Scris în stele - Nova Riley

Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele oferă speranță, putere și asigurarea că finalurile fericite sunt posibile.

Romantismul promite că, indiferent cât de sumbre par uneori lucrurile, în cele din urmă totul se va rezolva cu bine și dragostea adevărată va triumfa - iar într-o lume incertă, acest lucru este foarte reconfortant. Poate de aceea e cel mai căutat gen literar, pentru că oferă șansa de a retrăi dragostea și sentimentul de a te îndrăgosti din nou și din nou sau de a visa la iubire adevărată. 

Cred că popularitatea romanelor de dragoste constă și în faptul că ele pot evoca amintiri. Unele povești chiar seamănă cu cele trăite de unii dintre noi, iar dacă nu, putem visa la cum ar fi fost dacă.

„Scris în stele” de Nova Riley e un roman despre o adolescentă problematică, care învață ce e iubirea și, mai ales, iertarea. Spun povestea unei tinere care se maturizează și învață că poate avea succes, că este utilă și valoroasă pe cont propriu, că există bărbați care o vor respecta și o vor trata bine; și că merită să aștepți pentru astfel de bărbați.

Cu personajele Nova Waters și Caden Riley am avut o relație de love-hate, și e de înțeles, pentru că de regulă nu mă împac deloc cu cărțile cu adolescenți. Uneori, îi îndrăgeam, alteori, mă exasperau. Dar povestea a fost drăguță, iar finalul m-a făcut să zâmbesc. Cartea asta mi-a adus aminte de cum era viața de liceu, cu bune și cu rele.

Dacă vă plac poveștile în genul „After” sau cele ca ale autoarelor Ana Huang, Colleen Hoover sau Kristin Hanah, cred că și asta ar fi pe placul vostru.

Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, îm compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile. 

Rose Oud, Rose Honey, Rose Vanilla - Maison Asrar

 Am fost cucerită de Rose Vanilla, așa că am zis că n-ar fi rău să am toată colecția „Rose de France”. Cred că mi-am făcut un obicei din a colecționa trandafiri, pentru că, nu știu cum se face, toate sticluțele care îmi atrag atenția au trandafiri.

Rose Oud - În notele de vârf are bergamotă, caramel, davana, în notele de mijloc trandafir, frezie, lăcrămioare, iar la bază oud, ambergris, piele. Pentru mine, ăsta e un parfum ciudățel, dar interesant, cred că singurul care chiar mi se pare oriental. Nu mi-a plăcut de la început, chiar și acum am sentimente mixte în legătură cu el; uneori îmi place, alteori mi se pare prea greoi... la aceeași purtare, și, recunosc, nu îl port prea des, pentru că nu am starea necesară cel mai adesea. E simplu și complex în aceeași măsură. În primele cinci minute de la pulverizare simt un ușor acord de bergamotă, dar acesta dispare foarte repede și rămâne un trandafir foarte delicat, iar oudul și davana intră în forță. Treptat, pe fundal se simte și caramelul (foarte fin, abia perceptibil, dar e acolo) și un proaspăt condimentat, cred că de la lăcrămioare și frezie. Dar oudul și davana sunt foarte puternice aici, mă duc cu gândul la o plimbare prin natură, într-o zi caldă, când pământul e încă reavăn de la o noapte ploaiasă și te plimbă pe lângă câmpuri unde mirosul de ierburi luxuriante e foarte pregnant, ocazional, mai prinzi și o boare florală care vine și pleacă. Pentru mine, ăsta e un parfum misterios, cald, elegant, senzual... dar nu îl pot purta tot timpul, pentru că ar trebui să am starea necesară pentru el. Mi se pare foarte matur, notele pământoase te aduc la propriu cu picioarele pe pâmânt. Cred că e cel mai potrivit pentru persoanele peste 35 de ani, primăvara și toamna (cumva, nu mi se pare potrivit pentru iarnă, deși e cald, foarte puternic și persistent, poate pentru că e un parfum care îmi inspiră renașterea naturii). 

Rose Honey - Note de vârf: mandarină, cuișoare, prună;

                    Note de mijloc: labdanum, ceai mate, tutun;

                    Note de bază: vanilie, miere, boabe de tonka

Nici cu ăsta nu m-am împăcat de prima dată. Când l-am încercat prima oară, era ca și cum toate notele din el se luptau pentru supremație și n-am putut mirosi nimic concret în el, dar mi-a dat o durere de cap și mi-a amuțit nasul. L-am încercat din nou după câteva zile și de data asta a fost mai bine, puteam detecta cuișoarele și tutunul. Iubesc aroma cuișoarelor, dar nu am fost încântată. Nu sunt o fană a notei de tutun, iar asta era atât de puternică, încât domina totul. L-am lăsat în pace vreo două luni și acum observ schimbarea. A devenit noua mea obsesie. Mandarinele și prunele nu le simt, doar când pulverizez se simte un miros proaspăt de citrice zemoase, care durează câteva secunde, apoi dispare complet. Ce se simte apoi pe tot parcursul zilei e mierea (o miere polifloră aș zice), labdanumul, o notă fină, amăruie (care nu e deloc deranjantă, ci oferă profunzime parfumului), cred că de la ceai, cuișoarele sunt permanent acolo, tutunul - care e temperat acum, și un miros foarte plăcut de fân uscat. Nu simt vanilia sau boabele de tonka, dar poate e nevoie să-l mai las la macerat. Totuși, îmi place mult cum e acum, mi se pare perfect. E un miros proapăt, ușor condimentat, dulce (dar nu dulcele ăla clasic, ci unul rafinat, elegant, care nu e copleșitor), elegant. Îl port cu orice ocazie, uneori chiar și când stau acasă, pentru că nu am nevoie de o anumită ocazie ca să mă bucur de ceva ce-mi place. Momentan, e preferatul meu... după Rose Vanilla.

Rose Vanilla - Note de vârf: lămâie

                     Note de mijloc: trandafir, drywood  

                     Note de bază: vanilie, mosc

Sunt absolut îndrăgostită de acest parfum. Pe cât e de simplu, pe atât e de frumos. Se deschide cu note citrice proaspete, lămâie răcoroasă, ca o limonadă, apoi apar niște trandafiri vanilați, dar nota de lămâie se simte constant. Notele lemnoase sunt și ele acolo, dar sunt așa subtile, încât nu „fură” scena trandafirilor și lămâii. E un dulce ușor pudrat, foarte aromat, cu o notă amăruie (ca atunci când freci petalele de trandafir de dulceață cu lămâie). Eu îl găsesc foarte asemănător cu mirodul de dulceață de trandafiri, după care sunt înnebunită. E un parfum care nu se schimbă pe parcursul zilei, tocmai de aceea îmi place atât de mult. E foarte persistent, iar proiecția e moderată, de aceea e parfumul meu de confort pe care îl folosesc cel mai des. 

Din toată colecția Rose de France de la Maison Asrar, singurul care îmi lipsește e Rose Musk, dar probabil o să îl iau și pe acela. Acestea le-am luat de pe orioudh.ro  

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Parfum: Rose Absolute, Rose Bouquet - Maison Asrar

Rose Absolute - unul dintre parfumurile mele preferate. L-am luat blind-buy, pentru că avea aproape aceleași ingrediente ca Rose Vanilla tot de la Maison Asrar (casa asta de parfumuri e wow), dar sunt absolut încântată de el. Nu e un parfum complicat, e elegant și simplu, dar tocmai simplitatea lui mă face să nu mă mai satur de el. E un trandafir dulce, proaspăt, vanilat cu note citrice foarte pronunțate (ca atunci când freci petalele de trandafir cu lămâie). Ăsta și Rose Vanilla mă duc cu gândul la dulceața de trandafiri. Deci cum să nu îl iubesc? Parfumul ăsta reprezintă dragi aduceri aminte pentru mine. Persistența lui e destul de bună, undeva la 7-8 ore pe pielea mea.

Rose Bouquet - cu parfumul ăsta încă nu îmi dau seama ce simt. Nu îl iubesc, dar nici nu îmi displace. Cineva îl comparase cu Delina Exclusif de la Parfums de Marly (eu nu l-am mirosit pe acela ca să le pot compara) și probabil are dreptate, multe note ale celor două sunt aceleași, în plus, imediat ce l-am mirosit mi s-a părut foarte cunoscut, de aceea sunt sigură că l-am mai întâlnit înainte. Simt o grămadă de note în el, dar nu-mi sunt prea clare ca să le identific cu certitudine. Eu simt un miros puternic de trandafiri (unul destul de dark și amețitor), mulți licheni (așa mulți încât mă duc cu gândul la o pădure întunecată), ceva ușor condimentat (cred că o fi un soi de piper, pentru că nu mă dau în vânt după mirosul lui), note lemnoase și ceva citrice, cred că are și ceva oud în el (pentru că mi se pare foarte... robust) și un foarte ușor iz de tămâie, dar nu simt fructele sau vanilia pe care se presupune că le are. E un parfum foarte puternic, oarecum dulce, și rezistent până în punctul în care îmi dă dureri de cap. E clar unul care poate fi purtat doar seara sau în sezonul rece, din punctul meu de vedere, și nu prea mi se pare că ar fi apreciat de femeile sub 30 de ani. 

Parfum: Rose & Romance - Khadlaj

 

Pusesem de ceva vreme ochii pe parfumul ăsta, pentru că atrăgeau notele din compoziția sa, dar eram indecisă, pentru că nu e popular și nici recenzii nu prea are (totuși, am observat că multe dintre parfumurile populare pe care le-am luat nu mă încântă prea mult, așa că m-am decis să nu mă mai las influențată de vloggări și să dau o șansă acelor parfumuri care chiar îmi atrag atenția și, de regulă, intuiția mea e bună în alegerea lor).  

Rose & Romance de la Khadlaj mi-a ajuns azi pe la amiază și de atunci au trecut vreo 7 ore și încă mai simt parfumul ăsta. M-a surprins foarte plăcut. Eram reticentă în privința lui pentru că nu mai încercasem nimic de la Khadlaj, dar după ce l-am încercat pe ăsta (care a dispărut în mod misterios de când l-a mirosit și mama), sunt sigură că pe viitor voi încerca și altele din colecția lor.

Sticla e drăguță și foarte grea, iar lichidul e o magie florală absolut superbă. Tuberoza și trandafirul se simt din prima clipă, cu ușoare note verzi și bergamotă, care mă duc cu gândul la tulpini proaspăt tăiate, apoi apare iasomia (dar mie mi se pare o iasomie rece, iasomie cu rouă ceva, pentru că simt niște note acvatice ce îi oferă prospețime parfumului), zambila e mai delicată în el decât mă așteptam, dar eu simt caprifoi și crin în parfumul ăsta - un crin foarte puternic chiar, care ar putea fi destul de copleșitor pentru unii și ar putea provoca ceva dureri de cap sau amețeli, cel puțin în primele 2-3 ore (eu m-am dat două-trei pufuri, de aceea nu cred că e nevoie de mai mult, proiecția lui e destul de mare la mine). Nu se schimbă în timp ce îl port. E foarte floral, proaspăt, răcoros aș zice. Eu îl asociez cu o plimbare spre seară printr-o grădină plină de flori. Pentru mine e ceea ce trebuie, iar mama s-a îndrăgostit de el de la prima mirosire. Cred că e potrivit pentru primăvară și vară (dar vara folosit cu moderație sau când e mai răcoare afară). Pentru iubitoarele de florale e minunat.

Parfumuri - Coffee Blend, Vanilla Voyage - Maison Asrar

 

E ceva timp de când tot cumpăr parfumuri. Cred că am început să fiu mai interesată de ele după ce am citit câteva cărți despre istoria condimentelor și istoria parfumului. Mi-am dat seama că ceea ce noi luăm de-a gata acum, era în trecut foarte greu de procurat și o întreagă legendă se țesea în jurul ingredientelor considerate exotice pe atunci, cum ar fi vanilia sau piperul (la piper, legendele prin care era procurat se asemănau cu cele ale lui Sinbad Marinarul), iar pentru a le obține era o aventură dificilă și, deseori, sângeroasă și fără scrupule. Dar, cum tot am învățat să le apreciez mai mult și să le privesc cu alți ochi, mi-am zis că n-ar fi rău să-mi iau niște parfumuri (mai ales când mi-am dat seama că nici nu le acordasem vreo atenție înainte). Eram hotărâtă să-mi placă toate pe atunci, dar lucrurile nu sunt așa simple în realitate. 

Evident, prima mea alegere nu au fost parfumurile arăbești, pentru că aveam greșita impresie că toate sunt similare celui pe care l-am mirosit în copilărie și nu mi-a plăcut deloc (mirosul era unul puternic de rășini, oricum, l-am considerat foarte neplăcut și atât de puternic încât începuse să mă doară capul de la el), totuși, mi-am zis să încerc ceva diferit, și de atunci tot am încercat.

Recent, tot mă uitam la popularitatea tot mai mare a parfumurilor arăbești, care sunt gâsca cu ouă de aur pentru vloggării care vor multe vizualizări. Uneori, le mai ascult, alteori, renunț la ele din cauza teatralității cu care sunt prezentate și a repetițiilor constante. De fapt, îmi dau seama că un parfum nu va fi niciodată la fel pentru toată lumea, dar câteodată îmi permit să mă las influențată și o mare parte din vină e și din cauza curiozității mele. Pe baza ingredientelor din descriere, mintea mea crează acea aromă și aș putea să jur că o simt în jurul meu și e minunată, e ca și cum mă joc cu o orgă de arome, dar când iau parfumul propriu-zis și îl miros... de multe ori am rămas dezamăgită. Din fericire, cu astea arăbești trebuie să am puțină răbdare, pentru că se schimbă după o perioadă de macerare și devin chiar bune... unele.

Coffee Blend - Nu mi-a plăcut de la început. Le-am luat din cauza popularității lor, deși nu sunt fană a cafelei. Prima oară când l-am mirosit abia simțeam o ușoară aromă de nuci și migdale un ușor iz floral din care nu înțelegeam mare lucru, pentru că era foarte slab. Totuși, după ce l-am lăsat vreo lună sau două, pot spune că mi-am schimbat părerea nefavorabilă despre el. Mirosul de cafea e destul de intens, dar nu deranjant, e fin și cremos, și nota de lemn dulce (licorice) e foarte puternică (am observat că multora nu le place mirosul de lemn dulce, așadar, parfumul ăsta clar nu e pentru ei), temperată de miresme de flori albe (dar nu îmi dau seama ce flori albe mai exact, m-aș gândi la iasomie, dar nu sunt deloc sigură, e ceva foarte fin și aproape lactonic, care pare să se simtă pe fundal, dar nu le detectez pe piele). Nu e o cafea dulce pentru mine, mai degrabă amăruie și puțin condimentată, cu tente ambrate și multe nuci, dar e un parfum confortabil. Pentru mine e perfect în zilele ploioase, pentru când vreau să lenevesc sau să mă plimb fără pretenții, sau merge și la o zi obișnuită de muncă, în care funcționezi doar pe bază de cafea. E ca și cum ai avea cafea la tine și te-ai plimba cu ea peste tot. Poate fi purtat ziua, în toate anotimpurile, nu vara poate, sau în zile caniculare, pentru că e foarte puternic și cu o proiecție mare, plus, foarte longeviv (acum depinde ce înseamnă longeviv, pentru mine, 6-7 ore sunt destule, dar unii ar vrea mai multe probabil).

Ăsta e inspirat de Amore Caffe de la Mancera, dar eu nu am mirosit originalul, așa că nu le pot compara. Ca să fiu sinceră, eu nu mă uit la inspirații (pentru că nu m-aș îndura niciodată să dau o lună de chirie pe 75ml de parfum, oricât de extraordinar ar fi el, nu mi-aș permite, chiar de m-aș gândi să-i susțin pe creatorii lui), așa că tot ce iau îl tratez ca atare, fără să le compar cu altele. Dacă îmi place, îmi place ce am luat, nu părerile despre celelalte pe care nu le-am mirosit. Pentru mine e drăguț. Treptat, după vreo câteva ore, rămâne pe piele un miros delicat de mosc, cafea și lemn dulce (poate o fi în imaginația mea, dar eu cred că simt în ăsta și ceva frunze de ceai negru... eh, de aia parfumurile sunt așa subiective în funcție de fiecare nas în parte, cu câteva zile în urmă, parfumul ăsta mă ducea cu gândul la Sweet Heaven de la Gulf Orchid - care e inspirat de 

Angels' Share de la Kilian).

                                                              

Note de vârf: Cafea, Lapte, Migdale dulci

Note de mijloc: Flori albe, Ambră, Lemn Dulce

Note de bază: Mosc, Caramel, Vanilie, Nuci 

Vanilla Voyage - Nici ăsta nu mi-a plăcut de la început. Când l-am mirosit prima dată, nu simțeam nimic din notele listate, poate doar o iasomie foarte firavă, deși era foarte uleios. L-am testat câteva zile mai târziu și părea cam la fel, dar apăruse o notă de unt. L-am lăsat pentru vreo două luni și a apărut magia. La început, se simte un miros alcoolizat de esență de vanilie, care se potolește după vreo 2-3 minute și lasă un puternic unt caramelicios cu boabe de tonka, ambră și, deși e foarte delicată, nota de lemn dulce e mereu prezentă (dar nu copleșitoare ca la Coffee Blend, ci foarte finuță), însoțită de o iasomie caldă, dar tot firavă. E un parfum care mă face să-mi fie constant poftă de prăjituri cremoase sau clătite cu unt și miere. E un parfum constant, nu se schimbă pe parcurs, dar e delicios ca miros. Inspirat de Bianco Latte de Giordani di Toscana, altele cu miros similar acestuia sunt Eclaire de la Lattafa, Cream Velvet de la Khadlaj, Vanilla Latte de la Gulf Orchid, Nyla Vani-Elle de la Arabiyat Prestige, Noor de la Riiffs, Tiramisu Caramel de la Zimaya, Latte Abyad, Caramel Cascade de la Paris Corner.

Note de varf: Caramel, Lemn dulce, Unt

Note de mijloc: Iasomie, Boabe de Tonka, Miere

Note de baza: Vanilie, Ambra, Mosc

Sunt destul de drăguțe parfumurile astea gurmande, dar eu clar le prefer pe cele florale, pentru că pur și simplu iubesc florile.

Dacă sunteți curioși de Coffee Blend și Vanilla Voyage, eu le-am luat de pe orioudh.ro 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Povești despre Păcală și Tândală - Alexandru Mitru

 Când eram mică îmi plăceau mult poveștile cu Păcală. Nici acum nu e prea diferit, ba chiar le apreciez mai mult acum și e mereu o plăcere să le recitesc. Multe dintre poveștile astea te fac să râzi cu lacrimi.

Într-o antologie cu Păcală, Florin Iaru spunea că: „Păcală este, de mai bine de o sută de ani, întruchiparea poporului român. Cine nu-l înțelege, cine nu râde la șotiile lui, cine nu se bucură de victoriile pe care le repurtează în lupta cu prostia, răutatea și zgârcenia omenească - nu poate înțelege sufletul românesc.
De aceea, el este eroul incontestabil al folclorului, un fel de Făt-Frumos sucit, care cară uși în spinare, le cântă dracilor până îi ia Aghiuță, se prostește ca să îi umple de ridicol pe îngâmfați, călătorește prin lumea largă și face dreptate - în felul lui. Păcală nu îmbătrânește. Nici chiar în zilele noastre, când prezența lui este mai necesară ca oricând.”

Păcală e pentru români cum e Sun Wukong pentru chinezi. Eroul popular care se ia de mai marii dregători (uneori și cu zmeii, cum e în povestea „Ilieș al nimănui”), care îi asupresc pe cei de jos. Bine, el are obiceiul să păcălească pe toată lumea, doar de aia e Păcală, totuși, în „Povești despre Păcală și Tândală” de Alexandru Mitru, Păcală chiar e eroul sucit care împarte dreptatea în felul său.

Câteva dintre vorbele de duh care mi-au plăcut:

„Cine vrea să-l slujească, după cuviință și datină, pe domnitorul său, are datoria să facă lucrul acesta cu cinste și cu dreptate, rostindu-i adevărul precum îl are în inimă în orice împrejurare și sfătuindu-l întruna de bine. Și asta pentru folosul lui, deoarece înțelepciunea i se judecă, întâi și întâi, unui stăpânitor, după felul cum sfetnicii îndrăznesc sau nu a-i spune adevărul.”

„Cine a vrut să ia trebuie să și dea. Și de unde ai furat trebuie să nu mai furi. Așa zice poporul.”

„Judecata e ca o căruță cu două oiști, o poți mâna când înainte, când înapoi.”

„Vorba ceea: Binele să-l faci când este nevoie. Și nu este destul să fie, ci să fie și cum trebuie să fie. Fiecare este dator să facă binele când nu este dator nimic. Iar omul e ca un puț cu apă, cu cât face mai mult bine, cu atât mai mult îi vine.”

„Vrednicia fără înțelepciune e ca frumusețea fără ochi. Iar vremea și înțelepciunea omenească vor dovedi, în lume, adevărul în adevăr.”

„Bogat e numai acela ce nu este dator. Și datoriile-s de multe feluri. Că bogățiile trec și numai faptele bune rămân.”

Un mic fragment dintre un dregător și Păcală din povestea „Întrecerea și Judecata”:

„― Să-mi spui, Păcală, de ești în stare, de ce filozofii sunt dornici să pătrundă în palatele celor bogați și puternici?

― Deoarece filozofii înțeleg și știu cât prețuiește-n lumea de astăzi bogăția și puterea! 

― Și-atunci, cum tâlcuiești că puternicii și bogații nu au în schimb nici o plăcere să intre-n locuințele filozofilor?

― E lesne și-aceasta de tâlcuit. Deoarece bogații și puternicii nu ard de nerăbdare să afle, îndeajuns, rostul, pe pământ, al înțelepciunii, care le-ar aduce, cel mai adesea, ponoase. Deoarece înțelepciunea îndeamnă la milă și înțelegere față de cei de jos. Și cu una ca asta cei ce se află în fruntea bucatelor, în vremurile noastre, nu prea fac casă bună.”

Alt fragment:

„― Noi împărțim dreptatea! spun marii dregători. Nu vârâm spaima-n oameni!

― Dreptatea celor umili, așa cum o-mpărțiți voi, este capul spart și împrăștie frică. Ea nu știe să și mângâie, ci doar să pedepsească.” 

Și câteva snoave scurte ca să râdeți:

1.  Cioban nou

Un ardelean bogat, stăpân de oi, băgase un cioban pe care-l chema Păcală.
Peste vreo două zile, după ce-i dădu oile în seamă, se duse să vadă cum merg lucrurile.

Oile pășteau răspândite pe o culme.

Păcală sta sus, tocmai în vârful culmii, rezemat în toiag.

Stăpânul îl strigă de jos:

― Păcală, măi Păcală!

― O, tu! îi răspunse Păcală.

― Au vint-a lupu?

― Că doar n-o vint popa!

― Au luat-au vreo oaie?

― No, că doar n-o vint s-aducă!

― Albă, ori neagră?

― Că doar n-o stat s-aleagă!

― Și încotro a apucat: cătră câmp, ori cătră crâng?

― Că doar nu s-o dus la biserică, fire-ar pielea lui a dracului!

Dumitru Stăncescu, Snoave

București, 1893, pp. 77-78

2.  La avocat
― Acum aș vrea să știu cât vă sunt dator.
― Pentru că am cunoscut de mult pe tatăl dumitale și am fost prieteni buni, să fie numai două sute de lei.
― Îmi pare bine că nu ai cunoscut și pe bunicul meu.

Calendarul agricultorului român pe anul 1937

Lugoj, p. 79

3. Păcală Hogea și Sultanul
Sultanul, chemând odată pe Păcală și pe hogea înaintea lui, îi puse să se ia la întrecere în istețime, și care va birui, acela va fi răsplătit cu lucruri și mulți bani. Cum intră în sala unde era sultanul, hogea - fără a zice un cuvânt - ridică un deget în sus. Ca răspuns, Păcală îi arată două. Hogea arată atunci palma. Păcală arată pumnul. Hogea apleacă toate degetele în jos. Păcală răspunse cu un deget în sus. După ce făcură aceste semne unul către altul, sultanul porunci lui Păcală să iasă afară, rămânând numai cu hogea, pe care-l puse să-i explice aceste semne.
― Preamărite împărate, zise hogea. Când i-am făcut cu un deget, i-am dat să înțeleagă că este un singur Dumnezeu, iar el prin două, adică pe lângă Dumnezeu mai e și Mohamed.
― Bun răspuns! zise sultanul. Dar când ai arătat palma, ce ai spus?
― Am vrut să spun că împăratul are sabie, iar el mi-a răspuns că are și buzdugan.
― Bun răspuns și ăsta! Dar când i-ai arătat toate degetele în jos, ce i-ai spus?
― I-am spus că plouă, iar el, arătând un deget în sus, a zis că atunci când plouă crește iarbă.
― Bravo! zise sultanul. Acum ieși tu afară, și să intre Păcală!
Intrând la sultan, acesta-l întreabă:
― Ce-ai înțeles din semnele lui hogea?
― Mărite împărate, hogea mi-a arătat un deget, dându-mi de înțeles că-mi scoate un ochi, iar eu, prin două, i-am spus că-i scot pe amândoi.
― Ha-ha-ha! râse sultanul cu poftă. Dar când ți-a făcut cu mâna?
― Mi-a zis că-mi cârpește o palmă, iar eu i-am spus că-i trag un pumn.
Aici sultanul icni într-un hohot de râs; apoi iar îl întrebă:
― Dar când a lăsat toate degetele în jos, ce a vrut să spună hogea?
― Să fie cu iertăciune, mărite împărate, dar a vrut să-mi spuie să sânt prost ca pământul, dar eu i-am răspuns că el e sec ca văzduhul.
― Bre-bre! zise sultanul, leșinând de râs pe scaun.

„Satul”, II (1931), nr. 19, p. 15 

4. Păcală-cloșcă sau secretul femeii

Erau însurăței de vreo două săptămâni, și ce-i dă prin minte lui Păcală ca să-și încerce nevasta de poate ține vreun secret? S-a prefăcut că e bolnav, s-a așezat în pat, având grijă să dosească sub plapumă un ou de pichere.

Intr-a treia zi dimineață, se puse pe-un țipăt, că-l taie la burtă: iu... îu... of! Și răsuflând adânc, scoate oul de pichere, pe care-l arată neveste-si.

― Iată ce făcui, dar m-am răcorit. Fă Ileană, îi spune el, dacă ne-am luat, se cheamă că noi ne-am legat viața pân la moarte și cu cele bune, și cu cele rele.

― Așa-i, bărbate.

― Ileano dragă, tu fuse-i martoră la întâmplarea aceasta nemaiauzită, că făcui un ou de pichere. Bagă-ți mințile-n cap și ține secret, că de-o afla careva mă fac de râs în tot satul!

― Desigur, dragă bărbate, cum îți închipui că s-ar putea altfel, că doar la o chestie ca asta n-oi fi limbută.

Se duce Ileana la fântână s-aducă un ulcior cu apă și întâlnește pe mătușă-sa, Varvara, care o întreabă de sănătatea lui Păcală.

― Ce să facă, leliță Varvară, acuma s-o răcorit, dar să-mi făgăduiești că aici rămâne, ți-oi spune o minune. Știi ce urla Păcală, că parcă avea tăieturi de facere, și deodată a ouat două ouă de găină.

― Adevărat minune! Ei și?

― După asta i-au încetat durerile și arată a om sănătos.

Se duce Varvara la coana preoteasă, c-avea de aranjat năvoadele la război. Și din una, din alta, îi povestește cum nepotu-său, Păcală, a ouat trei ouă de rață. Până-n seară, zvonul s-a dus ca fulgerul. Știau și copiii din sat că Păcală clocește pe nouă ouă de gâscă.

Secretul femeii îi secret și foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă.

Al. Leandru, De-ale lui Păcală și Tândală, București, 

Editura „Librărie românească”, f.a. p. 3