Decameronul - Giovanni Boccaccio

 Îmi aranjasem alfel cărțile din bibliotecă (cred că le tot schimb locul de câteva ori pe an, în funcție de ce am chef să citesc) și am dat de „Decameronul” lui Boccaccio. Citisem cartea asta prin liceu și mai țin minte câteva povestiri, dar pe majoritatea le-am cam uitat, așa că am hotărât să o reiau. Țin minte că în liceu îmi plăcuse mult.

Eu sunt una dintre persoanele alea care citesc capitolele acelea de început, „Prefață” sau „Cuvânt înainte” unde cineva ne dă mai multe informații despre cartea propriu-zisă, context, vremea în care a trăit autorul și altele despre perioada respectivă, de regulă, le citesc pentru că sunt puse acolo pentru a te învăța mai multe. Am întâlnit niște astfel de capitole introductive extrem de interesante la „O mie și una de nopți”, „Poveștile din Canterbury”, volumele de proză fantastică franceză și cele cu „Moartea regelui Arthur”, „Spartacus”, recent, la „A bloody chamber”de fapt, chiar la foarte multe cărți acele părți introductive sunt foarte interesante, totuși, de data asta am avut parte de un studiu introductiv plictisitor, cu cuvinte cât mai pompoase, dar cu nimic concret care să-mi rămână în minte (de înțeles, am înțeles ce voia să transmită autorul, dar tocmai „lungirea” asta academică, în care te cam învârți în jurul cozii înainte de a transmite ceva clar și răspicat, mă face să-mi pierd interesul, uneori). Ce am reținut era că mi se tot repetau aceleași idei, dar cu alte cuvinte, așa că, după o vreme, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Când eram în liceu, mai mulți profesori recomandau „Decameronul”, cu mențiunea să sărim peste studiul introductiv, și nici atunci nu am ascultat și culmea, am avut aceeași părere despre acesta ca în urmă cu câțiva ani. 

Revenind la „Decameron”, are și acesta un cuvânt de început, dar te prinde imediat. Autorul povestește cum a ajuns să scrie această carte și circumstanțele acelor vremuri, anume ciuma care a bântuit Florența în 1348. 

Situația din oraș fiind deplorabilă, oamenii murind pe capete, lumea nu mai ține cont de reguli. Unii fug din oraș, alții trăiesc ignorând buna cuviință și desfătându-se în fel și chip, alții fură din casele fără stăpâni pentru că nu mai e nimeni de care să se teamă, căci forțele de ordine s-au împuținat și nu mai fac față.

Șapte tinere femei și trei cavaleri se întâlnesc la biserică și decid să plece și ei din oraș, ca să scape de molimă, pe moșia unuia dintre ei, la țară. 

Numele femeilor sunt Pampinea (ea e și cea care vine cu ideea de a pleca din oraș, singura dintre femei care pare a avea un caracter hotărât și întreprinzător, numele ei însemnând vioaia, înfloritoarea - și consider că i se potrivește pentru că ea vrea să scape de moartea ce o înconjoară și să scape de nefericirea nepotrivită firii ei), Fiammetta - jucăușa, Filomena - iubitoarea de cântece (pe ea Pampinea o numește „copilă înțeleaptă” când îi pasează conducerea celei de-a doua zile), Emilia - ispititoarea, Lauretta - cea asemănătoare Dafnei, preschimbată în laur, Neifile - tânăra îndrăgostită, Elisa - cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire. Cavalerii se numesc Filostrato, Pamfilo și Dioneo (Dioneo e cel care e mai șugubăț din fire, poveștile lui stârnind hazul sau detensionând stările după o poveste mai tristă).

Sunt zece zile în care fiecare spune câte o poveste, câte zece pe zi, o sută în total. În prima zi, regina e Pampinea și poveștile nu au o anumită temă dată. Fiecare poveste are un mic rezumat sub titlu.

Prima zi:

Povestea întâi - Pamfilo spune povestea unui om care a săvârșit toate relele în viață, dar pe patul morții, ca să nu le facă probleme unor frați cămătari, minte la spovedanie pe un călugăr cuvios, iar acesta îl crede un sfânt. Povestea mi s-a părut într-o anumită măsură asemănătoare cu „Elixirul de viață lungă” a lui Balzac, din antologia „Proza fantastică franceză”, primul volum. 

Povestea a doua - Neifile spune povestea negustorului Giannotto din Civigni, care vrea să-l convingă pe prietenul lui evreu, Abraham, să treacă la creștinism. După o vreme, Abraham îi zice că va decide dacă trece la creștinism sau nu, după ce va face o vizită la curțile papale de la Roma. Acolo, el vede traiul ticălos al preoțimii, nu întâlnește nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pilde grăitoare, ci desfrâu, zgârcenie, lăcomie și altele mai rele, și i se pare că preoții de acolo încearcă din răsputeri să spulbere și izgonească credința creștină în loc să îi fie sprijin. Dar pentru că în ciuda faptelor acelor preoți credința creștină sporește zi de zi, Abraham vede în asta o minune a Sfântului Duh și trece și el la creștinism.

Povestea a treia - Filomena spune povestea evreului Melchisedec, care scapă dintr-o cursă a sultanului Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele. Povestea asta are aerul uneia din „1001 de nopți”.

Povestea a patra - asta e a lui Dioneo și e destul de amuzantă. Un călugăr întâlnește o fată și o aduce în chilia sa, dar starețul îl vede și plănuiește să-l facă de râs în văzul tuturor. Totuși, călugărul află și el că starețul știe și îi întinde o cursă. Îi dă cheia chiliei sale și zice că merge să aducă lemne. Între timp, starețul se duce în chilia călugărului și din vorbă în vorbă cu fata, ajunge să cadă și el în păcat, dar cum nu vrea să o turtească pe fată cu cuvioasele sale kile, o pune să stea deasupra. Evident, călugărul vede tot și îl are la mână, așa că decid să țină amândoi secretul și să o tot furișeze pe fată în mănăstire. 

Povestea a cincea - Fiammeta spune povestea marchizei di Monferrato care potolește iubirea nesocotită a regelui Franței servindu-i la masă doar găini.

Povestea a șasea - și asta a fost drăguță și amuzantă. Emilia spune povestea unui om de treabă, care dă peste un călugăr cârpănos. Omul se lăuda că are un vin așa de bun, că până și Hristos ar bea cu poftă din el, iar călugărul îi tot caută nod în papură, că ba îl face pe Hristos bețiv, ba că e bun de rug, ba că îi trântește un proces, iar bietul om ajunge să îi dea o grămadă de bani călugărului, ca să iasă nevătămat, ba călugărul îi și dădu porunci câteva zile, silindu-l să participe zile la rândul la slujbe. Ascultând omul de porunca călugărului, aude într-o zi la slujbă: „Primi-vei însutit și moșteni-vei viața veșnică” și el se gândește imediat la fățarnica milostivire a călugărilor care dau sărmanilor lături ce-s bune de aruncat sau dat la porci. Iar când merge la respectivul călugăr să îi dea raportul că a mers la slujbă, omul îl face de râs, spunându-i că îi e tare milă de călugări, că dacă o să primească însutit pe lumea cealaltă din oalele cu zeamă chioară ce le dau ei săracilor, atunci o să se înece toți în atâta zeamă. 

Povestea a șaptea - Filostrato spune povestea lui Bergamino, care îi dă peste nas lui messer Cane della Scala pentru zgârcenia sa. Asta a fost destul de plictisitoare și cam neinteresantă. O uitasem complet și nu îmi mai aminteam despre ce era.

Povestea a opta - Lauretta spune o poveste asemănătoare celei a lui Filostrato, dar asta mi-a plăcut și e destul de celebră. Mulți autori au folosit-o ca inspirație. Emilio de Grimaldi e un om tare bogat, dar e așa zgârcit, încât trăiește mai rău decât un sărac, așa că toată lumea i-a uitat numele și îl cunoaște numai drept Emilio Zgârie-Brânză. Într-o zi, vine în oraș un om tare respectat, Guiglielmo Borsiere, și cum aude de zgârcenia lui Emilio, își dorește să-l cunoască, iar Emilio îl primește și îi arată noua lui casă, proaspăt zugrăvită, cerându-i lui Guiglielmo să-i spună ceva ce nu s-a mai văzut, ca el să pună să i se zugrăvească în sala de ospețe. Guiglielmo îi spune să pună să i se zugrăvească Dărnicia, iar Emilio fu cuprins de o mare și grea rușine și de atunci se schimbă, devenind cel mai darnic, cumsecade și primitor om.

Povestea a noua - asta mi-a plăcut în mod deosebit. Elisa spune povestea unei femei, care e atacată și batjocorită de niște tâlhari când ajunge în Cipru, dar nu merge la rege ca să ceară să i se facă dreptate, căci regele e un mare fricos, ci îi spune:

„Stăpâne, n-am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ți cere să mă înveți cum izbutești să rabzi batjocura ce aud că ți se face zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd și eu supusă ocara ce mă arde, deși, mi-e martor Dumnezeu, de-aș izbuti s-o așez în cârca dumitale, ți-aș așeza-o bucuroasă, de vreme ce te arăți a fi atât de mare meșter la pătimirea lor.”

Iar regele se trezește și din ziua aceea, începând cu ocara femeii pe care o răzbună cu strășnicie, se preschimbă într-un rege care pedepsește pe cei care pătau cu vorba sau cu fapta cinstea coroanei sale.

Povesta a zecea - îi revine Pampineei, iar ea spune povestea unui bătrân, maestrul Alberto din Bologna, care se îndrăgostește de o tânără și foarte frumoasă văduvă, madonna Malgherida de Ghisolieri. Femeia își dă seama de sentimentele lui, căci bătrânul se plimba des pe la casa ei, așa că, alături de niște prietene, plănuiește să-l facă de râs, dar planul se întoarce împotriva ei, când bătrânul îi spune că doamnele rod prazul de la coadă la cap, în loc de la cap la coadă, și cam tot așa își aleg și iubiții.

V-am făcut poftă de Decameron? Mie una mi-a trezit interesul și nostalgia și clar o să-l recitesc pe tot. Asupra unor povești am alte păreri și le înțeleg altfel față de prima dată când le-am citit în liceu. Cred că mulți elevi ar aprecia Decameronul, chit că numărul de pagini e puțin intimidant, dar poveștile sunt și scurte și lungi, iar rezumatul de la începutul lor te ajută să îți faci o anumită idee despre ce e povestea.

Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Naziștii și drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich - Norman Ohler

 

Cu ceva timp în urmă, citisem „Lumea văzută de medici” de Paul Ștefănescu și mi se păruse foarte interesantă, mai ales când avea un capitol dedicat lui Hitler și a consumului său de droguri. Tot cam pe atunci, o prietenă lucra la cartea ei și avea, printre altele, abordat și subiectul drogurilor în Germania nazistă (dacă sunteți curioși în privința cărții ei, se numește „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu și se găsește pe site-ul editurii Literpress), și am avut niște discuții foarte interesante pe tema asta, destul cât să îmi trezească mai mult curiozitatea în privința acelei perioade. 

Ca să fiu sinceră, perioada Germaniei naziste nu mă atrăgea prea mult, eu fiind pasionată mai mult de istoria de dinainte de 1900, în plus, reticența mea vine și din faptul că a fost o vreme când pe toate grupurile de lectură, și nu numai, vedeam o grămadă de cărți despre Holocaust și Auschwitz; toată lumea parcă numai cărți de astea recomanda și numai cărți de astea se scriau și publicau. Am luat și eu atunci o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar pur și simplu mă simt cumva obosită când le văd sau când vreau să aleg o carte de citit, de aceea am ajuns să le evit. Totuși, am început „Naziștii și drogurile” pentru că eram curioasă de istoria acestor substanțe și ce rol au avut.

În „Lumea văzută de medici” e un episod interesant legat de Hitler. Într-o zi, Hitler discuta cu Rauschning (mai marele regiunii Danzig, acesta fiind și crescător de animale) despre problemele mutației în cadrul rasei umane și ameliorarea sângelui uman, dar Rauschning nu prea avea habar la ce se referea Hitler și i-a zis:

„Dar nu puteți face altceva decât să ajutați natura și aceasta să-și scurteze drumul pe care-l are de străbătut! Trebuie ca ea, natura însăși, să vă ofere o varietate nouă. Până în prezent în privința speciei animale, crescătorii nu au reușit decât în foarte rare cazuri să realizeze mutații, adică să creeze caractere noi.”

„Omul nou se află în mijlocul nostru! Este acolo! strigă Hitler cu un ton triumfător. Nu vă ajunge aceasta? Am să vă spun un secret: am văzut omul nou. El este activ și crud. Mi-a fost frică în fața lui!”

Pronunțând aceste cuvinte, menționează Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare extatică. Și, mai departe, Rauschning descrie o scenă bizară:

„O persoană din anturajul lui Hitler mi-a spus că într-o noapte acesta s-a trezit scoțând strigăte convulsive. Paralizat de frică, așezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panică ce-l făcea să tremure așa tare încât se mișca patul. Din gură îi ieșeau vociferări  confuze și neinteligibile. Gâfâia ca și cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeași persoană mi-a descris una dintre aceste crize cu detalii amănunțite pe care nu le-aș fi crezut, dacă nu era vorba de o persoană sigură și demnă de toată încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurând și privind în jur cu un aer speriat. El este! El este! A venit aici! gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albăstriseră iar transpirația i se aduna în picături mari pe frunte. Deodată, a început să pronunțe cifre fără nici un sens, apoi cuvinte și resturi de fraze. Arăta îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonanțe stranii. Apoi a redevenit tăcut, dar continuând să-și miște buzele. I s-au făcut frecții și i s-a dat să bea ceai. Pe neașteptate, a început din nou să strige din toate puterile: Acolo! Acolo! În colț! Este acolo! Izbea cu piciorul în pardoseala camerei și urla încontinuu. Cei din jur s-au străduit să-l liniștească, asigurându-l că nu se petrece nimic ieșit din comun. În cele din urmă, s-a calmat treptat, revenind la normal...”

În „Naziștii și drogurile” Ohler citează din jurnalele lui Theodor Morell (medicul personal al lui Hitler din 1936 până în 1945). Morell îl folosea pe Hitler drept cobai, apoi obținea certificarea medicamentelot pe care le producea în întregul Reich, sub pretextul că acestea fuseseră deja testate la cartierul general, inclusiv pe fuhrer. Naziștii căutau tot felul de droguri miraculoase, unele fiind testate pe deținuții din lagărele de concentrare, căutându-se metode chimice de suprimare a voinței individuale (unele cercetări aveau să fie continuate în SUA, prin dezvoltarea programului secret MK-Ultra, de control al minții - ca fapt divers, jocul horror „Outlast” a pornit tot de la ideea acestui program nazist secret).

„Medicamentul” distribuit armatei germane era Pervitinul, a cărei substanță activă era metamfetamina (interzisă acum în întreaga lume, dacă vreți ceva pe tema asta recomand serialul „Breaking Bad”). Opiaceele erau una dintre specialitățile Germaniei interbelice, devenită cel mai mare exportator de cocaină, morfină și heroină. Pervitinul rămânea totuși cel mai popular stimulent al vremii, numit metaforic „național-socialismul sub formă de pilulă” și era distribuit în întreaga societate, promițând redescoperirea bucuriei de a trăi, alinarea durerii, redobândirea prospețimii și căpătarea unei stări generale excepționale (Pervitinul devenise popular în întreaga Europă ocupată de naziști, inclusiv în România).

Deși consumul de droguri era condamnat în mod oficial, considerat a fi o „molimă străină”, iar datoria oricărui cetățean german era de a-și prezerva capitalul genetic arian, dependenții fiind internați în lagărele de concentrare, Pervitinul era nelipsit din ranița soldaților (acesta ținându-i pe soldați treji, făcându-i să se concentreze, să uite de foame și de sete, și le dădea și o stare ușor euforică). Pervitinul creând mitul armatei invincibile.

„Naziștii și drogurile” de Normal Ohler chiar e o carte interesantă, mai ales pentru cei pasionați de istoria Germaniei naziste.

Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Damsel - Evelyn Skye

 

Am ajuns la cartea asta pentru că mi-a plăcut filmul (de la GOT mi se trage cu dragonii), dar ăsta e unul din rarele exemple în care filmul e mai bun decât cartea, chit că ambele au multe lipsuri în poveste.

Elodie și familia ei trăiesc într-un ținut sărac, iar când tatăl ei primește un mesager cu o cerere în căsătorie a unui regat misterios, Aurea, dar incredibil de bogat, decide să dea curs acelei cereri pentru ca oamenii din Inophe să o ducă mai bine și să nu moară de foame. Elodie acceptă pentru binele poporului ei și chiar e nerăbdătoare să îl întâlnească pe prințul Henry, cu care schimbă mai multe scrisori și i se pare a fi un bărbat minunat.

Călătoria pe mare până la regatul Aurea durează mai multe luni, dar ajung cu o zi mai devreme decât prevăzuseră și nu găsesc familia regală, iar servitorii îi cam bagă în palat pe ascuns. Evident, familia Bayford rămâne uimită de toate bogățiile din Aurea: aur la tot pasul în palat, pietre prețioase, flori de cristal, holde de grâu, livezi cât cuprinzi cu ochii. Cu totul diferit de ținutul lor sărac. Dar toată acea bogăție e mânjită de sânge nevinovat. Elodie are impresia că ceva e ciudat, dar ignoră presentimentele rele... până descoperă latura întunecată a familiei regale, care o trimite ca sacrificiu unui dragon. 

Cartea e în mare măsură asemănătoare filmului, cu ceva excepții. În carte dragonul vorbește o limbă inventată, dar consider partea aceea foarte slabă, e ca un fel de amalgamare de cuvinte din mai multe limbi (bine, nu mă așteptam la o limbă inventată de Tolkien sau la ceva iz de valyriană veche, dar...)

O altă parte adăugată cărții sunt capitolele din perspectiva fostelor prințese sacrificate, care au avut sens și au adăugat mai multe detalii în firul poveștii. Iar finalul cărții... nu a fost deloc satisfăcător și mai mult decât ciudat și destul de fără sens. Nu e rea cartea, dar nici grozavă. E bună pentru adolescenți aș zice. Ideea e oarecum similară cu cea din „The Ones Who Walk Away From Omelas” de Ursula K. Le Guin (scietatea aia utopică care prosperă de pe urma unui copil care suferă, binele mai multor oameni cu prețul sacrificării unuia, știți voi).

Totuși, prefer filmul. Personajele din film au niște caractere mai umane, chiar și dragonul e mai blând și nu are așa multe ucideri de prințese la activ. Decorurile sunt frumoase, la fel și costumele, iar efectele speciale (dragonul ăla!!!) sunt tare reușite. Categoric nu îi lipsește partea de entertainment, în plus, muzica a fost excepțională. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.