Food Weird-o-Pedia: The Ultimate Book of Surprising, Strange, and Incredibly Bizarre Facts about Food and Drink - Alex Palmer

 Am luat cărticica asta la reducere, alături de alte cărți despre istorie culinară, cumva, de la o vreme mă pasionează să citesc despre gătit (nu și gătitul în sine). Desigur, uneori mă mai uitam la concursuri de gătit pe Paprika TV și când vine vorba de seriale, niciunul nu l-a întrecut în topul favoritelor mele pe „Jewel in the palace”. Începusem cu istoriile ciocolatei, vaniliei, căpșunilor, înghețatei, brânzei, apoi cu multe rețete din perioada Regency, am trecut și pe la bucătăria chineză, ba chiar m-am plimbat și pe la un restaurant foarte popular de sushi din oraș (oricât aș încerca, sushi nu e de mine), istoria ceaiului și tot așa (Ce multe cărți de istorie am acum că mă gândesc mai bine).

Multe din lucrurile astea din carte le știam deja, dar mi se par interesante, așa că o să pun câteva și mai jos.

- Avocado erau numite cândva „perele aligatorului”. Conchistadorii spanioli din America Centrală și de Sud foloseau sâmburii de avocado pentru a produce cerneală.

- Cojile de banană au mai multe proprietăți medicinale. Polizaharidele din interiorul cojii ajută la ameliorarea mâncărimii cauzate de mușcăturile de insecte. Acidul salicilic astringent din coajă ajută la reducerea plăcii bacteriene, în timp ce acidul citric servește ca un agent de albire blând, care ajută la albirea dinților. Enzimele din interiorul cojii încurajează de fapt deplasarea așchiilor spre suprafața pielii, așa că aplicarea unei bucăți de coajă de banană (sau miere) pe locul în care s-a înfipt o așchie se poate dovedi mai eficientă și mai puțin dureroasă decât un ac sau o pensetă.

- Acidul palmitic derivat din uleiul de cocos este unul dintre ingredientele cheie ale napalmului. Combinat cu acid naftenic (denumirea de „na” din „palm”-ul acidului palmitic) și amestecat cu benzină, amestecul incendiar s-a dovedit distructiv, mortal și ieftin, ucigând sute de mii de oameni pe tot parcursul războiului din Vietnam.

 - Smochinele sunt polenizate de viespi minuscule de smochine. Funcționează astfel: o viespe mică, însărcinată, intră într-o mică deschizătură de la capătul smochinei, pierzându-și adesea aripile și antenele în acest proces. Depune polenul pe care îl transportă de la floarea în care s-a născut, apoi își depune larva... și moare în interiorul smochinei. Aceste ouă eclozează, iar viespile tinere ies apoi din smochină, aducând cu ele polenul pentru a ajuta la răspândirea materialului genetic al fructului în altă parte. Carcasa viespii-regină este apoi descompusă în proteine, care sunt consumate odată cu fiecare fruct de către oricine le mănâncă. (Pare a fi scârbos, dar nu toate viespile sunt rele, unele fac chiar și miere care e considerată o delicatesă.)

- Ananasul funcționează ca un agent natural de frăgezire a cărnii. Fructul este plin de enzima bromelaină, care descompune lanțurile proteice, ceea ce îl face o marinadă ideală pentru carne, făcând-o moale și dulce în același timp. Dar, din același motiv, ananasul nu este potrivit pentru gemuri sau jeleuri, deoarece enzima descompune și gelatina. Bromelaina este atât de puternică încât procesatorii de ananas trebuie să poarte mănuși de protecție, altfel, în timp, enzima erodează pielea de pe față și mâini, lăsând pielea uscată și mici răni. (Asta îmi amintește de un criminal al cărui nume l-am uitat, dar el a folosit sucul de ananas pentru a scăpa de amprentele sale.)

- Broccoli conține mai multă vitamina C decât portocalele, cu 132 mg de vitamină per porție - aproape dublă față de cele 69,7 mg de vitamina C găsite într-o portocală.

- Țelina este un afrodisiac natural (metresele regilor francezi foloseau des leguma asta). Este încărcată cu hormonul masculin androsteron, care, dacă este consumat, eliberează un miros ce stimulează excitația la femei.

- Salata Caesar nu este numită după liderul roman Iulius Caesar, ci după inventatorul salatei, hotelierul italian Caesar Cardini, care a venit cu ideea de a combina salată romană, parmezan și gălbenuș de ou crud la restaurantul său din Tijuana.

- Spanacul poate neutraliza explozibilii. Cercetările efectuate de Departamentul de Energie al SUA au descoperit că enzimele care se găsesc în mod natural în spanac degradează explozibilii și oferă o modalitate mai sigură de eliminare a materialelor explozive decât arderea, detonarea sau îngroparea acestora.

- Slănina era folosită la fabricarea explozibililor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, americanii au fost încurajați să doneze grăsimea obținută din mâncărurile pe care le găteau (în special slănina), astfel încât armata să poată transforma grăsimile în glicerină, care putea fi apoi utilizată în scopuri mai distructive. 

 

- Timp de două secole, europenii au crezut că roșiile sunt otrăvitoare și au evitat să le consume, numindu-le chiar „mere otrăvite”. Acest lucru nu se baza doar pe suspiciunea legată de culoarea lor roșie: o serie de oameni care le-au mâncat s-au îmbolnăvit sau chiar au murit, în special cei bogați. Motivul era că aciditatea ridicată a roșiilor, atunci când erau așezate pe vasele de cositor, populare printre cei înstăriți, făcea ca fructele să elimine plumb din farfurie. Odată ingerate, acestea provocau intoxicație cu plumb, ceea ce ducea la boală.

- Iaurtul este mult mai popular în rândul femeilor decât în rândul bărbaților (un sondaj a constatat că 68% dintre femei consumă iaurt, în timp ce doar 43% dintre bărbați o fac). Cu toate acestea, bărbații ar putea dori să adauge mai mult iaurt în dietele lor. Un studiu MIT a descoperit că șoarecii masculi care au fost hrăniți cu iaurt și-au inseminat partenerele mai repede și au produs pui mai mari decât cei care nu au fost hrăniți cu produse lactate. Nu numai atât, dar au ajuns să aibă testicule cu aproximativ 5% mai mari decât grupul care nu a mâncat iaurt și cu 15% mai mari decât cei care au fost hrăniți cu mâncare nesănătoasă.

- Ketchup-ul a fost inițial preparat din pește. Prima rețetă înregistrată de ketchup, datând din anul 544 d.Hr., recomanda să se „ia intestinul, stomacul și vezica peștelui galben, rechinului și chefalului și să se spele bine. Să se amestece cu o cantitate moderată de sare și să fie puse într-un borcan. Să fie închis bine și incubat la soare”. Numit „ke-tsiap”, era un sos popular printre marinarii chinezi și a fost descoperit în cele din urmă de britanici.

- Deși prea multă cafea poate provoca dureri de cap, amețeli și alte efecte secundare neplăcute, cafeaua este, în general, destul de bună pentru sănătate. Diverse studii au recunoscut faptul că cafeaua ajută la arderea grăsimilor, reduce riscul de diabet zaharat de tip 2 și chiar protejează un consumator de boala Alzheimer și demență. 

- O credință populară rusească susține că punerea unei broaște într-o găleată cu lapte ajută la prevenirea stricării acestuia. Deși nu este clar ce a inspirat această idee, cercetări recente asupra secrețiilor pielii broaștelor, conduse de chimistul A.T. Lebedev de la Universitatea de Stat din Moscova, au descoperit că amfibienii conțin niveluri ridicate de peptide - compuși antimicrobieni care servesc drept antibiotice puternice împotriva bolilor bacteriene precum Salmonella și Staphylococcus.

- Vata de zahăr (și scaunul electric) a fost inventată de un dentist, William Morrison.

 

 

Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas - Alfonso Signorini

 Am primit cartea asta cadou cu foarte mulți ani în urmă, dar am și uitat de ea, chiar nu era momentul ei atunci, mai ales că nu eram o fană a Mariei Callas. Prima oară când am ascultat-o nu mi-a plăcut vocea ei. Pe lângă vocea dură, opera nu mă atrăgea deloc, mă enerva că nu înțelegeam aproape nimic din cuvintele rostite, de emoții nici pomeneală. 

Cu vreo 3-4 ani în urmă am văzut filmul „The Fifth Element” și scena care m-a impresionat cel mai mult a fost cea cu Diva Plavalaguna care cânta. Fix atunci intrase și mama în camera mea și de la primele note a zis: „Aoleu! Nu asta iarăși!” și a ieșit imediat. Evident, după ce s-a terminat filmul m-am dus după mama să o întreb la ce se referea, pentru că din câte știam eu ea nu era familiarizată cu filmul. Și mi-a zis că nu, dar știa melodia aceea pentru că o tot cântasem vreo lună sau două când eram mică. Răspunsul ei m-a mirat, pentru că eu nu mai țineam minte asta, deși mi se părea foarte familiară melodia „Diva Dance”. L-am întrebat și pe tata dacă era adevărat, și el a zis tot da, fără să stea pe gânduri. Mi-au povestit și că nu era singura operă pe care o încercasem la acei șase ani ai mei, ci mai „cântasem” și „Aria of the Night Queen” și că speriasem educatoarele și copiii de la grădiniță și că venisem într-o zi de la grădiniță și de atunci nu mai încercasem să cânt absolut deloc, chiar și personalitatea mea se schimbase dramatic și devenisem extrem de timidă. Totuși, oricât încerc să-mi amintesc partea aceea, parcă mă oprește ceva și nu pot ajunge la acele amintiri. 

Oricum, „Diva Dance” (interpretată de Inva Mula) din „The Fifth Element” a fost reintroducerea în operă pentru mine și am început să o ascult tot mai des, am încercat iar cu Maria Callas. Recunosc, vocea ei nu m-a prins de la început nici de data asta. Totuși, în noaptea aia în mintea mea cânta doar Callas. Vocea ei are ceva inconfundabil și de neuitat și cu cât o ascultam mai mult, cu atât îmi plăcea mai mult. Am ascultat multe cântărețe de operă după aceea, dar tot Callas îmi place cel mai mult, poate pentru că e printre singurele care chiar îmi trasmite emoții.

„Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas” de Alfonso Signorini nu a fost o noutate, deși l-am terminat doar într-o zi. Multe din informațiile din carte le știam deja din interviurile și documentarele cu Maria Callas, dar tot a fost o lectură emoționantă și interesantă.

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant, la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali.

E un fantasy plin de aventuri, dar și relaxant pentru o vacanță la mare.

Scris în stele - Nova Riley

Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele oferă speranță, putere și asigurarea că finalurile fericite sunt posibile.

Romantismul promite că, indiferent cât de sumbre par uneori lucrurile, în cele din urmă totul se va rezolva cu bine și dragostea adevărată va triumfa - iar într-o lume incertă, acest lucru este foarte reconfortant. Poate de aceea e cel mai căutat gen literar, pentru că oferă șansa de a retrăi dragostea și sentimentul de a te îndrăgosti din nou și din nou sau de a visa la iubire adevărată. 

Cred că popularitatea romanelor de dragoste constă și în faptul că ele pot evoca amintiri. Unele povești chiar seamănă cu cele trăite de unii dintre noi, iar dacă nu, putem visa la cum ar fi fost dacă.

„Scris în stele” de Nova Riley e un roman despre o adolescentă problematică, care învață ce e iubirea și, mai ales, iertarea. Spun povestea unei tinere care se maturizează și învață că poate avea succes, că este utilă și valoroasă pe cont propriu, că există bărbați care o vor respecta și o vor trata bine; și că merită să aștepți pentru astfel de bărbați.

Cu personajele Nova Waters și Caden Riley am avut o relație de love-hate, și e de înțeles, pentru că de regulă nu mă împac deloc cu cărțile cu adolescenți. Uneori, îi îndrăgeam, alteori, mă exasperau. Dar povestea a fost drăguță, iar finalul m-a făcut să zâmbesc. Cartea asta mi-a adus aminte de cum era viața de liceu, cu bune și cu rele.

Dacă vă plac poveștile în genul „After” sau cele ca ale autoarelor Ana Huang, Colleen Hoover sau Kristin Hanah, cred că și asta ar fi pe placul vostru.

Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, în compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.