Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie. 

Decameronul - Giovanni Boccaccio

 Îmi aranjasem alfel cărțile din bibliotecă (cred că le tot schimb locul de câteva ori pe an, în funcție de ce am chef să citesc) și am dat de „Decameronul” lui Boccaccio. Citisem cartea asta prin liceu și mai țin minte câteva povestiri, dar pe majoritatea le-am cam uitat, așa că am hotărât să o reiau. Țin minte că în liceu îmi plăcuse mult.

Eu sunt una dintre persoanele alea care citesc capitolele acelea de început, „Prefață” sau „Cuvânt înainte” unde cineva ne dă mai multe informații despre cartea propriu-zisă, context, vremea în care a trăit autorul și altele despre perioada respectivă, de regulă, le citesc pentru că sunt puse acolo pentru a te învăța mai multe. Am întâlnit niște astfel de capitole introductive extrem de interesante la „O mie și una de nopți”, „Poveștile din Canterbury”, volumele de proză fantastică franceză și cele cu „Moartea regelui Arthur”, „Spartacus”, recent, la „A bloody chamber”de fapt, chiar la foarte multe cărți acele părți introductive sunt foarte interesante, totuși, de data asta am avut parte de un studiu introductiv plictisitor, cu cuvinte cât mai pompoase, dar cu nimic concret care să-mi rămână în minte (de înțeles, am înțeles ce voia să transmită autorul, dar tocmai „lungirea” asta academică, în care te cam învârți în jurul cozii înainte de a transmite ceva clar și răspicat, mă face să-mi pierd interesul, uneori). Ce am reținut era că mi se tot repetau aceleași idei, dar cu alte cuvinte, așa că, după o vreme, îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă. Când eram în liceu, mai mulți profesori recomandau „Decameronul”, cu mențiunea să sărim peste studiul introductiv, și nici atunci nu am ascultat și culmea, am avut aceeași părere despre acesta ca în urmă cu câțiva ani. 

Revenind la „Decameron”, are și acesta un cuvânt de început, dar te prinde imediat. Autorul povestește cum a ajuns să scrie această carte și circumstanțele acelor vremuri, anume ciuma care a bântuit Florența în 1348. 

Situația din oraș fiind deplorabilă, oamenii murind pe capete, lumea nu mai ține cont de reguli. Unii fug din oraș, alții trăiesc ignorând buna cuviință și desfătându-se în fel și chip, alții fură din casele fără stăpâni pentru că nu mai e nimeni de care să se teamă, căci forțele de ordine s-au împuținat și nu mai fac față.

Șapte tinere femei și trei cavaleri se întâlnesc la biserică și decid să plece și ei din oraș, ca să scape de molimă, pe moșia unuia dintre ei, la țară. 

Numele femeilor sunt Pampinea (ea e și cea care vine cu ideea de a pleca din oraș, singura dintre femei care pare a avea un caracter hotărât și întreprinzător, numele ei însemnând vioaia, înfloritoarea - și consider că i se potrivește pentru că ea vrea să scape de moartea ce o înconjoară și să scape de nefericirea nepotrivită firii ei), Fiammetta - jucăușa, Filomena - iubitoarea de cântece (pe ea Pampinea o numește „copilă înțeleaptă” când îi pasează conducerea celei de-a doua zile), Emilia - ispititoarea, Lauretta - cea asemănătoare Dafnei, preschimbată în laur, Neifile - tânăra îndrăgostită, Elisa - cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire. Cavalerii se numesc Filostrato, Pamfilo și Dioneo (Dioneo e cel care e mai șugubăț din fire, poveștile lui stârnind hazul sau detensionând stările după o poveste mai tristă).

Sunt zece zile în care fiecare spune câte o poveste, câte zece pe zi, o sută în total. În prima zi, regina e Pampinea și poveștile nu au o anumită temă dată. Fiecare poveste are un mic rezumat sub titlu.

Prima zi:

Povestea întâi - Pamfilo spune povestea unui om care a săvârșit toate relele în viață, dar pe patul morții, ca să nu le facă probleme unor frați cămătari, minte la spovedanie pe un călugăr cuvios, iar acesta îl crede un sfânt. Povestea mi s-a părut într-o anumită măsură asemănătoare cu „Elixirul de viață lungă” a lui Balzac, din antologia „Proza fantastică franceză”, primul volum. 

Povestea a doua - Neifile spune povestea negustorului Giannotto din Civigni, care vrea să-l convingă pe prietenul lui evreu, Abraham, să treacă la creștinism. După o vreme, Abraham îi zice că va decide dacă trece la creștinism sau nu, după ce va face o vizită la curțile papale de la Roma. Acolo, el vede traiul ticălos al preoțimii, nu întâlnește nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pilde grăitoare, ci desfrâu, zgârcenie, lăcomie și altele mai rele, și i se pare că preoții de acolo încearcă din răsputeri să spulbere și izgonească credința creștină în loc să îi fie sprijin. Dar pentru că în ciuda faptelor acelor preoți credința creștină sporește zi de zi, Abraham vede în asta o minune a Sfântului Duh și trece și el la creștinism.

Povestea a treia - Filomena spune povestea evreului Melchisedec, care scapă dintr-o cursă a sultanului Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei inele. Povestea asta are aerul uneia din „1001 de nopți”.

Povestea a patra - asta e a lui Dioneo și e destul de amuzantă. Un călugăr întâlnește o fată și o aduce în chilia sa, dar starețul îl vede și plănuiește să-l facă de râs în văzul tuturor. Totuși, călugărul află și el că starețul știe și îi întinde o cursă. Îi dă cheia chiliei sale și zice că merge să aducă lemne. Între timp, starețul se duce în chilia călugărului și din vorbă în vorbă cu fata, ajunge să cadă și el în păcat, dar cum nu vrea să o turtească pe fată cu cuvioasele sale kile, o pune să stea deasupra. Evident, călugărul vede tot și îl are la mână, așa că decid să țină amândoi secretul și să o tot furișeze pe fată în mănăstire. 

Povestea a cincea - Fiammeta spune povestea marchizei di Monferrato care potolește iubirea nesocotită a regelui Franței servindu-i la masă doar găini.

Povestea a șasea - și asta a fost drăguță și amuzantă. Emilia spune povestea unui om de treabă, care dă peste un călugăr cârpănos. Omul se lăuda că are un vin așa de bun, că până și Hristos ar bea cu poftă din el, iar călugărul îi tot caută nod în papură, că ba îl face pe Hristos bețiv, ba că e bun de rug, ba că îi trântește un proces, iar bietul om ajunge să îi dea o grămadă de bani călugărului, ca să iasă nevătămat, ba călugărul îi și dădu porunci câteva zile, silindu-l să participe zile la rândul la slujbe. Ascultând omul de porunca călugărului, aude într-o zi la slujbă: „Primi-vei însutit și moșteni-vei viața veșnică” și el se gândește imediat la fățarnica milostivire a călugărilor care dau sărmanilor lături ce-s bune de aruncat sau dat la porci. Iar când merge la respectivul călugăr să îi dea raportul că a mers la slujbă, omul îl face de râs, spunându-i că îi e tare milă de călugări, că dacă o să primească însutit pe lumea cealaltă din oalele cu zeamă chioară ce le dau ei săracilor, atunci o să se înece toți în atâta zeamă. 

Povestea a șaptea - Filostrato spune povestea lui Bergamino, care îi dă peste nas lui messer Cane della Scala pentru zgârcenia sa. Asta a fost destul de plictisitoare și cam neinteresantă. O uitasem complet și nu îmi mai aminteam despre ce era.

Povestea a opta - Lauretta spune o poveste asemănătoare celei a lui Filostrato, dar asta mi-a plăcut și e destul de celebră. Mulți autori au folosit-o ca inspirație. Emilio de Grimaldi e un om tare bogat, dar e așa zgârcit, încât trăiește mai rău decât un sărac, așa că toată lumea i-a uitat numele și îl cunoaște numai drept Emilio Zgârie-Brânză. Într-o zi, vine în oraș un om tare respectat, Guiglielmo Borsiere, și cum aude de zgârcenia lui Emilio, își dorește să-l cunoască, iar Emilio îl primește și îi arată noua lui casă, proaspăt zugrăvită, cerându-i lui Guiglielmo să-i spună ceva ce nu s-a mai văzut, ca el să pună să i se zugrăvească în sala de ospețe. Guiglielmo îi spune să pună să i se zugrăvească Dărnicia, iar Emilio fu cuprins de o mare și grea rușine și de atunci se schimbă, devenind cel mai darnic, cumsecade și primitor om.

Povestea a noua - asta mi-a plăcut în mod deosebit. Elisa spune povestea unei femei, care e atacată și batjocorită de niște tâlhari când ajunge în Cipru, dar nu merge la rege ca să ceară să i se facă dreptate, căci regele e un mare fricos, ci îi spune:

„Stăpâne, n-am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ți cere să mă înveți cum izbutești să rabzi batjocura ce aud că ți se face zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd și eu supusă ocara ce mă arde, deși, mi-e martor Dumnezeu, de-aș izbuti s-o așez în cârca dumitale, ți-aș așeza-o bucuroasă, de vreme ce te arăți a fi atât de mare meșter la pătimirea lor.”

Iar regele se trezește și din ziua aceea, începând cu ocara femeii pe care o răzbună cu strășnicie, se preschimbă într-un rege care pedepsește pe cei care pătau cu vorba sau cu fapta cinstea coroanei sale.

Povesta a zecea - îi revine Pampineei, iar ea spune povestea unui bătrân, maestrul Alberto din Bologna, care se îndrăgostește de o tânără și foarte frumoasă văduvă, madonna Malgherida de Ghisolieri. Femeia își dă seama de sentimentele lui, căci bătrânul se plimba des pe la casa ei, așa că, alături de niște prietene, plănuiește să-l facă de râs, dar planul se întoarce împotriva ei, când bătrânul îi spune că doamnele rod prazul de la coadă la cap, în loc de la cap la coadă, și cam tot așa își aleg și iubiții.

V-am făcut poftă de Decameron? Mie una mi-a trezit interesul și nostalgia și clar o să-l recitesc pe tot. Asupra unor povești am alte păreri și le înțeleg altfel față de prima dată când le-am citit în liceu. Cred că mulți elevi ar aprecia Decameronul, chit că numărul de pagini e puțin intimidant, dar poveștile sunt și scurte și lungi, iar rezumatul de la începutul lor te ajută să îți faci o anumită idee despre ce e povestea.

Titani ai istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea - Simon Sebag Montefiore

 

Am luat „Titani ai istoriei” anul trecut, de pe Litera, când erau mari reduceri pe site-ul lor, și de atunci tot citesc ocazional pe bucățele. Sunt vreo 150 de personalități în carte și fiecărui „titan” îi sunt dedicate 2-3 pagini. Ca să fiu sinceră, nu mă tenta așa mult, pentru că eu am deja o grămadă de cărți cu majoritatea acestor personalități (de care nu prea m-am apropiat, decât cu rare excepții, și nici atunci nu le-am terminat, pentru că sunt sute de pagini de informații sau chiar volume multiple), dar... erau reduceri.

Stilul e obiectiv, fără glume de prost gust cum era „100 de femei afurisite” (cred că încă am coșmaruri de la chestia aia și am ajuns să fiu încântată și să apreciez o carte cu minimum de informații, dar care să nu mă enerveze cu comentariile de prisos ale autorului). Nu am nimic cu prezentarea unor informații pe scurt, dar să fie cât de cât interesante, pentru că dacă mă interesează să aflu mai multe despre vreo anume personalitate, atunci pot căuta și singură mai multe cărți și date despre subiectul respectiv.

Cartea asta e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre personalități istorice, dar care nu au răbdare să citească studii întregi despre un singur personaj. E o metodă bună de a trezi interesul oamenilor, în fond, la fel mi s-a întâmplat și mie. Până în urmă cu vreo câțiva ani, istoria mi se părea așa plictisitoare, încât aș fi putut jura atunci că nu voi pune nici mâna pe vreo carte de istorie în viața mea, dar îmi plăceau poveștile și mitologiile, așa că treptat, am încercat să aflu mai multe despre istoria lor și de atunci... am pus mâna pe mai multe cărți de istorie. 

Simon Sebag Montefiore mi-a atras atenția de pe un grup, „The Tudor Intruders”, unde cineva postase că în 1421 un împărat chinez care și-a ucis cele 2800 de concubine, din cauza uneia care l-a înșelat cu un eunuc și care apoi s-a sinucis (nu toți eunucii sufereau amputarea organelor genitale, dar concubinele aparțineau doar împăratului, iar orice relație dintre ele și eunuci era interzisă, ele și eunucii fiind păziți de o poliție secretă). Împăratul Yongle, umilit de această trădare, a dat poruncă să fie ucise 2800 de fete (unele chiar și de 12 ani) și eunucii lor. Fetele au fost torturate și sfâșiate în bucăți. O singură tânără coreeană a scăpat de masacru, o anumită doamnă Cui, pentru că se recupera pe atunci de boală la Nanjing, și a scris despre această întâmplare. Tot ea povestește că palatul a fost lovit de fulger și a ars până în temelii, anunțând declinul împăratului.

În 1424, Yongle (în vârstă de 64 de ani) a pornit o mică expediție pe frontul mongolian și atunci a avut un accident vascular cerebral din cauză că a exagerat cu dozele elixirelor sale de imortalitate. Doamna Cui (avea 30 de ani atunci) și 15 alte fete au fost strangulate cu funii din mătase albă și îngropate apoi în mormântul împăratului.

Întâmplarea asta e din cartea „Lumea. O istorie de familie”, tot de Simon Sebag Montefiore. Ca o mică paranteză, dacă sunteți fani ai cărților romantice, poate ați auzit de Santa Montefiore (e soția autorului), fiind o scriitoare foarte populară (nu am citit nimic de ea, nici nu prea mă tentează, dar și eu am întâlnit multe recomandări pe grupuri ale cărților ei).

Source ~ ‘ The World A Family History’ By Simon Sebag Montefiore

 

Naziștii și drogurile. Senzații tari în al Treilea Reich - Norman Ohler

 

Cu ceva timp în urmă, citisem „Lumea văzută de medici” de Paul Ștefănescu și mi se păruse foarte interesantă, mai ales când avea un capitol dedicat lui Hitler și a consumului său de droguri. Tot cam pe atunci, o prietenă lucra la cartea ei și avea, printre altele, abordat și subiectul drogurilor în Germania nazistă (dacă sunteți curioși în privința cărții ei, se numește „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu și se găsește pe site-ul editurii Literpress), și am avut niște discuții foarte interesante pe tema asta, destul cât să îmi trezească mai mult curiozitatea în privința acelei perioade. 

Ca să fiu sinceră, perioada Germaniei naziste nu mă atrăgea prea mult, eu fiind pasionată mai mult de istoria de dinainte de 1900, în plus, reticența mea vine și din faptul că a fost o vreme când pe toate grupurile de lectură, și nu numai, vedeam o grămadă de cărți despre Holocaust și Auschwitz; toată lumea parcă numai cărți de astea recomanda și numai cărți de astea se scriau și publicau. Am luat și eu atunci o grămadă de cărți pe tema Holocaustului, dar pur și simplu mă simt cumva obosită când le văd sau când vreau să aleg o carte de citit, de aceea am ajuns să le evit. Totuși, am început „Naziștii și drogurile” pentru că eram curioasă de istoria acestor substanțe și ce rol au avut.

În „Lumea văzută de medici” e un episod interesant legat de Hitler. Într-o zi, Hitler discuta cu Rauschning (mai marele regiunii Danzig, acesta fiind și crescător de animale) despre problemele mutației în cadrul rasei umane și ameliorarea sângelui uman, dar Rauschning nu prea avea habar la ce se referea Hitler și i-a zis:

„Dar nu puteți face altceva decât să ajutați natura și aceasta să-și scurteze drumul pe care-l are de străbătut! Trebuie ca ea, natura însăși, să vă ofere o varietate nouă. Până în prezent în privința speciei animale, crescătorii nu au reușit decât în foarte rare cazuri să realizeze mutații, adică să creeze caractere noi.”

„Omul nou se află în mijlocul nostru! Este acolo! strigă Hitler cu un ton triumfător. Nu vă ajunge aceasta? Am să vă spun un secret: am văzut omul nou. El este activ și crud. Mi-a fost frică în fața lui!”

Pronunțând aceste cuvinte, menționează Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare extatică. Și, mai departe, Rauschning descrie o scenă bizară:

„O persoană din anturajul lui Hitler mi-a spus că într-o noapte acesta s-a trezit scoțând strigăte convulsive. Paralizat de frică, așezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panică ce-l făcea să tremure așa tare încât se mișca patul. Din gură îi ieșeau vociferări  confuze și neinteligibile. Gâfâia ca și cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeași persoană mi-a descris una dintre aceste crize cu detalii amănunțite pe care nu le-aș fi crezut, dacă nu era vorba de o persoană sigură și demnă de toată încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurând și privind în jur cu un aer speriat. El este! El este! A venit aici! gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albăstriseră iar transpirația i se aduna în picături mari pe frunte. Deodată, a început să pronunțe cifre fără nici un sens, apoi cuvinte și resturi de fraze. Arăta îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonanțe stranii. Apoi a redevenit tăcut, dar continuând să-și miște buzele. I s-au făcut frecții și i s-a dat să bea ceai. Pe neașteptate, a început din nou să strige din toate puterile: Acolo! Acolo! În colț! Este acolo! Izbea cu piciorul în pardoseala camerei și urla încontinuu. Cei din jur s-au străduit să-l liniștească, asigurându-l că nu se petrece nimic ieșit din comun. În cele din urmă, s-a calmat treptat, revenind la normal...”

În „Naziștii și drogurile” Ohler citează din jurnalele lui Theodor Morell (medicul personal al lui Hitler din 1936 până în 1945). Morell îl folosea pe Hitler drept cobai, apoi obținea certificarea medicamentelot pe care le producea în întregul Reich, sub pretextul că acestea fuseseră deja testate la cartierul general, inclusiv pe fuhrer. Naziștii căutau tot felul de droguri miraculoase, unele fiind testate pe deținuții din lagărele de concentrare, căutându-se metode chimice de suprimare a voinței individuale (unele cercetări aveau să fie continuate în SUA, prin dezvoltarea programului secret MK-Ultra, de control al minții - ca fapt divers, jocul horror „Outlast” a pornit tot de la ideea acestui program nazist secret).

„Medicamentul” distribuit armatei germane era Pervitinul, a cărei substanță activă era metamfetamina (interzisă acum în întreaga lume, dacă vreți ceva pe tema asta recomand serialul „Breaking Bad”). Opiaceele erau una dintre specialitățile Germaniei interbelice, devenită cel mai mare exportator de cocaină, morfină și heroină. Pervitinul rămânea totuși cel mai popular stimulent al vremii, numit metaforic „național-socialismul sub formă de pilulă” și era distribuit în întreaga societate, promițând redescoperirea bucuriei de a trăi, alinarea durerii, redobândirea prospețimii și căpătarea unei stări generale excepționale (Pervitinul devenise popular în întreaga Europă ocupată de naziști, inclusiv în România).

Deși consumul de droguri era condamnat în mod oficial, considerat a fi o „molimă străină”, iar datoria oricărui cetățean german era de a-și prezerva capitalul genetic arian, dependenții fiind internați în lagărele de concentrare, Pervitinul era nelipsit din ranița soldaților (acesta ținându-i pe soldați treji, făcându-i să se concentreze, să uite de foame și de sete, și le dădea și o stare ușor euforică). Pervitinul creând mitul armatei invincibile.

„Naziștii și drogurile” de Normal Ohler chiar e o carte interesantă, mai ales pentru cei pasionați de istoria Germaniei naziste.

Să nu mă minți - Freida McFadden

 

Făcusem o plimbare ieri la mall, ca să văd un film cu prietenii, dar cum mai aveam de așteptat o jumătate de oră până să înceapă filmul am zis să mă mai plimb pe la diverse raioane și magazine. Căutam o lumânare parfumată și niște vin roșu, dar de la ultima mea vizită la mall, multe raioane au avut ordinea schimbată, așa că mă cam învârteam pe acolo ca curca-n lemne. Trecusem de raioanele cu detergenți și m-am pomenit în fața unuia cu cărți. Încercasem să mă feresc de acela, pentru că mi-am promis a mia oară că nu mai iau cărți până nu termin măcar un sfert din cele pe care le am deja, dar am aruncat o privire asupra lor și imediat mi-am zis că nu am nicio carte de Freida McFadden. Am ajuns să evit cărțile astea super-mega populare de ceva vreme, dar curiozitatea mea atinsese apogeul cu autoarea asta, pentru că oriunde mă uitam, în lista de lecturi a tuturor părea să fie un titlu cu numele ei, mai ales ăla cu „Secretul menajerei” (parcă așa se chema), care era ridicat în slăvi pretutindeni și mi-am zis că nu aș vrea să ratez o lectură grozavă. Totuși, nu am ales aia cu menajera, pentru că mă ducea prea mult cu gândul la „Camerista” de Nita Prose, iar cartea aceea m-a enervat la culme, așadar, am luat „Să nu mă minți” (era și singura a cărei descriere mă atrăgea).

Dacă aveți de gând să citiți cartea, nu citiți mai departe, pentru că mai jos urmează niște spoilere.

În timp ce citeam „Să nu mă minți” aveam parcă aceeași senzație de deja vu ca la „Pacienta tăcută” și „Camerista” și nu-mi dădeam seama la început ce anume mă deranjează, apoi mi s-a aprins beculețul și întorsătura de situație de care erau foarte încântați alți cititori... (mda, am zărit-o de la o poștă, pentru că „rețeta” e cam aceeași). 

Am impresia că autorii străini de thrillere încearcă așa mult să-și surprindă cititorii cu un „twist” pe care nu îl aștepta nimeni, încât ignoră și ce au scris în 70% din carte doar ca să aibă acel twist neprevăzut (și da, e neprevăzut tocmai pentru că nu are sens de cele mai multe ori). Acum, nu mă înțelegeți greșit, iubesc un twist de calitate executat bine (iar pentru asta nu o să recomand cărțile Agathei Christie - dacă ați citit vreo 3-4 cărți de-ale ei, o să vă dați apoi seama la oricare altă carte de-a ei cine e criminalul de la primele pagini - ci orice volume marca Ellery Queen), dar aici nu a fost cazul.

Îmi place când o carte mă face să-mi pun mintea la contribuție și îmi oferă treptat indicii pe parcurs ce le află și protagoniștii. E un sentiment tare satisfăcător când pui cap la cap detaliile și ajungi la aceeași concluzie la dezvăluirea misterului, dar când pornim de la început cu un personaj mincinos... atunci lucrurile citite în primele 200 și ceva de pagini nu au rost și sunt puse acolo doar ca să ducă cititorul de nas. Aparent, de la „Pacienta tăcută” încoace cam asta a devenit rețeta succesului. Metoda „personajului mincinos” a devenit așa populară, încât ai impresia că orice carte din genul thriller ai lua acum, o să te trezești cu un fel de copie a „Pacientei tăcute”, iar asta înseamnă că vei citi, de regulă, vreo 200 de pagini de florile mărului, pentru ca în următoarele 50-100 să îți arate autorul că totul a fost o minciună, iar „adevărul” să îi surprindă pe toți (la cât de neverosimil sau lipsit de sens e).

Cartea se citește rapid, are capitole scurte și te prinde repede, deși e plină de repetiții. Tricia ne spune cu fiecare ocazie că își cunoaște soțul de câteva luni și se poartă în primele 200 și ceva de pagini de parcă nu știe nimic din tot ce se întâmplă, de fapt, cam asta a fost și ideea cărții, dar după ce treci de astea, ai impresia că puteai sări peste capitolele din perspectiva Triciei și puteai să le citești doar pe acelea din perspectiva lui Adrianne Hale, cele de pe casete și restul de 60 de pagini și asta era toată povestea fără umplutura de umplutură. Și nici explicația de la urmă nu compensează pentru „păcălealea” cititorului, pentru că narațiunea e la persoana I și protagonista nu are amnezie, e pur și simplu omitere și păcălire doar de dragul răsturnării de situație. 

Totuși, „Să nu mă minți” e un thriller care se citește rapid, unul de la care nu ai pretenții și îl cam uiți imediat ce ai închis cartea, dar își face datoria și mi s-a părut puțin mai bun decât „Pacienta tăcută”, deși structura lor e cam aceeași. 

Ghost Camera - Darcy Coates

 

Recent, când vine vorba de romane horror, numele lui Darcy Coates apare cam în topul preferințelor cititorilor și vloggerilor, așa că am zis să încerc și eu ceva de această autoare (ea scrie de multă vreme, dar mie abia acum mi s-a trezit interesul față de cărțile ei, după ce o văzusem recomandată pe niște canale de YouTube dedicate cărților). Am luat „Ghost Camera”, pentru că era mai scurtă și mă atrăgea descrierea ei, și antologia „Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories”. Înainte să trec la Darcy Coates, mă întâlnisem cu cărțile lui Stuart James și îmi cam ieșisem din pepeni (cu autorul ăsta pur și simplu nu pot rezona, are un stil plictisitor, cu multe detalii irelevante, în poveștile lui ți se spune și cum merg personajele cu un picior în fața celuilalt, sau cum se apucă o clanță și în ce direcție e apăsată ca să se deschidă ușa, până se ajunge la acțiune e pierdut tot suspansul, iar răsturnările lui de situație sunt răsturnate ce-i drept, dar cam lipsite de logică; am reușit să citesc două povestiri din antologia lui horror, dar nu m-a atras să o continui, și nici romanul „Creeper” nu a mers pentru mine, așa că, pe viitor nu voi mai încerca altceva de la el).

La drept vorbind, la „Ghost Camera” descrierea cărții mi se părea familiară tocmai pentru că este și filmul din 2019, cred, cu o idee similară, iar acela se cheamă „Polaroid” (da, e horror, dar povestea mi s-a părut destul de interesantă, așa că îi puteți acorda o șansă). 

În „Ghost Camera”, Jenine găsește într-un far un polaroid vechi și decide să îl ia după ce face o poză sau două la nunta unei prietene. Chiar în timp ce cobora din far, paznicul lui îi spune că e periculos farul pentru că doar cu ceva timp în urmă un copil murise după ce căzuse de acolo în circumstanțe misterioase. Jenine merge acasă și se uită la poze. Când ajunge la cele luate cu vechiul polaroid vede ceva siluete necunoscute în poze și e sigură că aparatul poate capta imaginile fantomelor... și îl folosește și în casa ei. Evident, asta începe să aibă consecințe asupra ei, mai ales când află că toți posesorii unui astfel de aparat mor într-un fel sau altul... mereu violent, iar timpul nu e de partea ei...

Darcy Coates scrie genul ăla de horror clasic, care a fost așa blamat în ultima perioadă pentru că e „de tip vechi”, dar în opinia mea fix astea reușesc să te țină cu sufletul la gură și chiar îți dau fiori pe alocuri, iar dacă un horror a reușit să-ți dea una din astea două, eu zic că e o carte reușită atunci, iar „Ghost Camera” e un horror reușit. Am avut o surpriză plăcută cu Darcy Coates, iar pe viitor sigur voi mai lua cărți de-ale ei.

Damsel - Evelyn Skye

 

Am ajuns la cartea asta pentru că mi-a plăcut filmul (de la GOT mi se trage cu dragonii), dar ăsta e unul din rarele exemple în care filmul e mai bun decât cartea, chit că ambele au multe lipsuri în poveste.

Elodie și familia ei trăiesc într-un ținut sărac, iar când tatăl ei primește un mesager cu o cerere în căsătorie a unui regat misterios, Aurea, dar incredibil de bogat, decide să dea curs acelei cereri pentru ca oamenii din Inophe să o ducă mai bine și să nu moară de foame. Elodie acceptă pentru binele poporului ei și chiar e nerăbdătoare să îl întâlnească pe prințul Henry, cu care schimbă mai multe scrisori și i se pare a fi un bărbat minunat.

Călătoria pe mare până la regatul Aurea durează mai multe luni, dar ajung cu o zi mai devreme decât prevăzuseră și nu găsesc familia regală, iar servitorii îi cam bagă în palat pe ascuns. Evident, familia Bayford rămâne uimită de toate bogățiile din Aurea: aur la tot pasul în palat, pietre prețioase, flori de cristal, holde de grâu, livezi cât cuprinzi cu ochii. Cu totul diferit de ținutul lor sărac. Dar toată acea bogăție e mânjită de sânge nevinovat. Elodie are impresia că ceva e ciudat, dar ignoră presentimentele rele... până descoperă latura întunecată a familiei regale, care o trimite ca sacrificiu unui dragon. 

Cartea e în mare măsură asemănătoare filmului, cu ceva excepții. În carte dragonul vorbește o limbă inventată, dar consider partea aceea foarte slabă, e ca un fel de amalgamare de cuvinte din mai multe limbi (bine, nu mă așteptam la o limbă inventată de Tolkien sau la ceva iz de valyriană veche, dar...)

O altă parte adăugată cărții sunt capitolele din perspectiva fostelor prințese sacrificate, care au avut sens și au adăugat mai multe detalii în firul poveștii. Iar finalul cărții... nu a fost deloc satisfăcător și mai mult decât ciudat și destul de fără sens. Nu e rea cartea, dar nici grozavă. E bună pentru adolescenți aș zice. Ideea e oarecum similară cu cea din „The Ones Who Walk Away From Omelas” de Ursula K. Le Guin (scietatea aia utopică care prosperă de pe urma unui copil care suferă, binele mai multor oameni cu prețul sacrificării unuia, știți voi).

Totuși, prefer filmul. Personajele din film au niște caractere mai umane, chiar și dragonul e mai blând și nu are așa multe ucideri de prințese la activ. Decorurile sunt frumoase, la fel și costumele, iar efectele speciale (dragonul ăla!!!) sunt tare reușite. Categoric nu îi lipsește partea de entertainment, în plus, muzica a fost excepțională. 

Firul de aur sau istoria lumii văzută prin urechile acului - Kassia St Clair

 „O femeie modernă vede o bucată de pânză din in, însă femeia din Evul Mediu vedea în acea bucată de pânză câmpurile cultivate cu in, simțea mirosul iazurilor de topire, auzea scrâșnetul aspru al daracului și întrezărea sclipirea blândă a inului lucitor.”

(Dorothy Hartley, The Land of England, 1979)

Cartea asta m-a făcut să apreciez și să respect mai mult materialele și textilele, hainele în general. 

Când aveam vreo șapte-opt ani dădusem în podul casei peste războiul de țesut al bunicii și am privit mirată instrumentul ăla imens, neștiind ce anume era și cărui scop folosea. Am fost fascinată de el pe moment, îl priveam ca pe un fel de jucărie. I-am cerut bunicii să îmi arate cum se folosea, dar nici ea nu mai știa, pentru că o văzuse când era copilă doar pe mama ei țesând, iar ea nu îl folosise niciodată. În schimb, mi-a arătat câteva covoare, catrințe și alte țesături moștenite de la mama, bunica și soacra ei, pe care le ținea în camera de curat și era tare mândră de ele. Mi-am pierdut repede interesul față de acele țesături cu miros bătrânicios de naftalină și de pachețele de lavandă, considerându-le învechite (deși acum am un mare respect pentru ele și istoria lor). 

Pe măsură ce am crescut, nu m-am gândit prea mult la haine, cel puțin, am scăpat de stresul de a alege o ținută potrivită când eram în generală, pentru că am avut niște uniforme foarte drăguțe (pe atunci îmi displăceau uniformele, dar acum le apreciez și pentru stil și pentru utilitatea lor, în plus, te scutea de bătaia de cap de a alege o ținută). 

Când am ajuns la liceu nu aveam uniforme și fiecare purta ce voia sau ce avea. În primele luni nu am dat importanță hainelor, încercam să mă obișnuiesc să fiu în rândul unor necunoscuți, dar treptat am observat o concurență între fetele din clasa mea, ba chiar și între profesoarele tinere de aceeași vârstă. Fiecare venea cu haine noi drăguțe, cu un stil nou, și dădeau un fel de trend pe care celelalte și-l însușeau treptat sau îl adaptau în funcție de cum își permitea fiecare. Era fix „keeping up with the Jones”, adică a nu rămâne mai prejos, a căuta să ții pasul cu cei din jur, iar despre „cheltuielile în cascadă” am mai vorbit în postarea de la „Pietre prețioase” de Aja Raden. O vreme, am încercat să țin și eu pasul cu tendințele modei, dar, treptat, am renunțat, și nu doar eu, moda a devenit după câteva luni doar privilegiul unui anumit grup al clasei, restul grupurilor și-au pierdut rapid interesul și au găsit altceva de care să se preocupe. Eventual, am ajuns să port doar ceea ce mă reprezenta și nu mi-am mai bătut capul că nu aveam haine noi pentru fiecare zi a lunii.

Revenind la „Firul de aur”, e o carte din care ai multe de învățat despre materialele hainelor noastre, aceasta prezentând o istorie bogată și extrem de fascinantă, de la lințoliile vechilor egipteni, la vikingi, la secretele creșterii viermilor de mătase și a mătăsurilor chinezești, ba chiar și a costumelor spațiale și a hainelor făcute din pânza păianjenilor. Autoarea nu se limitează doar la fabricarea acelor materiale, ci și la istoria acelor locuri, care a dus la alegerea acelor materiale, la ritualuri, economie, personaje interesante și multe altele. Am parcurs cartea astea cam încet, nu pentru că mă plictisea (vreo 2-3 capitole recunosc că m-au plictisit, cu excepția ultimului, legat de pânza de păianjen, care mi-a plăcut mult), ci pentru că tot făceam adnotări pe carte (da, oricât de oripilați ar fi unii la gândul că subliniez sau notez pe cărți cu creionul, am observat că e foarte ușor așa, pentru mine cel puțin, să rețin multe idei și informații, în plus, nu fac adnotări pe romane, ci doar în cărțile de documentare și unde o informație sau o scenă îmi atrage atenția; obișnuiam să notez informațiile pe caiete, dar, cumva, niciodată nu mai găsesc în ce caiete am notat ceva anume... nu când am nevoie adică). Iar la „Firul de aur” cam mare parte din carte e plină de adnotări și sublinieri. E o carte chiar foarte bună, din care ai ce învăța.

Tainele donei Isabel - Jean-Daniel Baltassat

Cartea asta mi-a displăcut profund, totuși, am terminat-o pentru că avea vreo 180 de pagini și am zis că poate aflu și eu ce taine are dona Isabel (sinopsisul chiar m-a atras și eram curioasă cu ce se deosebește această Isabel de restul femeilor din carte, dar am fost așa dezamăgită per total, că am ajuns să regret că mi-am pierdut timpul cu acest roman, chit că e scurt). 

De fapt, voiam să renunț de la primul capitol, care începe cu o scenă erotică (când o carte începe cu o scenă de genul, am tendința să renunț la ea, pentru că pur și simplu mă plictisește și dacă prima pagină e dedicată amorului, e clar că nici restul cărții nu va prezenta altceva) și prima descriere a fundului unei dame din a cărui pat ducele Philippe de Bourgogne pare că nu s-a mai sculat pe tot parcursul cărții (tot pe parcurs, fundul ei și alte funduri au fost descrise mai în detaliu). Cred că dacă nu citisem alte cărți și articole deosebit de interesante despre pictura medievală, poate aș fi avut un interes mai mare pentru cartea asta, dar nici așa, pentru că totul aici pare a fi învăluit într-un mister care nu prea își face datoria să-mi trezească cât de cât curiozitatea, iar restul se rezumă la câteva indicii istorice menționate în treacăt (ca luptele Ioanei d'Arc), conversații despre lumini și umbre în pictură, descrieri de peisaje și dialoguri pe tema virtuților acestei Isabel, ca apoi autorul să mai trântească o scenă de sex. Și după ce am avut răbdare 125 de pagini ca dona Isabel să apară odată, am fost așa dezamăgită de acest personaj, care se poartă ca toate femeile din cartea asta.

După ce am terminat „Tainele donei Isabel” am avut impresia că mi-am pierdut timpul degeaba cu ea. Poate unora le va plăcea, are detalii minime despre pictură, alegerea și crearea culorilor, regulile pictării unui portret în acea perioadă, simbolurile alese, luminile și umbrele, noi tehnici de pictură, dar pentru mine nu a mers. 

Egipteanul - Mika Waltari

 „Omul care scrie cuvintele pe hârtie - și, cu atât mai mult, omul care-și cioplește pe piatră numele și faptele - trăiește cu speranța că ele, cuvintele sale, vor fi citite și că posteritatea va slăvi faptele sale și înțelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic demn de a fi elogiat, iar înțelepciunea mea este amară pentru inimă și nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăblițe de argilă pentru a-și exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăți cu înțelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunțat la speranța că vreodată voi fi citit sau înțeles.”

(„Egipteanul” - Mika Waltari)

Am citit „Egipteanul” când eram în liceu și a devenit una dintre cărțile mele preferate, pe care le recomandam în stânga și-n dreapta. Nu cred că am reușit să fac pe nimeni să o citească, și înțeleg și de ce, cartea are vreo 920 de pagini cu un scris mărunt (versiunea de la Polirom), iar când toți se chinuiau deja cu „Ion”, „Moara cu noroc” sau „Enigma Otiliei”, nimeni nu mai încumeta la lecturi suplimentare. Dar cititul dă dependență, iar eu terminasem atunci „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith și nu eram pregătită să renunț încă la fascinanta lume a Egiptului antic, așadar, eram la vânătoare de alte cărți pe aceeași temă.

Auzisem de cartea asta dintr-un interviu al trupei Nightwish, în care Marko Hietala spunea că era preferata lui (blondul ăla cu păr lung din Nightwish, și pe atunci cam făcusem o pasiune pentru el, mai ales după ce tot ascultasem melodia „Kiss while your lips are still red”).

Totuși, cartea m-a atras imediat după titlul ei și după sinopsis. Cred că „Egipteanul” e singura carte pe care am citit-o de Mika Waltari, deși mai am cărți de acest autor, printre care „Etruscul”, „Amanții din Bizanț”, „Mikael Karvajalka”, „Romanul”, „Aventurierul”. Începusem „Amanții din Bizanț” și „Etruscul”, dar le-am abandonat pe amândouă pentru că pe vremea aceea culturile respective nu reprezentau vreun interes pentru mine, însă am de gând să le reiau cândva, mai ales că de ceva vreme îmi face cu ochiul Bizanțul.

Cartea începe cu regretele și nemulțumirile lui Sinuhe, fost medic al faraonului Akhenaton (faraon celebru pentru reformele sale religioase, dar cred că e știut mai degrabă pentru că a fost soțul frumoasei Nefertiti, fiind în aceeași perioadă cu Tutankhamon și Horemheb) și exilat acum. Sinuhe își povestește viața și călătoriile prin Teba, Babilon, Creta și alte țări ale lumii cunoscute de atunci, ca pe un fel de confesiune a greșelilor vieții sale și a ceea ce a învățat pe parcurs.

„Să-și spele alții păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viața. Să-și cântărească alții greșelile inimii pe balanța lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.”

Pe parcursul cărții, Sinuhe e părtaș la secrete primejdioase ale faraonilor și soțiilor lor, aventuri prin țări străine, povești de dragoste și decepțiile iubirii, mistere, inclusiv misterul lui (Sinuhe e abandonat la naștere pe râu și găsit apoi de doi bătrâni, Senmut - un medic sărac din Teba - și soția lui, Kipa).

„Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar și acru este vinul bătrâneții și nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, timpule, întoarce-te, vreme trecută, răsai de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit și dă-mi tinerețea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subțire condei, o, netedă hârtie de stuf, dați-mi înapoi timpul pierdut, dați-mi înapoi tinerețea și nebunia!”

Când citisem cartea, pe la 14-15 ani, multe lucruri îmi erau aproape necunoscute, cum ar fi Casele Vieții. Și ca să fac o mică mare paranteză și să aduc vorba de „Mumia”, un personaj real, care a avut cinstea de a fi zeificat, este Imhotep, arhitect ajuns ministru și medic al regelui Djoser (/Zoser, pe la 2780 î.e.n.), semizeu pe la 850 și zeu la 525 î.e.n.

Cultul lui Imhotep era, în epoca Ptolemeilor (sec. IV î.e.n. până la începutul erei noastre), foarte popular la Memfis. Chiar și papirusul Ebers se crede că ar proveni dintr-un templu al lui Imhotep. În templele lui Imhotep veneau bolnavii să-și petreacă noaptea, așteptând ca acesta să le apară în vis și să-i învețe ce să facă pentru a se vindeca. La fel se întâmpla și în Elada, în templele lui Asclepios (și din câte îmi amintesc, și în templele zeiței Inana parcă).

În „Casele Vieții” învățau și se perfecționau cei care erau destinați să devină medici. Acestea aveau rolul unor centre culturale, premergătoare marilor școli medicale de mai târziu, din Egiptul Inferior, și al asclepioanelor grecești. În „Casele Vieții”, scribii copiau textele medicale pe papirusuri, în general, era o școală unde tinerii făceau acolo o ucenicie deosebit de folositoare, iar după ce își completau învățătura, medicii puteau căpăta o funcție. Existau, după cum arată Diodor din Sicilia, medici militari, care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni lecuitori erau luați în serviciul curții. Astfel, exista o întreagă ierarhie administrativă medicală. (Ca fapt divers, dacă copilul avea tulburări cu prilejul erupției dentare, i se dădea zeama în care fiersese un șoarece. G. Lefebre spune că medicii greci, romani, arabi și chiar englezi, din secolul al XVI-lea, făceau aceeași recomandare). 

Acum, în „Egipteanul” o să găsiți ale informații interesante, pentru că munca de documentare a autorului a fost de-a dreptul colosală, dar dacă sunteți curioși de ceva mai mult, ați putea încerca „O istorie a medicinii” de N. Vătămanu și G. Brătescu. Totuși, dacă vreți un roman excepțional, plin cu aventuri, dragoste, mistere recomand „Egipteanul” de Mika Waltari. 

Pacienta tăcută - Alex Michaelides

 Pe vremea când grupurile de cititori de pe Facebook erau foarte active, oriunde te uitai, tot dădeai peste postări în care „Pacienta tăcută” era cea mai lăudată carte și parcă era musai să o ai în bibliotecă. Bine, pe atunci am observat și o mare concurență între cititorii de acolo. Dacă unul lăuda o carte la modă, săreau alți zece să o cumpere și să îi scrie recenzii, apoi primul lăuda altă carte și acțiunea iar se repeta, până când primul/primii ajunseseră să citească și câte cinșpe cărți pe săptămână, iar cei care nu țineau pasul se enervau și recenziile primeau comentarii negative din frustrare mai mult și se ajunsese la certuri, pentru că devenise un fel de competiție de citit cât mai multe cărți la modă. În mod curious (dar nu complet neașteptat), nu am văzut prea mare interesul pentru cărțile românilor (puținele care mai erau menționate abia aveau vreo cinci reacții și comentarii mai deloc), dar toate cărțile bestseller din străinătate erau la mare căutare pe aceste grupuri. 

Acum, să fim sinceri, indiferent cât de multe cărți ne atrag atenția, de multe ori rămânem dezamăgiți după ce luăm o carte doar pe baza popularității ei. Adevărul e că nu putem cumpăra tot ce ne atrage atenția doar pentru a fi în pas cu ceilalți care au deja acel lucru. De multe ori am cumpărat și eu o grămadă de cărți pe baza recomandărilor, până m-am învățat minte și mi-am dat seama că decât să iau zece cărți populare, dar de care să nu am timp să mă ating pentru că au apărut altele populare, apoi când revin la ele să îmi dau seama că ideea nu e wow și că am citit altele mai bune, chiar dacă mai vechi, mai bine cumpăr doar cărțile care mă atrag cu adevărat. Cu „Pacienta tăcută” fix asta s-a întâmplat. 

Despre „Pacienta tăcută” eram foarte puțin curioasă, nici descrierea ei de pe spate nu mă dădea pe spate, nici sutele de laude de pe grupuri care lăudau finalul ei neașteptat. La drept vorbind, cred că fix asta mă făcea să stau departe de ea, că îmi dădea de înțeles că aș lua-o doar pentru finalul ei și că restul nu e strălucit. Și am avut dreptate. Cartea asta nu și-a găsit un fan în mine.

Am primit cartea asta cadou de la o prietenă, alături de „Camerista” de Nita Prose și „Munchen 1938” de Robert Harris. „Munchen 1938” e interesantă, dar celelalte două m-au dezamăgit.

Acum, fiind o carte așa populară, nu aș vrea să dau spoilere, mai ales dacă se află pe lista de lecturi a cuiva care citește asta, dar din punctul meu de vedere e o carte destul de slăbuță, care se bazează pe întorsătura de situație de la final ca să fie catalogată drept un thriller bun. Și, din nou, pentru mine finalul ei a fost previzibil încă de la primele capitole ale cărții și destul de slăbuț. 

Per total, „Pacienta tăcută” e o carte plictisitoare. Am citit-o cu vreo doi ani în urmă și tot ce îmi mai amintesc din ea e că m-a plictisit teribil și nici toate momelile aruncate de autor în toate direcțiile pentru a duce cititorii de nas nu au reușit să-mi distragă atenția, iar dacă elimini toate acele scene... nu pierzi nimic semnificativ. Nu e o cartea rea, dacă nu ești un cititor împătimit de thrillere, dar pentru cei cu multe thrillere la activ... nu o recomand. Dar pentru cititorii de thriller începători care caută niște titluri bune din acest gen literar o să recomand Ellery Queen cu titlurile „Misterul crucii egiptene”, „Regele a murit”, „Lovitura de grație”, „O cameră în care se poate muri”.

Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro.

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Văpăi de dragoste și diamant - Ioana Mihaela Curaleț

 Când am început să scriu la „Văpăi de dragoste și diamant” aveam în minte o singură scenă: un deșert vast, fierbinte, cu dune de un auriu-roșiatic și oaze ascunse, pline de magie și mister, un templu străvechi și secretele unei zeițe-scorpion uitate în negura timpului. De fapt, chiar și titlul era „Crinii Oazei”, după o idee mai veche pe care începusem să o scriu pe Wattpad, apoi l-am schimbat în „Diamante” și chiar mă întrebam oare de ce diamante, când eu mă gândeam doar la o poveste în Egiptul antic, dar cumva, și la bijuterii blestemate furate din templele zeilor. 

Motivul pentru care povestea nu a mai continuat pentru mine la „Crinii Oazei” era că nu mă simțeam pregătită să călătoresc în Egiptul antic, nu în modul potrivit unui roman cel puțin. Cunoștințe despre acea perioadă aveam destule, pentru că Egiptul antic a fost pasiunea mea încă de când eram mică și când am ocazia mereu cumpăr cărți noi pentru documentare, dar tot nu mă simțeam în largul meu, mi se părea că abordam acea perioadă într-o manieră prea serioasă uneori, iar în alte părți cu superficialitate, nu găseam un echilibru între ele, uitând că e totuși un roman, nu o carte de istorie, oricât de interesante mi se păreau mie informațiile acelea. Dacă îmi priveam cartea obiectiv, din punctul de vedere al unui cititor oarecare, ea nu trezea interesul, acțiunea era minimală spre deloc. Nu avea nimic din stilul meu, iar când am înțeles asta, am înțeles și că nu eram pregătită să scriu cartea aceea, încă. Cei care mi-au citit cărțile probabil știu deja că nu îmi place să introduc detalii inutile într-un roman, iar dacă ceva pare încet, nu e doar ca efect dramatic, ci vreau să construiesc acțiunea astfel încât să aibă sens pentru tot restul poveștii, e ca un puzzle și îmi place să le ofer cititorilor toate piesele ca să le poată pune cap la cap.

Trebuia să mă distanțez de „Crinii Oazei” o perioadă și așa am ales altfel de lecturi, ajungând la cristale, diamante și alte pietre prețioase blestemate sau nu.

Până să mă decid asupra diamantului Hope (unul dintre motivele pentru care m-am decis asupra lui era pentru că dispăruse în timpul Revoluției Franceze și nu i s-a mai dat de urmă timp de vreo 20 de ani, până când apăruse brusc în 1812 în Londra, celălalt e că se presupunea că de fapt existau două astfel de diamante, similare, dar diferite, ambele provenind din regatul dispărut Golconda, din templele unor zei hinduși, dar mai multe aflați citind cartea, dacă v-am trezit interesul), am citit tot ce se putea despre diamantele și pietrele prețioase cu un trecut obscur și sângeros. Unele au o poveste cu mult mai interesantă decât Hope, dar ce aveam eu în minte erau frânturi care nu se legau de nimic. Apoi, într-o noapte, m-am gândit că mi-ar plăcea să-mi vizitez personajele din „Mireasă de sacrificiu”, dar nu o vizită îndelungată cât pentru un roman. Și mi-am amintit că Joanne a mea plănuia să călătorească prin lume, mai ales Egipt... Și așa s-a născut povestea... pentru personajul masculin principal din „Văpăi de dragoste și diamant”!

Am avut ceva bătăi de cap să o creez pe eroină, totuși. Nu mă puteam centra doar pe comorile Egiptului antic, trebuia să mă axez și pe Anglia din perioada Regency. În „Mireasă de sacrificiu” am încercat pe cât posibil să nu o lungesc prea mult ca să plictisesc, dar unii cititori mi-au spus că și-ar fi dorit să afle mai multe despre perioada aceea și voiau o carte mai lungă (de fapt, cei mai mulți voiau o carte mai lungă, mai ales scena nunții - motivul pentru care am decis să nu îi dau mai multe capitole acelei nunți e pentru că sunt 100% sigură că majoritatea cititorilor s-ar fi plictisit teribil dacă o descriam cu lux de amănunte... pentru că era doar o foarte, foarte lungă ceremonie, un fel de dans-ritual al mâinilor în care părinții treceau mâinile fetei dintr-ale lor într-ale mirelui, și... niciun „poți săruta mireasa”! Apoi mese luate în familie și alte ceremonii de familie, iar noaptea nunții avea loc la câteva zile distanță de la nuntă... dacă mirii nu adormeau de la atâtea mese și întâlniri între familii), iar de data asta am vrut să prezint mai multe despre perioada Regency.

Pentru o fată de familie bună, prezentarea în societatea engleză era de o importanță vitală, mai ales la Almack (balurile la Almack erau, teoretic, baluri publice, dar fiind guvernate și organizate de amfitrioane, care decideau cine putea participa pe baza unui voucher exclusivist din partea lor, și cui i se permitea cumpărarea unui bilet... fără astea două nu aveai acces la balurile lor, iar dacă aveai nenorocul să întârzii și câteva minute... erai dat afară și ți se revoca dreptul de a mai participa acolo... dacă erai putred de bogat și cu un titlu mare, nu era cine știe ce lovitură, decât în orgoliu mai mult, dar dacă erai o debutantă de la țară... Așadar, deși la Almack erau baluri publice, acestea erau de fapt baluri private exclusiviste). Apoi, manierele trebuiau cizelate până la perfecțiune, ca domnițele la vânătoare de soți să facă o impresie cât mai bună, apoi erau și regulile care trebuiau urmate cu sfințenie la un bal. Era mult de muncă și pentru gazde, și pentru participanți, iar orice încălcare a etichetei, aducea cu sine bârfe... care puteau ruina reputații.

Sper că v-am trezit curiozitatea pentru diamante, zeități obscure, reguli de societate și aventuri. „Văpăi de dragoste și diamant” se găsește pe site-ul editurii Literpress.

https://literpress.ro/product/vapai-de-dragoste-si-diamant-ioana-mihaela-curalet-historical-romance/

Food Weird-o-Pedia: The Ultimate Book of Surprising, Strange, and Incredibly Bizarre Facts about Food and Drink - Alex Palmer

 Am luat cărticica asta la reducere, alături de alte cărți despre istorie culinară, cumva, de la o vreme mă pasionează să citesc despre gătit (nu și gătitul în sine). Desigur, uneori mă mai uitam la concursuri de gătit pe Paprika TV și când vine vorba de seriale, niciunul nu l-a întrecut în topul favoritelor mele pe „Jewel in the palace”. Începusem cu istoriile ciocolatei, vaniliei, căpșunilor, înghețatei, brânzei, apoi cu multe rețete din perioada Regency, am trecut și pe la bucătăria chineză, ba chiar m-am plimbat și pe la un restaurant foarte popular de sushi din oraș (oricât aș încerca, sushi nu e de mine), istoria ceaiului și tot așa (Ce multe cărți de istorie am acum că mă gândesc mai bine).

Multe din lucrurile astea din carte le știam deja, dar mi se par interesante, așa că o să pun câteva și mai jos.

- Avocado erau numite cândva „perele aligatorului”. Conchistadorii spanioli din America Centrală și de Sud foloseau sâmburii de avocado pentru a produce cerneală.

- Cojile de banană au mai multe proprietăți medicinale. Polizaharidele din interiorul cojii ajută la ameliorarea mâncărimii cauzate de mușcăturile de insecte. Acidul salicilic astringent din coajă ajută la reducerea plăcii bacteriene, în timp ce acidul citric servește ca un agent de albire blând, care ajută la albirea dinților. Enzimele din interiorul cojii încurajează de fapt deplasarea așchiilor spre suprafața pielii, așa că aplicarea unei bucăți de coajă de banană (sau miere) pe locul în care s-a înfipt o așchie se poate dovedi mai eficientă și mai puțin dureroasă decât un ac sau o pensetă.

- Acidul palmitic derivat din uleiul de cocos este unul dintre ingredientele cheie ale napalmului. Combinat cu acid naftenic (denumirea de „na” din „palm”-ul acidului palmitic) și amestecat cu benzină, amestecul incendiar s-a dovedit distructiv, mortal și ieftin, ucigând sute de mii de oameni pe tot parcursul războiului din Vietnam.

 - Smochinele sunt polenizate de viespi minuscule de smochine. Funcționează astfel: o viespe mică, însărcinată, intră într-o mică deschizătură de la capătul smochinei, pierzându-și adesea aripile și antenele în acest proces. Depune polenul pe care îl transportă de la floarea în care s-a născut, apoi își depune larva... și moare în interiorul smochinei. Aceste ouă eclozează, iar viespile tinere ies apoi din smochină, aducând cu ele polenul pentru a ajuta la răspândirea materialului genetic al fructului în altă parte. Carcasa viespii-regină este apoi descompusă în proteine, care sunt consumate odată cu fiecare fruct de către oricine le mănâncă. (Pare a fi scârbos, dar nu toate viespile sunt rele, unele fac chiar și miere care e considerată o delicatesă.)

- Ananasul funcționează ca un agent natural de frăgezire a cărnii. Fructul este plin de enzima bromelaină, care descompune lanțurile proteice, ceea ce îl face o marinadă ideală pentru carne, făcând-o moale și dulce în același timp. Dar, din același motiv, ananasul nu este potrivit pentru gemuri sau jeleuri, deoarece enzima descompune și gelatina. Bromelaina este atât de puternică încât procesatorii de ananas trebuie să poarte mănuși de protecție, altfel, în timp, enzima erodează pielea de pe față și mâini, lăsând pielea uscată și mici răni. (Asta îmi amintește de un criminal al cărui nume l-am uitat, dar el a folosit sucul de ananas pentru a scăpa de amprentele sale.)

- Broccoli conține mai multă vitamina C decât portocalele, cu 132 mg de vitamină per porție - aproape dublă față de cele 69,7 mg de vitamina C găsite într-o portocală.

- Țelina este un afrodisiac natural (metresele regilor francezi foloseau des leguma asta). Este încărcată cu hormonul masculin androsteron, care, dacă este consumat, eliberează un miros ce stimulează excitația la femei.

- Salata Caesar nu este numită după liderul roman Iulius Caesar, ci după inventatorul salatei, hotelierul italian Caesar Cardini, care a venit cu ideea de a combina salată romană, parmezan și gălbenuș de ou crud la restaurantul său din Tijuana.

- Spanacul poate neutraliza explozibilii. Cercetările efectuate de Departamentul de Energie al SUA au descoperit că enzimele care se găsesc în mod natural în spanac degradează explozibilii și oferă o modalitate mai sigură de eliminare a materialelor explozive decât arderea, detonarea sau îngroparea acestora.

- Slănina era folosită la fabricarea explozibililor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, americanii au fost încurajați să doneze grăsimea obținută din mâncărurile pe care le găteau (în special slănina), astfel încât armata să poată transforma grăsimile în glicerină, care putea fi apoi utilizată în scopuri mai distructive. 

 

- Timp de două secole, europenii au crezut că roșiile sunt otrăvitoare și au evitat să le consume, numindu-le chiar „mere otrăvite”. Acest lucru nu se baza doar pe suspiciunea legată de culoarea lor roșie: o serie de oameni care le-au mâncat s-au îmbolnăvit sau chiar au murit, în special cei bogați. Motivul era că aciditatea ridicată a roșiilor, atunci când erau așezate pe vasele de cositor, populare printre cei înstăriți, făcea ca fructele să elimine plumb din farfurie. Odată ingerate, acestea provocau intoxicație cu plumb, ceea ce ducea la boală.

- Iaurtul este mult mai popular în rândul femeilor decât în rândul bărbaților (un sondaj a constatat că 68% dintre femei consumă iaurt, în timp ce doar 43% dintre bărbați o fac). Cu toate acestea, bărbații ar putea dori să adauge mai mult iaurt în dietele lor. Un studiu MIT a descoperit că șoarecii masculi care au fost hrăniți cu iaurt și-au inseminat partenerele mai repede și au produs pui mai mari decât cei care nu au fost hrăniți cu produse lactate. Nu numai atât, dar au ajuns să aibă testicule cu aproximativ 5% mai mari decât grupul care nu a mâncat iaurt și cu 15% mai mari decât cei care au fost hrăniți cu mâncare nesănătoasă.

- Ketchup-ul a fost inițial preparat din pește. Prima rețetă înregistrată de ketchup, datând din anul 544 d.Hr., recomanda să se „ia intestinul, stomacul și vezica peștelui galben, rechinului și chefalului și să se spele bine. Să se amestece cu o cantitate moderată de sare și să fie puse într-un borcan. Să fie închis bine și incubat la soare”. Numit „ke-tsiap”, era un sos popular printre marinarii chinezi și a fost descoperit în cele din urmă de britanici.

- Deși prea multă cafea poate provoca dureri de cap, amețeli și alte efecte secundare neplăcute, cafeaua este, în general, destul de bună pentru sănătate. Diverse studii au recunoscut faptul că cafeaua ajută la arderea grăsimilor, reduce riscul de diabet zaharat de tip 2 și chiar protejează un consumator de boala Alzheimer și demență. 

- O credință populară rusească susține că punerea unei broaște într-o găleată cu lapte ajută la prevenirea stricării acestuia. Deși nu este clar ce a inspirat această idee, cercetări recente asupra secrețiilor pielii broaștelor, conduse de chimistul A.T. Lebedev de la Universitatea de Stat din Moscova, au descoperit că amfibienii conțin niveluri ridicate de peptide - compuși antimicrobieni care servesc drept antibiotice puternice împotriva bolilor bacteriene precum Salmonella și Staphylococcus.

- Vata de zahăr (și scaunul electric) a fost inventată de un dentist, William Morrison.