Îngerii morții - Paul Ștefănescu

O carte despre crime celebre. Multe informații le mai citisem și din alte cărți despre criminali în serie sau cunoscuți, dar de aici mulți mi-au fost necunoscuți și cazuri de care nu mai auzisem.

Despre „Vampirul din Dusseldorf”, casa doctorului Holmes, Ted Bundy, Strangulatorul din Boston, Spintecătorul din Yorkshire au mai scris și alții, dar a fost pentru prima oară când am auzit de Vera Renczi (femeia-vampir) - Văduva Neagră din Beekerekul.

Cazul Verei mi-a rămas în minte pentru că ea își comandase 35 de sicrie de zinc ca să schimbe sicriele vechi ale rudelor moarte, plus că unul dintre soți îi murise „într-un accident de mașină în România”. Criminala aducea din Viena tineri și după ce se sătura de ei îi ucidea și ducea în cripta la care doar ea avea cheia, în subteran, alături de celelalte victime, ba chiar își ucisese și fiul de doar 10 ani pentru că îi aflase secretul. Culmea, deși era suspectă de mai multe ori, poliția a lăsat-o în pace pentru că era frumoasă. Nu prea voiau să-i ciufulească penele fără ceva concret, până când îl ucide pe soțul unei femei, iar aceasta îi dă de urmă din cauza unui bilet pe care infidelul și-l uitase în jachetă. Și așa începe investigația și Vera Renczi e prinsă.

Un alt caz interesant e cel cu un plic demascator. Johannes Opdam își otrăvește lent soția (cu care are și trei copii) și scrie o scrisoare prin care îi înscenează sinuciderea, pentru că voia să se însoare cu secretara lui. Evident că e suspectat imediat și închis, deși el insistă că nevasta lui a fost otrăvită de amantul ei și că el e nevinovat. E condamnat pe viață, dar în închisoare, soarta face ca el să fie alături de celula unui alt bărbat acuzat de aceeași crimă și devin prieteni la cataramă. Totuși, asta nu-l împiedică pe Opdam să-l ucidă cu otravă și culmea coincidențelor, în scrisoare lui de sinucidere, îl absolvea pe Opdam de crima împotriva soției sale, spunând acolo că el era amantul care o otrăvise. Și poliția își dă seama că povestea e cusută cu ață albă, dar scrisul din scrisoare e al bărbatului ucis, după cercetarea experților grafologi. Dar... după multe bătăi de cap, descoperă că plicul scrisorii fusese lipit cu saliva lui Opdam și planurile lui de a scăpa din închisoare sunt date peste cap și primește sentință pe viață... din nou.

Este și un caz despre un criminal care inventase o nouă otravă, cazul „Morții nevăzute”, despre care citisem și în „Drama otrăvirilor”, tot de Paul Ștefănescu.

Bijuterii imperiale - Ana Trigo

De cum am văzut noua apariție la Baroque am și luat-o. Istoria bijuteriilor blestemate mă fascinează de ceva vreme încoace. Totuși, foarte puține informații din cartea asta au fost noi pentru mine. Pe majoritatea le știam deja din alte cărți, trei dintre ele sunt „Vraja Diamantelor” de Radu Nor, „Stoned” de Aja Raden și „The Curious Lore of Precious Stones” de George Frederick Kunz (pe asta am găsit-o cea mai complexă lucrare din domeniu și foarte interesantă, întrucât e plină de detalii ale pietrelor prețioase și a istoriei lor din diverse surse, multe anecdote, simbolism, culoare, folclor, divinație, formarea lor, raritate, superstiții, scopuri medicinale, cam tot ce ține de nestemate, dar fără a fi câtuși de puțin plictisitoare, cel puțin din punctul meu de vedere). 

Despre diamantul Hope nu mai e nevoie să spun nimic, e destul de cunoscut, ba chiar a inspirat și Inima Oceanului (colierul din filmul Titanic) și m-a inspirat și pe mine.

Cred că dintre toate nestematele prezentate în cartea asta, singurul cu adevărat „blestemat” pare a fi safirul mov de la Delhi.

Totuși, per total, e o carte interesantă și adună la un loc informații despre bijuteriile celebre și posesorii lor, fie ei loviți de ghinion sau nu.

Chirurgul - de Tess Gerritsen

După ce am lucrat intens la un roman, simțeam nevoia să iau o pauză și să citesc o carte bună. Prima mea alegere a fost „Blestemul Diamantelor” de Anthony King (care m-a atras datorită titlului), dar am fost profund dezamăgită și am stat să mă întreb de ce e încadrat autorul ăsta la thrillere, când din 60 de pagini cât avea cartea lui, mai bine de jumătate erau cu sex fără rost, iar abia la urmă a rezolvat misterul în 2-3 pagini.

Din fericire, am ales pe urmă cartea „Chirurgul” de Tess Gerritsen și am rămas surprinsă de cât de bine e scrisă și cum te ține în suspans pe tot parcursul lecturii. E prima din seria Rizzoli & Isles și o aveam de ceva vreme, dar nu m-am atins de ea, deși aflasem de aceste personaje din jocurile cu detectivi. Am auzit că e și un serial cu ele.

Romanul începe în forță, cu fuga ucigașului de la locul unei crime.

Un an mai târziu, poliția din Boston anchetează o crimă similară și află că modul de operare al criminalului e foarte asemănător cu cel al altuia, care a fost ucis de ultima lui victimă, doctorița Catherine Cordell.

Următoarele crime par să se învârtă în jurul doctoriței și poliția o ia în vizor, aflând că și ea fusese cu câțiva ani în urmă violată și aproape ucisă, însă agresorul ei cu siguranță era mort. Totuși, criminalul nu se dă în lături de la nimic, iar pentru a-și teroriza prada pătrunde chiar în teritoriul unde ea se simte în siguranță, spitalul, unde ucide doi dintre oamenii salvați de Cordell și iese ca o fantomă.

E o carte interesantă, cu multe detalii de medicină, ba chiar și o incursiune în mintea criminalului. Îmi place că nu a insistat pe detaliile din viața privată a polițiștilor și că s-a centrat pe acțiune. O să încerc și celelalte romane din serie. Stilul lui Tess Gerritsen m-a cucerit.

Crima perfectă - de Holly Jackson

 Primul volum al seriei „Crima perfectă” de Holly Jackson mi-a fost recomandat de Diana (care a insistat cam două zile pe lângă mine, dându-mi detalii care să-mi stârnească interesul, până mi-a smuls promisiunea că o voi încerca).

Când eram mică aveam un cireș enorm în grădina cu flori. Era cel mai mare și se vedea de la câteva străzi distanță. Primăvara era spectaculos, mai ales când stăteam minute în șir în vale inspirându-i parfumul și urmărind petalele ce se scuturau ca o ploaie în câmpul cu trifoi. Imaginea aceea e atât de vie în mintea mea, iar cu ea vine la pachet și amintirea primului meu erou.

Aveam vreo 7-8 ani și toți copiii din sat se adunau pe câmpul cu trifoi de sub cireșul meu ca să guste și ei cele mai gustoase și mari cireșe. Desigur, majoritatea erau adolescenți și le plăcea să facă mișto de cei mai mici, furându-le cireșele obținute cu greu. De ciudă că nu ajungeam să gust din propriile cireșe, mă duceam la vecinul să le fur (în grădina lui se găseau și căpșuni, dar se întâmpla ca în „Prâslea cel voinic și merele de aur”), iar el tocmai asta păzea și când mă prindea în copac venea cu o găleată mare și îmi cerea să-i strâng și lui vreo 5 kile ca să facă baba lui dulceață sau compot, apoi stătea la baza trunchiului cu un toiag până se făcea seara (timp în care mi se acrise și de cireșe și de tot pe tot anul) și avea bunăvoința bunica să vină la fântână cu o sticluță de rom, îmbunându-l pe bătrân cu sfânta licoare cât să uite de mine și s-o șterg acasă.

Situația cu cireșele s-a schimbat când băiatul unui vecin din sat a mai crescut și putea să se urce singur în copacul meu, iar prima care avea onoarea să guste minunatele cireșe eram eu. Așadar, e logic de ce a devenit băiatul ăla primul meu erou: pentru că a fost bun cu mine.

Poate vă întrebați ce legătură are cu cartea „Crima perfectă” și ce aberații scriu eu aici. În afară de faptul că eroina cărții vrea să demonstreze nevinovăția primului ei erou, niciuna, doar mi-am amintit de tinerețea mea.

Revenind, cartea începe cu Pippa, o elevă de liceu care își alege ca proiect un vechi caz de crimă din orașul ei, cu scopul de a dovedi nevinovăția băiatului, care fusese bun cu ea în copilărie și pe care ea îl admirase enorm.

Se presupunea că Sal Singh își ucisese iubita, pe Andie Bell, iar apoi își pusese capăt zilelor în aceeași pădure în care dispăruse cadavrul ei. Poliția clasează cazul și vreme de cinci ani totul e dat uitării, deși familia băiatului devine hărțuită de oameni. Imaginea fetei dispărute o pune într-o lumină favorabilă pe aceasta, transformându-l pe băiat într-un monstru. Pippa crede cu tărie că el nu ar fi fost niciodată în stare de așa ceva și pornește de la premisa că Sal e nevinovat. Pentru asta apelează la fratele lui Sal, Ravi, iar cei doi sunt porniți să descopere și să dezgroape secrete vechi.

Cartea e foarte interesantă. Fiecare teorie privind moartea fetei la care te poți gândi ți se așterne în fața ochilor. Te invită să faci pe detectivul, având la dispoziție aceleași detalii de care dispun și personajele, până devine o întrecere între tine și ei (ceea ce o face destul de antrenantă). E la obiect, nu insistă pe viața personală a Pippei (deși Diana era de părere că nu se dau detalii cu privire la viața ei privată, indirect, eu cred că sunt destule cât să ne facem o privire de ansamblu asupra ei). Crima perfectă e interesantă și te ține în suspans. Îți oferă o listă de suspecți, e ca o joacă în stilul whodunnit. Se citește ușor, unele capitole fiind notate ca interviuri sau mesaje. O recomand!

Meseria de romancier - de Haruki Murakami

Am dat întâmplător peste „Meseria de romancier” de Haruki Murakami la librărie și cred că mi-a atras atenția mai mult pentru că, răsfoind primele pagini, am dat peste fragmentul ăsta:

„Mai aud câteodată de scriitori care leagă între ei înfocate prietenii, însă eu unul tratez aceste poveşti cu oarecare suspiciune. Sigur că uneori s-o mai întâmpla şi aşa, dar nu cred că relaţia lor apropiată poate dura prea mult. Scriitorii sunt o specie fundamental egoistă şi mulţi dintre ei au o mândrie şi un sentiment al rivalităţii foarte dezvoltate. Când aduci laolaltă mai mulţi scriitori, rar merg lucrurile bine. Mi s-a întâmplat de câteva ori chiar mie.”

Sunt ani de zile de când nu am mai citit ceva scris de Murakami (făcusm o pasiune pentru cărțile lui în liceu, pentru că în animeul Tokyo Ghoul personajul principal citea cartea „În căutarea oii fantastice” și am zs să-i dau și eu o șansă, apoi au urmat „Kafka pe malul mării”, „Iubita mea Sputnik”, „Salcia oarbă, fata adormită”, „Dans dans dans”, „Cronica păsării-arc” - cea mai bună mi s-a părut Cronica, urmată de Kafka, dar apoi am renunțat la Murakami pentru că ideile mi se păreau repetitive și romanele lui nu mă mai „mișcau” ca înainte), totuși, cu fragmentul ăsta m-a convins să iau cartea „Meseria de romancier”. 

Acest scurt fragment mi-a amintit de vreo două întâmplări pe care și eu le trăisem cu ceva ani în urmă, de fapt, cuvintele astea de mai sus mi le-a spus și mie cineva și pentru mine s-au dovedit a fi adevărate în mai multe rânduri.

Cu câteva luni în urmă, am fost la o expoziție de artă, invitată chiar de autorul picturilor (care se întâmplă să fie și vecinul meu). Arta lui e destul de controversată. Am mai fost la alte două expoziții de-ale sale și știam la ce să mă aștept în materie de tablouri și... dacă e să fiu sinceră, am decis să merg doar din respect pentru el.

Așadar, mi-am luat sandale comode (pregătită să rezist vreo trei ore în picioare) și m-am dus la galerie singură. Ei bine, dacă în celelalte dăți vecinul meu m-a salutat politicos și apoi și-a îndreptat atenția spre alți oaspeți de vază, acum m-a surprins când a venit direct spre mine, m-a luat de mână și mi-a îndreptat pașii spre un grup de scriitori.

Nu mă pregătisem sufletește pentru o asemenea întâlnire, eu venisem doar să ascult un discurs despre picturile vecinului, nicidecum înarmată cu cărțile mele, în plus, cam toată sala era plină de profesori, poeți, artiști și oameni care vorbeau fără să asculte (eram obișnuită de la cenacluri). Mi-am zis că e bine, așa voi cunoaște și eu persoane noi, o să încerc să socializez cu ei, să fiu prietenoasă (cum eu sunt timiditatea în persoană făceam eforturi colosale ca să nu o iau la fugă din mulțimea aceea, deși nimeni nu se uita măcar în direcția mea).

Și... față în față cu respectabilii autori a peste o sută și, respectiv, aproape zece cărți publicate (după cum menționau cel puțin o dată la câteva minute, în caz că uitase cineva), a căror nume nu mi le mai amintesc (iar după ce respectivii și-au citit și câteva opere îmi era clar că nici nu avea rost să îmi încarc memoria cu numele lor, deși făceau parte dintr-o asociație de scriitori destul de cunoscută), mi-au dat impresia că nu le ajung nici cu prăjina la nas. Pe moment nu mi-a picat bine, dar nici nu am stat să plâng din cauza asta. Vecinul meu ne-a făcut cunoștință și a început imediat să-mi laude cărțile, care i-au plăcut mult și mi-o reamintește de fiecare dată când ne întâlnim, dar domnul cu o sută de cărți l-a întrerupt abrupt și m-a întrebat dacă am cărțile la mine.

Evident că nu le aveam, doar nu venisem la galerie cu scopul de a-mi face reclamă (consider că ar fi fost de prost gust un asemenea gest din partea mea, pentru că nu era vorba de mine atunci, ci doar de autorul picturilor, în plus, nici nu sunt genul ăla de autor care își cară cărțile peste tot cu sine și le fotografiază din toate unghiurile). Ca o mică paranteză la paranteza precedentă, am fost anul trecut la o lansare de carte și când s-a instalant un moment de liniște, un anume domn din public s-a ridicat în picioare, dar nu ca să îi adreseze vreo întrebare autoarei cărților lansate, ci ca să invite publicul la propria sa lansare de carte ce urma să aibă loc în curând. Nici nu-mi pot imagina cum s-a simțit autoarea respectivă, dacă și eu, din public, am fost deranjată de un asemenea gest.

Revenind, i-am spus că nu am cărțile la mine și înainte să mai spun altceva, s-a întors spre pictor și i-a zis: „Degeaba mi-o lauzi. Cărțile contează.” Vecinul m-a prezentat apoi altor doi autori, care au dat din cap, mimând un salut tacit și asta a fost tot. M-am retras într-un colț și am așteptat să înceapă și să treacă prezentarea. Bănuiesc că și dacă aș fi avut cărțile la mine, atitudinea acestor scriitori ar fi fost la fel (din ce am observat, se purtau la fel și unii cu alții, nu doar cu „intrușii”, iar când au fost invitați să vorbească în fața mulțimii despre lucrările pictorului ei își citiseră poeziile... și, din punctul meu de vedere, unii nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu poezia).

Revenind la „Meseria de romancier” a lui Haruki Murakami, dacă cineva o citește pentru a afla ceva secrete de scriitor sau pentru sfaturi, nu cred că îl va ajuta prea mult, dar eu cu ocazia asta am făcut cunoștință din nou cu omul Haruki Murakami și nu mi-a părut rău, am descoperit că am ceva lucruri în comun cu el. E o carte care se citește ușor și a fost interesant să văd și perspectiva lui Murakami despre scris (mai ales după ce citisem și „Misterul Regelui - despre scris” de Stephen King).

„Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să-mi reflecte sufletul - atât şi nimic mai mult. Am simţit un impuls foarte simplu şi puternic şi, fără să mă gândesc prea mult la ce avea să urmeze, m-am aşezat la birou şi am început să scriu la întâmplare. Fără nici un stres. Iar când făceam asta, aveam un sentiment foarte viu de plăcere şi libertate.”

Doctori ucigași - de Colin Evans

Fiecare dintre cele 13 cazuri prezentate în „Doctori ucigași” de Colin Evans au fost interesante, unele mai mult, altele mai puțin, dar toate sunt destul de cunoscute (mai ales cazul lui Harold Shipman). Totuși, singurul care chiar mi-a rămas mult timp în minte e cel al lui Marcel Petiot.

Despre Harold Shipman, Robert George Clements sau Charles Friedgood mai auzisem și citisem din alte cărți, dar despre Marcel Petiot a fost prima oară. După război (1919), Petiot a urmat facultatea de medicină din Paris, și în 1921 a devenit medic calificat.

Se presupune că prima lui crimă ar fi avut loc în 1926, și victima a fost menajera lui, Louise Delavau, care rămăsese însărcinată și lumea începea să vorbească. La ceva timp după dispariția menajerei, un cadavru fără cap a fost pescuit dintr-un râu din apropiere, iar un vecin și-a amintit că îl văzuse pe Petiot încărcând un cufăr în mașina sa. De la suspect de crimă, Petiot s-a gândit să devină primar și i-a reușit, iar după câteva isprăvi, lumea din Villeneune a început să-l considere un erou, cariera lui ca primar fiind în plină ascunsiune (cu toate că jumulea conturile publice ale orașului și mai era și cleptoman, cetățenii îi treceau aceste metehne cu vederea... deși până în 1930 circulaseră zvonuri stranii despre pivnițele primarului).

Într-o noapte de martie, Armand Debauve, proprietarul unei lăptării, își găsește soția ucisă și casa incendiată. Poliția găsește arma crimei, un ciocan aruncat în lacul din apropiere, și ajunge la concluzia că ucigașul sigur era de prin partea locului, căci un străin nu s-ar fi putut orienta prin împrejurimi pe timpul nopții și nu ar fi știut că aceea era noaptea în care erau cei mai mulți bani în prăvălie. Cercetările nu duc nicăieri, iar situația s-ar fi liniștit de la sine... dacă (la fel ca alți criminali care cred că au dus de nas poliția) Petiot nu ar fi început să ponegrească victima, spunând că moralitatea ei nu era chiar imaculată, apoi să își bată joc de poliție (cum făcuse și după ce dispăruse menajera lui, Louise), ba chiar dezvăluise detalii despre crimă care nu erau cunoscute decât poliției, devenind astfel suspect din nou și de data asta un vecin al lui Debauve, pe nume Fiscot, își amintise că-l văzuse pe Petiot prin apropierea casei în noaptea crimei. Din păcate, Fiscot era și un pacient al lui Petiot, iar Petiot și-a ales tocmai acel moment să-l cheme la cabinetul lui pe Fiscot, pentru a-i administra un „medicament minune”e reumatism, iar trei ore mai târziu singurul martor al poliției era mort. Petiot scrisese că murise din cauze naturale și semnase certificatul de deces, iar poliția nu mai avea nicio pistă și niciun motiv să se ia de primar în mod nejustificat.

În 1931 Petiot e demis din funcția de primar, pentru că fusese prin delapidând fondurile, dar, la cererea susținătorilor săi, candidează din nou și e învins (într-o competiție strânsă), alegându-se cu postul de consilier general. Dar nu rezistă în noul post decât un an, pentru că e prins furând electricitate de la compania locală, astfel că Petiot pleacă din Villeneuve și se mută cu soția și fiul său la Paris.

La Paris, Petiot își deschide un nou cabinet și adună în curând 3000 de pacienți. Nu s-a potolit nici acum. A ucis o fată cu morfină, dar cantitatea era prea mică pentru a fi acuzat de crimă, iar Petiot scapă din nou ca prin urechile acului. Cleptomania lui îl bagă în bucluc când fură dintr-o librărie, dar el simulează nebunia și își convinge psihiatrul că e stabil mintal și gata de eliberare, astfel că Petiot iese de la spitalul de boli mintale, dar și comisia care îl evaluează obține o mică victorie, pentru că membrii ei erau convinși că Petiot mințea de înghețau apele și că invoca nebunia selectivă, dar legal nu mai putea fi reținut.

Petiot scapă de lege de multe ori, iar averea lui crește vertiginos. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el face trafic de droguri și medicamente, iar cum Parisul era în haos din cauza ocupației naziste, Petiot a profitat de necazul celorlalți pentru a-și mări averea. Pentru că se ocupa și cu practica medicală și cu realizarea avorturilor ilegale, averea lui se număra în milioane de franci, pe care i-a investit în proprietăți imobiliare, mai ales una din apropierea Arcului de Triumf, care aparținuse domeniului regal în trecut, apoi actriței Cecil Sorel. Petiot a plătit o mare sumă pe acel imobil și a angajat și o firmă de construcții pentru a „îmbunătăți” clădirea după instrucțiunile lui. A construit o cameră de gazare pe unde își urmărea victimele dintr-un vizor, iar ca vecinii să nu-și bage nasul, a înălțat și gardul din jurul curții cu 90 cm în plus.

Planul lui Petiot era simplu. El se prezenta drept șeful unei rețele numite „Fly-Tox” și dădea de înțeles că, pentru un anumit comision, putea aranja plecarea în siguranță a oricărei persoane din Franța. Pentru că Parisul era îngrozit de zvonurile lagărelor morții din est, „serviciile” lui Petiot erau foarte căutate, mai ales de evrei. Numărul victimelor crește, la fel ca averea lui Petiot. Chiar și Gestapoul află de el și îi întinde o cursă prin intermediul unui evreu, Yvan Dreyfus, care își aștepta deportarea într-un lagăr de concentrare. Dar odată ce Dreyfus intră în clădirea specială a lui Petiot, nu mai iese niciodată, dar îi conduce pe ofițerii Gestapo la ușa lui Petiot. 

Petiot e torturat de Gestapo opt luni, apoi eliberat (mulți se întreabă de ce nu l-au executat, iar unii afirmă că majoritatea victimelor lui Petiot erau evrei, de aceea Gestapoul a ales să ignore situația în schimbul unui procent din afacere). Și își începe iarăși afacerea criminală. Vreo două luni mai târziu, un cetățean sună la poliție, plângându-se de un coș de fum (în acel imobil din apropierea Arcului de Triumf, Petiot ardea cadavrele). Poliția vine acolo și e îngrozită de atâtea cadavre, dar culmea, Petiot le prezintă o scenă în care el e șeful unui grup de Rezistență, iar acele cadavre aparțin unor nemți și trădători de patrie... și poliția îl crede, iar Petiot pleacă acasă cu bicicleta pe urmă.

Totuși, Gestapoul îl caută iar pe Petiot și poliția franceză îl caută și ea, crezând că Petiot le făcuse o favoare cu cadavrele „nemților”. Curând, află și francezii ce poamă e Petiot cu adevărat, mai ales când descoperă în clădirea aceea rămășițele care, unele dintre ele, au aceleași disecții ca un șir de 12 cadavre mutilate pescuite între 1942-1943 din Sena, dându-și astfel seama că au de-a face cu același criminal. Poliția îl prinde pe Petiot la magazinul fratelui său, unde au găsit și 49 de valize și sacoșe pline cu lucrurile victimelor sale.

Petiot a încercat diverse metode de a scăpa de vină, ba chiar scrisese un articol în care pretindea că e un ofițer al Rezistenței care își salvase țara, dar că Gestapoul îi punea în cârcă acele crime de care nu se făcea vinovat. Oricum, investigațiile au condus și la alte lucruri cumplite înfăptuite de Petiot, având ghilotinarea asigurată.

Poate ce m-a surprins cel mai mult la cazul acestui criminal e chiar incredibilul lui noroc. E înfiorător de câte ori a scăpat ca prin urechile acului, chiar și cu poliția avându-l în vizor, ca să-și continuie faptele abominabile.

Misterul din pădure - de Matt Wesolowski

 Cu ceva timp în urmă am văzut cartea „Misterul din pădure” recomandată pe un grup și mi-a atras atenția descrierea ei. Nu era prea populară, pentru că am văzut-o o singură dată, în rest, tot dădeam de „Pacienta tăcută” (care nu mi s-a părut așa wow pe câtă reclamă i se făcea, dar dacă nu citești de regulă thrillere, atunci da, pare grozavă).

În „Misterul din pădure”, Scott King - gazda unui canal de podcasturi, intitulat „Șase Povești” - primește o scrisoare în care i se cere să investigheze un caz vechi din 1988, anume dispariția unui băiețel pe nume Alfie Marsden.

Circumstanțele dispariției lui Alfie sunt cum nu se poate mai bizare. În Ajunul Crăciunului, în 1988, într-o noapte ploioasă, în timp ce treceau prin pădurea Wentshire, Sorrel Marsden (tatăl copilului) începe să audă sunete ciudate venind de la motorul mașinii. Îngrijorat, oprește mașina să verifice. Totuși, în mai puțin de cinci minute, cât verifică el sub capotă, Alfie, care dormea pe bancheta din spate, dispare fără urmă. Sorrel cere imediat ajutorul poliției, dar oricât e căutat copilul, rămâne în zadar, așa că în 1995, Alfie Marsden e declarat oficial mort.

Scott King alege șase oameni apropiați de Alfie ca să-i spună povestea și ies la iveală detalii sinistre, care l-ar putea ajuta să aducă puțină lumină în acest caz vechi. Oare să fie „ceva” în pădurea Wentshire, de vreme ce le-a fost interzis oamenilor să mai intre în ea? În noaptea dispariției, mașina lui Sorrel se oprise la un site de construcții abandonat (din cauza nenumăratelor relatări ciudate ale constructorilor, care se temeau să mai lucreze acolo).

Cartea e plină de suspans și de multe ori mi-a dat fiori. E o poveste bine structurată și foarte interesantă. O recomand!