelli, acesta îi dădea cheia otrăvită persoanei de care voia să scape și îi cerea o anumită hârtie dintr-o vitrină. Evident, vitrina nu se deschidea și victima forța ușița, strângând și cheia în mână. Victima primea o înțepătură superficială, de care uita adesea, dar după cel mult 24 de ore era moartă. O altă metodă populară de otrăvire e aceea despre care ați citit și în „Numele Trandafirului” de Umberto Eco (nu dau spoiler, e o carte care merită citită... sau poate preferați filmul).

O altă ispravă a familiei Borgia care mi-a rămas în minte (poate mai mult din cauza cruzimii ei) a fost moartea cardinalului Francois Floris, a cărui corp intrase în putrefacție de viu din cauza otrăvii și chinurile lui au fost de nedescris până să moară după patru zile, iar cadavrul lui ajunsese să se descompună chiar pe drumul spre groapa unde aveau să-l arunce doi hamali, căci nimeni nu voia să se apropie de el, de sicriu nici pomeneală. Ținta familiei Borgia era un anume Cornetto, pe care încearcă să-l omoare și mai târziu, dar un servitor încurcă sticlele cu vin și servește vinul respectiv lui Cezar și papei Alexandru al IV-lea. Astfel, otrăvitorii au cunoscut la rândul lor durerea provocată victimelor lor.  

Cu ceva ani în urmă citisem un articol vechi despre un pat cu baldachin care aparținuse lui Cezar Borgia. Uitasem de acele date, dar le-am redescoperit în cartea asta. Un englez a cumpărat (la un preț piperat încă) fastuosul pat de la niște negustori de antichități italieni. Parul a fost instalat în camera de oaspeți ai vilei din Florența a englezului și toți care au dormit o noapte în acel pat au fost găsiți morți a doua zi dimineața. Era ca un blestem, pentru că nu se putea determina cauza morții acelor oameni. După un șir de victime (printre care și un detectiv), proprietarul a apelat la un prieten medic, care să cerceteze patul. După investigații minuțioase, s-a descoperit că perdeluțele și salteaua patului erau impregnate cu o otravă foarte puternică, iar cel care se culca în pat încălzea cu trupul salteaua și perdelele, care începeau să emane un gaz otrăvitor. După aflarea acestor lucruri, proprietarul a decis să ardă patul.

Alte cazuri despre care puteți afla în carte sunt cele ale marchizului de Ganges, al marchizei de Brinvilliers, despre o prăjitură fatală (cazul Charles Lafarge), ba chiar și un castel blestemat sau despre blestemul amazoanelor.

A fost o carte pe care am savurat-o, mai ales că stilul autorului e destul de obiectiv și fără prea multe interferențe. Am fost surprinsă că am găsit foarte multe informații noi, chiar și la unele cazuri celebre prezentate și în „Arta regală a otrăvurilor”.

Murder on the menu (volumul 2)

 Cordon Bleu Stories of Crime and Mystery

Am găsit-o în bibliotecă și credeam că am și primul volum, dar nu. Țin minte că am luat-o cu câțiva ani în urmă de la un anticariat, pentru că avea nume cunoscute ca Gaston Leroux (cel care a scris „Fantoma de la Operă” și „Misterul Camerei Galbene”), Alphonse Daudet („Piciul”) și Alexander Pushkin (de care am auzit, dar nu am citit nimic până acum, pentru că luasem o pauză de la clasicii ruși și după „Maestrul și Margareta” sau „Crimă și pedeapsă” nu aveam starea necesară). 

Cred că suntem obișnuiți deja cu poveștile în care cineva bea și mănâncă vesel la o petrecere sau la o masă cu prietenii, apoi, câteva clipe mai târziu, cade mort. Și Agatha Christie are asemenea povești. În filmele după cărțile ei, multe crime au loc după ce victima bea o cană de ciocolată caldă înainte de culcare sau un pahar cu șampanie.

Evident, și basmele și istoria au destule istorioare cu otrăviri prin mâncare. Cel mai celebru exemplu e Albă-ca-Zăpada care primește un măr otrăvit, ca să nu mai pomenesc de celebrele familii Borgia și de Medici.

Din „Murder on the menu 2”, unele povești mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin spre deloc, dar mi-au făcut cunoscute stilurile unor autori și pe care dintre ei să îi mai caut și pe viitor.

1. „A Terrible Tale” de Gaston Leroux - asta a fost într-adevăr o poveste teribilă, dar nu într-un sens bun. Gaston Leroux (jurnalist și gurmand) își găsea deseori inspirația în bistrourile din Paris și Toulon, la fel s-a întâmplat și cu povestea asta. Un grup de marinari se adună într-o cafenea din Toulon și încep să-și depene experiențele. Dintre toți, doar căpitanul Michel, cel cu un singur braț, rămâne tăcut și după ce se lasă înduplecat de ceilalți tovarăși începe să-și spună povestea despre cum și-a pierdut brațul. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, căpitanul avea o mică vilă într-o suburbie din Le Mourillon, lăsată moștenire de familia sa, dar cam lăsată de izbeliște pentru că el era plecat aproape constant în călătorii pe mare. Totuși, se întoarce mai devreme dintr-un voiaj și se duce la vila asta ca să se odihnească pentru câteva zile. Acolo, e martor chiar din prima seară la o scenă bizară cu vecina lui misterioasă, pe care o urmărește în secret și are impresia că e ceva supranatural la mijloc, deoarece femeia pare că vorbește singură, dar i se răspunde de ceva nevăzut, și poarta se deschide și închide aparent singură, ba căpitanul mai aude și niște dupăituri și sunete ciudate cărora nu le pricepe sensul, iar asta îl frământă toată noaptea.

A doua zi, o întâlnește pe frumoasa lui vecină și, deși ea încearcă să-l evite, în cele din urmă conversează cu el din politețe și căpitanul află că ea e soția unui fost coleg de al său, căpitanul Gerard. Michel insistă neapărat să-l viziteze, în ciuda protestelor femeii, și apare nepoftit la ușa lor chiar în acea seară.

La vila Makoko, Michel îl întâlnește pe Gerard... adică doar bustul lui, care se deplasa cu ajutorul unor cârlige (la partea asta, recunosc că povestea și-a pierdut orice urmă de credibilitate pentru mine). La cină apar curând și alte busturi de bărbați, care se mișcă tot cu cârlige, ba mai și mănâncă cu ele, și își spun povestea, despre cum au naufragiat pe o insulă și s-au mâncat între ei pentru a supraviețui, și femeia era cu ei, dar ei fiind gentilomi, au scutit-o și ea a rămas întreagă. Totuși, arătările au prins gustul cărnii de om și îl atacă pe căpitanul Michel, și așa își pierde el brațul.

2. „So you won't talk!” de Damon Runyon - despre autorul ăsta nu știam nimic, dar povestea lui din antologie s-a cam jucat cu nervii mei la început. E plină de slanguri americane și jargoane, și atâtea repetiții, încât nu de puține ori am vrut să renunț la ea, mai ales în primele cinci pagini. Este vorba despre un detectiv amator care fură de la locul crimei papagalul unui miliardar, crezând că papagalul va rezolva misterul morții stăpânului său. Totuși, detectivul amator e și un mare gigolo, așa că nu vrea să meargă pe la teatru sau pe unde mai are el treabă cu papagalul după el, așteptând ca pasărea să spună ceva, și îi dă papagalul unui prieten ca să aibă grijă de el și să noteze fiecare cârâială a păsării... cu lux de amănunte. După câteva zile, prietenul pierde papagalul original și îl înlocuiește cu altul, a cărui vocabular obraznic prinde criminalul în cele din urmă. 

3. „Sauce for the Goose” de Patricia Highsmith - Autoarea e cel mai probabil cunoscută după romanul „Strangers on a Train”, care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock. Pentru mine a fost prima întâlnire cu ea și mi-a plăcut povestea din antologie, deși ideea a mai fost folosită și ar putea fi considerată clișeică azi. Pe scurt, în „Sauce for the Goose” o soție îi întinde o grămadă de „accidente” intenționate soțului ei mai în vârstă, pentru a scăpa de el fără a fi bănuită de poliție și pentru a trăi apoi fericită cu amantul ei chipeș. Planul îi funcționează și un „accident” o scapă de soțul nedorit. La scurt timp, se căsătorește cu amantul, dar după o vreme, ăsta îi coace și el niște „accidente” ca să scape de ea, numai că femeia își dă seama și procedează și ea la fel din nou. Eventual, ajung să se omoare amândoi unul pe altul.

4. „A Very Commonplace Murder” de P.D. James - Povestea asta mi s-a părut ca idee și stil cu „Pacienta tăcută”, de fapt povestea asta are foarte multe în comun cu romanul cu pacienta. Un angajat la o anumită firmă descoperă ceva legat de șeful său și își face o copie de rezervă de la ușa clădirii unde crează pentru a se strecura noaptea înăuntru și a cerceta mai bine. Totuși, într-una din nopți vede pe strada alăturată un cuplu care se întâlnește în secret, femeia fiind măritată. După alte câteva nopți, femeia e ucisă și aventura ei e făcută cunoscută publicului, iar vina cade pe amant, urmând ca acesta să fie spânzurat. Angajatul e martor la crimă și îl poate salva pe băiatul acela, dar alege să nu o facă... dintr-un motiv foarte previzibil pe care l-am bănuit încă de la început.

5. „A Dinner at Imola” de August Derleth - Una dintre poveștile cu adevărat fascinante ale acestei antologii, care include personaje celebre ca faimosul Cesare Borgia și Niccolo Machiavelli. Niște oaspeți, printre care și Machiavelli, sunt invitați la o cină cu Cesare Borgia, dar fiecare se uită cu coada ochiului la inelul gazdei lor. Cesare Borgia îl ia în vizor pe ducele Paolo di Colonna, despre care are bănuieli că s-a aliat cu dușmanii familiei Borgia și vrea să pornească o revoltă. Borgia îl elimină cu o lumânare special comandată de la magicienii lui, iar în timp ce vorbește cu el, ducele dă semnele unei otrăviri și moare la scurt timp... de o boală necunoscută zic medicii, iar restul mesenilor, încurajați de Cesare Borgia își reiau masa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși toți se tem în secret de uneltirile gazdei lor.

6. „The Feast in the Abbey” de Robert Bloch - Acesta e autorul lui „Psycho” (care a fost și ecranizat de Alfred Hitchcock în 1960). Povestea a fost interesantă și plină de suspans. Un cavaler trece printr-o pădure într-o noapte furtunoasă, dorindu-și să ajungă la domeniul fratelui său, și dă peste o abație, la care cere popas pentru că are impresia că din cauza întunericului a rătăcit drumul. Cât timp e condus de ciudații „călugări” spre o chilie de-a lor - chilie care, la fel ca abația, e plină de bogății - el aude cânturile lor de afară, dar nu sună deloc a rugăciuni și cântece bisericești și are o senzație de teamă crescândă, amintindu-și de unele povești de-ale bătrânilor despre o abație secretă în mijlocul pădurii... Mănăstirea Diavolului. Abatele îl cheamă pe cavaler la masa lor, și acesta e surprins când îi vede pe călugări îmbuibându-se cu mâncăruri care mai de care mai bogate și apetisante, mai ales cărnuri, un festin de care nu au parte nici regii. Deși le urmează exemplul și mănâncă, i se pare că acea carne are un gust ciudat... și începe să intre la bănuieli, mai ales când abatele îi pune în capul mesei o tisie acoperită și forma ascunsă sub ștergar poate fi ușor recunoscută. Teama cavalerului se accentuază până spre nebunie când abatele îi spune povestea Mănăstirii Diavolului și îi arată ce era pe tipsia acoperită...

7. „The Three Low Masses” de Alphonse Daudet - Un preot trebuie să oficieze cele trei slujbe din Ajunul Crăcunului, dar ajutorul lui îl momește cu mâncarea delicioasă pregătită pentru toți sătenii de Crăciun. Prima parte a slujbei rezistă și o duce până la capăt cum se cuvine, dar nerăbdarea lui crește și de la a doua parte începe să scurteze frazele și să sară peste rânduri, iar la a treia parte grăbește așa tare slujba, că nimeni nu mai poate ține pasul cu el și enoriașii nu mai înțeleg nimic. Oricum, pe urmă preotul fuge să se înfrupte cu bucatele alese, dar după câteva îmbucături cade mort, din cauza efortului de a termina rapid slujbele. Totuși, el e blestemat după moarte și se transformă în fantomă care, în nopțile de Crăciun, la ruinele bisericii, încearcă să-și țină slujbele cum se cuvine, pentru a se odihni în pace.

8. „The Coffin Maker” de Alexander Pushkin - Un bărbat care face sicrie și fiicele lui sunt invitați la o petrecere a unui vecin, dar replica gazdei îl jignește cu ceva și el decide să bea în cinstea morților care i-a avut drept clienți. Dar ajuns acasă își dă seama că morții îl așteptau acolo ca să petreacă cu el.

9. „A Case for Gourmets” de Michael Gilbert - Asta a fost o poveste lungă, dar destul de plictisitoare pentru mine. Un pasager adoarme în tren și se trezește într-o gară în care sunt diverse afișe, printre care unul cu „gem de heringi” crede el, dar cineva îl pocnește și leșină, iar când se trezește e într-o gară cunoscută și merge acasă, dar următoarele zile caută în tren afișele cu gemul de heringi. Un ofițer îl prinde când rupea afișele plătite și după ce află toată tărășenia, se decide să afle adevărul.

10. „Rum for Dinner” de Lawrence G. Blochman - Asta a fost o poveste surprinzător de bună, din care am și învățat că este o rețetă de pui cu banane, și că fructele ackee sunt otrăvitoare când sunt crude sau prea coapte și că medicamentul cel mai la îndemână e alcoolul. Un hoț de diamante e invitat la cina unor bogătași, dar e ucis acolo și amanta lui îl duce la spital, unde un anume doctor îi face examenul toxicologic și află adevărul, iar restul e floare la ureche. 

11. „Under the Hammer” de Georges Simenon - De la autorul lui Maigret mă așteptam la mai mult, dar asta a fost o poveste destul de slăbuță, cu o femeie care lucrează la un han și își ucide un oaspete pentru a-i lua banii ca să-l facă pe soțul ei infidel să se întoarcă la ea... după ce ăsta voia să fugă cu amanta.

12. „Poison a la carte” de Rex Stout - Cică detectivul Nero Wolfe e varianta americană a lui Sherlock Holmes... dar afirmația asta e cât se poate de departe de adevăr după părerea mea. Nero Wolfe are o personalitate neplăcută și ca detectiv nu a făcut mai nimic, deși celelalte personaje îl laudă pentru inteligența sa și ingeniozitatea cu care rezolvă cele mai grele cazuri... Pe mine nu m-a convins deloc și nici nu cred că-l voi căuta pe viitor pe detectivul Nero Wolfe, poate pur și simplu povestea asta nu i-a scos în valoare geniul. A fost și povestea cea mai lungă dintre toate și cea mai lălăită, și confuză pe alocuri. Nero Wolfe și asistentul lui, (fustangiul) Archie Goodwin, sunt invitați la o cină pompoasă de niște gurmazi bogați și invită 12 actrițe ca să le servească felurile de mâncare. Unul dintre bogătași moare și automat vina cade pe femei și astea sunt interogate toate laolaltă, fără niciun rezultat, că aia care l-a ucis e prea deșteaptă (vorba lui Nero Wolfe) și apoi nu mai e, își pierde brusc neuronii doar ca să îi gâdile egoul lui Nero Wolfe... și se dă singură de gol... deși nimeni nu are nici măcar o brumă de bănuială asupra ei... dar cade în „capcana lui Nero”. Misterul în sine nu a fost rău... dar lălăiala m-a făcut să-mi pierd interesul. Cu povestea asta mi-am pierdut timpul aiurea.

13. „Lamb to the Slaughter” de Roald Dahl - O poveste destul de scurtă, cu o idee de bază foarte întâlnită, dar a fost bună și m-a ținut ca pe ace. Un polițist vine acasă după muncă și îi spune soției lui iubitoare și gravidă în șase luni că vrea un divorț. Într-o clipă de furie, femeia îl lovește în cap cu o pulpă de miel înghețată bocnă și îl omoară, apoi încearcă să scape fără să fie executată. Finalul e ironic și oarecum amuzant.