Florile - parfum și culoare - Aurelian Băltărețu

După ce am citit „Vraja diamantelor” de Radu Nor (carte care mi-a trezit interesul și pentru pietre prețioase și a fost printre primele din care m-am documentat pentru „Văpăi de dragoste și diamant”), am căutat și alte cărți din colecția Cristal a editurii Albatros, astfel că am mai adăugat în bibliotecă și titlurile: „Din ierburi s-au născut medicamentele”, „Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale”, „Bionica distractivă”, „Botanica distractivă”, „Submarinul în acțiune”, „Râurile - bogăția Terrei”, „Insulele Terrei”, „Oceanele și mările Terrei”, „Vulcanii Terrei”, „Lacurile Terrei”, „Peșterile Terrei”, „Minunata lume a păsărilor”, plus altele, știu că mai am ceva titluri, dar nu mai știu exact care.

Cam eram în dubii dacă să iau sau nu și „Florile - parfum și culoare”, de vreme ce am deja atâtea cărți despre flori, plante, culori și parfum, dar... una în plus nu strică și mă bucur că am luat-o. Totuși, deși cartea conține informații interesante legate de istoria anumitor flori și ceva date despre flori de la diverse popoare, a fost în mare un tratat de horticultură despre creșterea, înmulțirea și îngrijirea plantelor, cum să le faci să crească în mai multe culori, construirea serelor, a răsadurilor, ce îngrășăminte se pun, cum să crești specii rare ca floarea-de-colț și altele. Nu pot spune că acele părți m-au atras în mod deosebit, deși am zăbovit ceva la partea cu plantarea citricelor, pentru că am și eu un mic lămâi și habar n-aveam ce să fac cu el (acum știu că după ce mai crește puțin, ar trebui să-l altoiesc, dar mie mi-a rămas în minte partea cu: „fructifică și lămâii nealtoiți, dar după mult ma mulți ani”, așadar, nu e grabă să-mi stresez lămâiul ca să-mi facă lămâi).

În carte sunt prezentate și flori care au nevoie de o grijă dedicată pentru a se menține, dar cum nu sunt extrem de pasionată de horticultură, am sărit peste acele părți (mama le găsește foarte folositoare însă, ea iubind florile și având tot soiul de plante gingașe). Mie îmi plac florile care nu necesită prea multă cocoloșire constantă și nu sunt exagerat de pretențioase.

În primul capitol se menționează despre grădinile sacre lucrate de preoții-grădinari (despre asta am aflat mai multe, totuși, din „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș; din câte țin minte, acolo era vorba de Curicancha, o grădină sacră din aur și pietre prețioase, și mai era ceva legat de cetatea Ur...), s-a menționat despre „Grădinile Semiramidei” - despre care mă interesa să aflu mai multe, de fapt, s-a menționat ce flori creșteau în grădinile diverselor popoare antice, dar fără prea multe detalii, iar informațiile erau repetitive pe alocuri, în plus, știam mai multe despre ele din alte cărți despre plante, chiar și din cele legate de parfumuri (în special „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” de Elisabeth de Feydeau).

Și acum câteva date interesante din carte:

1. Se spune că Hipocrat, „părintele medicinei”, ar fi stins o epidemie de ciumă apărută la Atena arzând pe străzi plante aromatice. Despre un episod similar am mai vorbit într-o altă postare de la cartea „Parfum. O istorie grandioasă” de Elisabeth de Feydeau, în care era vorba de acei hoți care jefuiau casele părăsite după pofta inimii în timpul ciumei, nefiind afectați de boală pentru că foloseau o apă camforată cu ierburi medicinale.

2. La Roma, trandafirul era nelipsit de la cele mai fastuase și rafinate serbări. Romanii importau corăbii întregi cu petale de trandafir din Egipt (unii oameni se plângeau că trandafirii înlocuiseră plante mult mai folositoare, iar țara se zbătea concomitent între lux și sărăcie). Se povestește că Nero a plătit patru milioane de sesterți pentru petalele de trandafiri cu care a acoperit oglinda lacului Lucrin, pe malurile căruia se dădea o petrecere, iar parfumul din aer era de-a dreptul îmbătător. La Roma se organizau și „ploi” cu petale de trandafir, iar patricienii bogați umpleau cu petale de trandafiri pernele pe care stăteau invitații la ospețe, în timp ce din plafoanele sălilor erau aruncate alte petale parfumate (la balurile de la Versailles se presăra făină din tavan).

3. Despre nobilimea din vremea lui Ludovic al XV-lea un scriitor spunea: „oamenii nu se spălau decât o singură dată pe săptămână, în schimb se parfumau de zece ori pe zi...” - avea dreptate, întrucât la Versailles nu exista decât o singură baie, dar erau sute de prăvălii unde se vindeau parfumuri. Numai doamna de Pompadour cheltuia anual doar 500.000 franci aur pe parfumuri (era un lux parfumul, care pe vremea Revoluției Franceze era pedepsit... sansculoții nu se parfumau, altfel trezeau suspiciuni și se puteau trezi în fața doamnei ghilotină, despre asta am mai vorbit în Erotica parfumurilor).

4. Grecii și romanii credeau că bulbii gladiolei (în latină: gladus = sabie, gladiolus = săbiuță) te fereau de moarte, de aceea soldații purtau la gât bulbi de gladiole ca amulete. Planta mai era folosită în diverse rețete medicale, printre care și acelea care alinau durerile de dinți. Toate părțile plantei, dar mai ales frunzele, au conținut ridicat de vitamina C.

5. Bulbii de crin erau folosiți la cataplasme și oblojeli, pentru dezinfecții și chiar pentru băuturi împotriva mușcăturilor de șarpe. În Egiptul antic floarea  de crin era deosebit de prețuită, astfel încât hieroglifa care îl indica simboliza chiar Egiptul.

Crinii originari din Orientul Îndepărtat sunt menționați în Europa abia în Buletinul Grădinii Regale din Kew (Anglia) din anul 1811. 

Au fost câteva capitole și despre anumite flori și istoria lor: trandafirul, crinul, zambila, crizantema, laleaua, dalia, cactusul, citricele, gladiola, ficusul. Cu excepția gladiolei, multe dintre informații le mai citisem și în alte cărți, despre tulipomanie în „Pietre prețioase” de Aja Raden, despre ficus în „Botanica distractivă” de Tudor Opriș.

  

Taina inchizitorului - Patricio Sturlese

 

Prima mea întâlnire cu acest autor și încă nu îmi dau seama dacă mi-a plăcut cartea sau nu. Multe părți au fost greu de citit, părțile de tortură au fost greu de digerat, iar protagonistul te cam face să-l detești în asemenea momente (nu știu dacă poți ajunge să-l placi, eu cu el am avut o relație de ură-acceptare, de fapt, nu cred că am preferat vreunul dintre personaje - fiecare avea bune și rele, de altfel, acțiunea fiind pe vremea familiei de Medici... nu prea se punea accept pe viața umană). Personajul principal... ba îl uram, ba îl înțelegeam, era deplorabil. Se păstrează mentalitatea inchizitorilor din acele timpuri, fără concepțiile moderne cu care suntem obișnuiți astăzi, poate de aia e și așa surprinzător și diferit de romanele noi cu iz istoric, unde îți dai seama imediat că personajul principal nu se poartă, nu gândește și nu are aceleași principii ca ale oamenilor din epoca sa, ceea ce, deși te captivează, pentru că poți empatiza ușor cu protagonistul, îți și sugerează neverosimilul, mai ales în cărțile historical-romance. 

Cartea a avut mai mult „spus” decât „arătat” (nu mă deranjează asta de regulă, nu judec cărțile după criteriul ăsta pentru că nu are rost, dar aici s-a trecut ca Vodă prin lobodă, de parcă nu prea aveau importanță, și având în vedere că am petrecut capitole cu un anumit personaj... m-a făcut să mă întreb de ce se irosiseră capitole întregi cu el, dacă a avut o moarte de o propoziție și apoi dispare complet din peisaj...), peste unele întâmplări trecând rapid doar cu o mențiune... te-ai fi așteptat să aibă un mai mare impact, de vreme ce contituiau intriga faptelor, dar pentru că nu se insistă asupra lor, suspansul și tensiunea lipsesc. Nu o să dau spoilere, consider că e o carte care merită citită totuși.  

În „Taina inchizitorului” avem parte de un personaj complex: Angelo DeGrasso. Cred că cuvântul care îl descrie cel mai bine pe acest personaj e: ipocrit (și are și o doză mare de aroganță conferită de puterea rolului său de „Îngerul Negru al Inchiziției”). Nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile, de regulă vânarea ereticilor, și face tot posibilul ca victimele lui să nu mai aibă scăpare (pentru asta el minte, înșală și nu se sustrage de la nimic în vânătoarea sa, de aia are și un palmares impresionant de eretici arși pe rug), iar metodele de tortură... îl fac un personaj detestabil, care nu cunoaște mila și provoacă suferința doar pentru a-și arăta puterea de Mare Inchizitor. Te face să-ți cam dorești să i se întâmple ceva rău... dar și restul personajelor au veleități de personaje negative, așa că nu prea poți alege o anumită parte, doar citești să vezi unde ajunge acțiunea (la un moment dat mi-a dat vibe de Assassin Creed - ăla cu Roma). A fost o carte interesantă, mai ales că a pendulat între previzibil și imprevizibil și a reușit în cele din urmă să mă surprindă. Unele părți au fost destul de monotone, dar au fost și altele care mi-au lipit cartea de mână.

Cronica păsării-arc - Haruki Murakami

 

Am auzit prima oară de cartea „În căutarea oii fantastice” dintr-un anime, „Tokyo Ghoul” ca să fiu mai precisă, și am căutat titlul și la bibliotecă, mai mult la plesneală, dar așa am dat peste autorul Haruki Murakami și am devenit fană a romanelor sale în adolescență. Spun în adolescență pentru că atunci cărțile lui aveau un farmec aparte, îmi plăcea combinația aceea de magic realism combinat cu echilibrul acela precar dintre real și absurd și vis, care, deși destul de ciudat, are totuși sens în cărțile lui Murakami și le face fascinante. E cam greu să încadrezi cărțile lui Murakami într-o anumită categorie, ele având elemente cam din toate, efectul per total fiind acela de bizar, dar un bizar care te tentează să afli mai multe și să te arunci în poveste fără să mai încerci să cauți firele logice și pur și simplu îl iei ca atare.

Cronica păsării-arc era cartea mea preferată de la Murakami, dar, totodată, cu ea am și încheiat pasiunea asta pentru cărțile acestui autor, pentru că, la fel ca în cazul Agathei Christie, odată ce citești mai multe te obișnuiești cu stilul și devine previzibil (da, chiar și la Murakami am observat câteva idei care se repetau mai mult sau mai puțin diferit în cărțile lui și n-am mai avut interesul de a citi alte cărți de la el, eram deja suprasaturată și nu mai găseam nimic nou la bizarul său). 

Au trecut ceva ani de la lecturarea acestui roman, dar ce mi-a rămas cel mai viu în memorie e scena cu soldatul în fântâna seacă din deșert, de fapt, cred că povestea veteranului de război m-a captivat cel mai mult la carte, restul acțiunii îmi e în ceață acum, deși mai țin minte detalii și o parte din personaje. Nu e o carte pe care aș reciti-o, poate doar părțile cu veteranul, de dragul nostalgiei. 

Războinicii Nilului - Wilbur Smith

 

Una dintre cărțile mele preferate cu acțiunea plasată în Egiptul antic. A fost chiar înainte de a citi Egipteanul de Mika Waltari, iar aceasta a fost Războinicii Nilului de Wilbur Smith.

Văzusem cu ceva timp în urmă la TV filmul „The Seventh Scroll”. Erau vreo trei părți, cred, și le așteptam cu sufletul la gură. Mi s-a părut foarte interesantă povestea, tot un gen ca Mumia, la film mă refer, cărțile sunt diferite, dar e unul din acele cazuri rare în care mi-au plăcut cam la fel de mult și cărțile și filmul. Când mă uitam pe lista actorilor de la finalul filmului, dădusem și peste faptul că se baza pe un roman al lui Wilbur Smith, The River God, și imediat mi-am notat titlul lui. Era prima oară când auzeam de el și, întâmplător sau nu, mi-a sărit în ochi la biblioteca județeană fix numele lui, la scurt timp după aceea, așa că am luat toată seria de trei romane de atunci: Războinicii Nilului, Ultimul papirus, Magul. Erau niște cărămizi, dar în mai puțin de două săptămâni le-am dat gata pe toate trei. Mi-au plăcut enorm și am mai căutat și restul cărților autorului, totuși, cu restul nu am avut același succes, nu au reușit să mă atragă și nici nu am avut răbdarea să le duc până la capăt, în schimb, inima mea a rămas la seria cu Taita.

Au mai apărut cu Taita și volume precum „Zeul deșertului” și „Faraonul”, și parcă mai erau vreo două, totuși, din punctul meu de vedere, acelea nu au farmecul primelor trei. Pentru mine, primele trei au fost grozave și își merită din plin popularitatea, restul... pur și simplu nu am rezonat cu povestea lor. La „Zeul deșertului” aveam impresia că pornisem a doua oară pe urmele Egipteanului lui Mika Waltari, dar cu niște prințese cam nesuferite la bord, iar în „Faraonul” se uitaseră detalii din volumele din urmă și un personaj mort era iar în viață.

În „Războinicii Nilului” îl întâlnim pe eruditul sclav eunuc Taita, servitorul unui nobil egiptean (nobilul era Mare Vizir), care e îndrăgostit de fiica stăpânului său, frumoasa Lostris. Aceasta captează inima bătrânului faraon, care o face regină, deși ea e îndrăgostită de Tanus, un războinic din armata faraonului. Deși e periculos, Taita își riscă viața pentru a-i ajuta pe cei doi tineri să se întâlnească, iar de aici aventura se ține lanț. Acum, să nu credeți că toată cartea e doar cu Taita care-i acoperă pe cei doi. Ceea ce reușește să surprindă de minune și să te capteze e și atmosfera misterioasă a acelor timpuri, cu luptele pentru tron și pentru apărarea Egiptului de hoardele de hicsoși, situația politică dintre regate și alte țări, și multe altele, plus o mare doză de aroganță a lui Taita (personal, nu m-a deranjat prea mult, a fost diferit de alte personaje atinse de modestie). Pe partea de documentare autorul a făcut o treabă excepțională și nu-i de mirare că a devenit un etalon cam pentru autorii și cititorii care sunt pasionați de Egiptul antic. După seria cu Taita de Wilbur Smith, am încercat romanele cu temă similară ale altor autori cunoscuți, de exemplu, Christian Jacq (de acesta am citit „Crima mumiei”, dar a fost destul de dezamăgitoare cartea și nu am mai luat altceva de acest autor, cu toate că are multe romane cu Egiptul antic, mult mai bune din ce am văzut prin recenzii, și mă tentează să mai încerc o serie de la el), dar până la „Egipteanul” de Mika Waltari și cărțile lui Paul Sussman, restul nu m-au cucerit. Wilbur Smith cu romanele „Războinicii Nilului” și „Ultimul papirus” a dat startul pasiunii mele pentru cărțile de aventuri și cum ștacheta era deja la cel mai înalt nivel, poate de aceea sunt așa pretențioasă acum în materie de romane. Dar sunt bucuroasă că am dat peste cărțile lui în liceu. Aceste două romane sunt unele dintre foarte puținele pe care le-aș mai reciti vreodată.

Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

Regele a murit - Ellery Queen (Ellery Queen Detective #23)

E a treia carte găsită la anticariat și apărută la noi din seria cu Ellery Queen și încă vânez și altele. 

Ellery și tatăl său iau masa când apartamentul le este invadat de mascați și cam sunt luați pe sus pe o insulă a bogaților Bendigo. Misterul se adâncește pe măsură ce Abel, unul dintre frații Bendigo, le spune celor doi Queen că fratele său, King, a primit o amenințare cu moartea și că vrea ca ei doi să afle cine anume era în spatele pericolului. Abel pare să aibă niște bănuieli, dar păstrează tăcerea, ceea ce îl face destul de suspicios.

Insula în sine e un mister, fiind un fel de fortăreață din Al Doilea Război Mondial, pe care frații Bendigo au preluat-o și o folosesc ca baza lor centrală. Ellery și inspectorul nu prea au mână liberă cu investigația... astfel că amenințarea, pe care King nici nu o luase în serios, fiind absolut sigur pe mecanismele sale de protecție, se adeverește.

A fost o carte bună, cu suspans, dar și cu părți care te lăsau să aduni detaliile pentru imaginea de ansamblu. Un mister detectivistic clasic.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) - Stefan Ahnhem

Am regăsit întâmplător cartea asta în bibliotecă și țin minte că a fost un cadou de la o bună prietenă (care mi-a dăruit o grămadă de alte cărți populare la momentul respectiv, din categoria thriller, ca să mă țină în pas cu noile apariții), dar mi-a luat ceva timp să-mi amintesc despre ce anume era. Ceea ce înseamnă că nu a fost prea memorabilă în cazul meu, dar îmi aminteam metodele de tortură. Mai văzusem ceva postări pe grupurile cu cărți de pe Facebook, cam tot pe atunci când era mega popular „Omul cu castane”, mulți lăudau seria cu Fabian Risk, dar curiozitatea mea nu mai e la fel de ușor de stârnit, după „Pacienta tăcută”.

Fabian Risk se mută cu soția și cu copiii lor în orașul său natal, odată cu începerea unui nou loc de muncă la Brigada de Omucideri. Deși se presupune că e în vacanță, abia se instalează în Helsingborg că și e chemat la datorie să investigheze un caz, care, întâmplător la o primă vedere, are ca victimă unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Fabian. Treptat, apar și cadavrele altor colegi, fiecare metodă de tortură de o cruzime ingenioassă și Fabian își dă seama că cineva îi vânează pe colegii săi, poate chiar și pe el.

Criminalul ăsta pare să fi fost o victimă și cam trezește simpatia, mai ales după ce vezi și ce i-au făcut cei pe care i-a ucis. Și ei și-au continuat viața fără să regrete sau măcar să-și amintească ce-au făcut. A fost victima bullyingului, în școală și chiar și după, și nici nu l-a ținut minte nimeni, aflând de el înainte de moarte, uneori nici atunci. Nu prea poți simți milă pentru victime, după ce afli ce au făcut. 

Cartea a fost publicată în 2013, iar la noi a apărut în 2018. Eu am primit-o prin 2022, când tema despre bullying îmi era deja arhicunoscută din filme, seriale, cărți, anime. Mi-a plăcut „Victimă fără chip” la momentul respectiv, nu în mod deosebit, dar a fost o carte destul de tristă, cu scene care se întâmplă mult prea des și în viața reală. Cu Fabian, în schimb, nu am prea avut răbdare. Dar e o carte interesantă.

Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton - Leonida Neamțu

 

Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.

M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.

În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent... 

„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.

În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB. 

„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...

„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.

„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere. 

„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.

„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț. 

„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.

Un fragment drăguț:

„ - Mă iubești, Nadim?

- Mda, ca și câinele pe pisică!

- Minte-mă! Minte-mă, dragule!

- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!

- Dar eu te iubesc, geme Stela.

- Tu minți totdeauna.

- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”

Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...

„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.

„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea. 

„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.

„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.

Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Armata lui Cambyses - Paul Sussman

 

Una dintre cele mai bune cărți de aventuri pe care le-am citit recent. Am devorat-o în două zile!

Citeam o postare ieri a unei scriitoare și ce spunea ea acolo era dulce-amărui și destul de trist pentru autori, anume că noi scriem cărți, dar de ce mai multe ori cititorii noștri dau peste noi decenii mai târziu, când autorii nu mai pot oferi și alte cărți unui public care de abia atunci îi descoperă, că ei nu se pot bucura de faimă în viață, decât dacă au un mare noroc. Cam așa am pățit și eu recent cu autorii peste care am dat, Paul Sussman fiind unul dintre aceștia (celălalt fiind Leonida Neamțu).

E mult de când nu m-a mai încântat așa o carte. Mi-a plăcut „Oaza ascunsă” de Paul Sussman, dar începutul ei a fost destul de greoi și chiar de câteva ori aproape renunțasem la ea, dar am reluat-o după ceva timp și acțiunea se cumula treptat, devenind tot mai alertă, până când nu am mai putut s-o las din mâini. De aceea am decis să citesc și „Armata lui Cambyses” - pe care o aveam deja în colecție, încă de pe vremea când mă documentam pentru „Văpăi de dragoste și diamant”, deși, când am văzut că e roman, am lăsat-o deoparte atunci. Am aflat și că autorul a lucrat ca arheolog în Egipt, iar descrierile romanelor sale par fascinante pentru cineva pasionat de Egiptul antic. Clar voi lua și restul cărților autorului.

„Armata lui Cambyses” m-a impresionat. Pornisem de la premisa că voi avea o aventură interesantă, dar pe parcurs lucrurile s-au complicat și aici chiar pot spune că răsturnările de situație m-au luat cu totul prin surprindere, iar asta e foarte rar pentru mine de la o vreme. Ce mi-a plăcut a fost și misterul polițist, care îți dă toate piesele la îndemână, fără ascunzișuri (mda, aici îmi vin în minte popularele „Camerista” de Nita Prose, „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, „Să nu mă minți” de Freida McFadden - care au un mare hype cam degeaba din punctul meu de vedere, iar ție ca cititor ți se ascund detalii importante din acțiune și doar te trezești că ți le trântește autorul din senin și ăla ar trebui să fie un plot twist inteligent... asta e trădare; încă țin minte ce trădată și dezamăgită am fost la finalul acestor cărți, practic, le citești numai pentru acea întorsătură de situație pe care unii o numesc „nemaipomenită”, ei bine, nu regret să îi dezamăgesc când spun că e destul de întâlnită în literatură și cu mult mai bine executată, dar, din păcate, cărțile acelea nu sunt prea populare și nici nu se vorbește prea des despre ele... iar „Armata lui Cambyses” e și ea parte din categoria asta). Deși aveam toate detaliile la îndemână și bănuiam un plot twist, la astea nu mă așteptam, de aceea sunt așa de încântată. Acțiunea în sine m-a ținut cu sufletul la gură, devenind tot mai interesantă cu fiecare capitol.

Recunosc că l-am subestimat pe inspectorul Yusuf Khalifa, dar s-a dovedit un detectiv pe cinste, chit că părea să funcționeze doar pe bază de țigări și părea să umble după cai verzi pe pereți.

Prologul începe cu o scenă din trecut, la fel ca în „Oaza ascunsă” unde 80 de preoți fac o sinucidere ritualică, dar în „Armata lui Cambyses” e despre distrugerea unei armate întregi din cauza unei uriașe furtuni de nisip.

Apoi acțiunea revine în prezent, unde Tara Mullray, fiica unui arheolog celebru, e invitată de tatăl ei în Egipt, pentru a-și petrece vacanța. Tânăra acceptă, mai ales că își dorește să îmbunătățească relația cu tatăl ei, de vreme ce acesta e și bolnav cu inima și se teme de o despărțire dureroasă de el, deși ea a avut mereu impresia că bătrânul a pus mereu mai presus munca lui de arheolog decât familia sa.

Totuși, când ajunge la aeroportul din Egipt și așteaptă în zadar toată noaptea ca tatăl ei să vină să o ia, furioasă, decide să meargă la situl arheologic din Saqqara, unde lucra el. Și aici găsește ușa închisă și cere cheile de rezervă ale unui muncitor de la barieră, iar când intră în casă găsește cadavrul tatălui ei. Aparent, murise chiar în seara în care trebuia să meargă după ea la aeroport și Tara are impresia că a fost cineva străin în casa lui, căci simțise miros de tutun, iar tatăl ei nu fuma. În plus, era cineva care o urmărise de la distanță când ea se plimba prin jurul casei, iar persoana aceea o urmărise și la hotelul unde se cazase.

Tara vorbește cu ambasada, dar autoritățile se poartă destul de dubios și dau de înțeles că nu o iau în serios când ea le spune că e posibil să fie urmărită de cineva extrem de periculos, care are probabil legătură și cu o serie de crime privind niște antichități furate sau un mormânt nou nedescoperit, care ar putea fi mai important decât s-ar crede la o primă vedere.

Singurul ajutor pe care se poate baza Tara acum e acela al lui Daniel - un fost elev al tatălui ei și chiar fost ei iubit, care o părăsise cu șase ani în urmă pentru a-și urma visul de a săpa în Valea Regilor. În ciuda reținerilor ei și a durerii care încă îi apasă sufletul, se simte încă atrasă de el... astfel încât să pornească pe urmele armatei dispărute a lui Cambyses.

Agonie mentală - Veit Etzold

 

Descrierea cărții m-a atras, iar de acest autor citisem și prima carte din seria cu Clara Vidalis, „Tăietura finală”, și mi se păruse interesantă, deși, după atâtat timp, nu pot spune că a fost memorabilă. Oricum, dacă în „Tăietura finală” observasem repetițiile și alte lucruri care se adunaseră, dar nu le dădusem importanță, concentrându-mă la lectură, de data asta au devenit deranjante. De fapt, e ceva ce observasem din primul volum, anume că personajele expun o idee, iar Clara o reia și ea, de parcă ea e cea care o exprimase, iar ceilalți urmează logica ei. La drept vorbind, personajul ăsta nu a făcut prea multe pentru investigație, doar devenise ținta criminalului pentru că se apropia de el... dar toată echipa ei se apropiase de el prin deducții formulate înainte de a le repeta Clara.

Plus, se exprima o idee sau mai multe într-un dialog, apoi acestea se regăseau și mai târziu în alte părți din carte, formulate cam la fel ca prima dată, dar de parcă erau noi pentru personaje. Una din scenele astea e cea legată de versetele biblice pe care MacDeath (parcă el era) le găsise deja pe net și le interpretase deja, cu repetițiile Clarei, evident, dar ei mai au nevoie de o interpretare (care, surpriză, în mare e tot la fel ca aceea a lui MacDeath) de la un exorcist al Vaticanului - cred că ăsta a fost inclus prea „in your face”, deși nu prea era nevoie de el pentru detectivi, pentru că ei își dăduseră deja seama ce urmărea Dragonul, așa că din punctul ăla a devenit extrem de previzibil romanul. Fără explicațiile celorlalți, care îi dădeau mură în gură, Clara nu a dedus singură mare lucru... dar ea e cea luată în vizor de criminal... faza asta mi-a adus aminte de „Cartea morților” de Patricia Cornwell, unde și protagonista aia e vizată de un criminal doar pentru că e personaj principal. La o anumită scenă, tot cu exorcistul, mi-a amintit de niște informații pe care le mai întâlnisem și în „Secretul Genezei” de Tom Knox, cea cu sacrificarea primului născut unui zeu. Criminalul e super deștept și poliția nu are habar unde și cum să îl prindă, dar brusc devine... naiv... și o confruntă pe Clara față în față... ca să fie în gloria ei prinderea unui alt ucigaș celebru.

Cartea nu e rea, mi-a plăcut mare parte din ea, exceptând părțile repetitive, și e un thriller care se citește rapid. Nu s-a făcut abuz de trecutul traumatic al Clarei, ci s-a pus accentul pe caz. E o lectură care merge dacă vrei un thriller alert. O să caut și restul seriei.

Au fost menționate și drogurile naziste și ceva detalii despre câteva programe secrete ale naziștilor, ca „Viking”. Mi s-au părut interesante, m-am gândit la jocul Outlast, primul din serie, și la „Naziștii și drogurile” de Norman Ohler.

Înainte de furtună - Diane Chamberlain

„Înainte de furtună” a fost prima mea carte citită de la această autoare, și ultima, de altfel, pentru că povestea m-a înfuriat la momentul respectiv și m-a descurajat din a alege și alte cărți de Diane Chamberlain, deși era foarte populară atunci. Totuși, după atâția ani, a fost destul să mă uit la copertă și mi-a revenit în minte cam toată acțiunea cărții și personajele, oricât de antipatice au fost, a fost o carte de impact, care mi-a rămas în memorie.  

Laurel Lockwood făcuse greșeala de a bea când era gravidă cu Andy, spunându-și că nu are nimic, e doar suc de fructe alcoolizat, iar copilul de naște cu probleme. Din cauza asta, simțindu-se vinovată, ea devine o mamă extrem de protectoare, cel mai adesea ignorându-și fiica mai mare și revârsându-și toată afecțiunea și protecția spre Andy.

Totuși, Laurel e forțată să revină la realitate din cauza unui incident în care suspiciunile se îndreaptă asupra lui Andy. La un eveniment social al bisericii locale are loc un incendiu și lumea începe să-și pună întrebări, iar indiciile arată că Andy e cumva implicat. Laurel vrea să îl protejeze cu orice preț, dar tocmai grija ei față de un copil, îl îndepărtează pe celălalt.

„Înainte de furtună” e o dramă de familie, sunt probleme de comunicare între membrii ei și favoritismul unui singur copil în detrimentul celuilalt. Personajele... adevărul e că nu mi-au plăcut și nu m-am putut atașa de ele, dar fiecare dintre ele are și bune și rele, le poți înțelege deciziile și acțiunile și sentimentele. 

Țipăt în tăcere - Angela Marsons

 

Aproape întotdeauna când încep o nouă serie polițistă dau peste un caz strâns legat de trecutul personajului principal, și nici cartea „Țipăt în tăcere” nu face excepție. Sinceră să fiu, imediat ce am citit descrierea cărții, prologul și primele cinci capitole, deja îmi dădusem seama cine ar fi fost făptașul... și, din păcate, am avut dreptate... cam atât de previzibile erau întorsăturile de situație... și au fost folosite deja prin alte cărți și filme. De fapt, aici cred că sunt eu de vină, de vreme ce citesc constant thrillere - la un moment dat se cam pierde farmecul și rar mai găsesc ceva care chiar să îmi mențină interesul. Cartea nu e rea, dacă nu te uiți la thrillere polițiste și nu le citești des, atunci e o alegere potrivită, dar dacă ești familiarizat cu ele... nu e wow.

De regulă, încerc să evit primul volum al unei serii polițiste tocmai pentru că nu prea vreau să fac cunoștință cu trecutul traumatic al detectivului (un detectiv mereu are un trecut traumatic, de aia vrea să ajute lumea să nu mai treacă și alții prin experiențele acelea... dar când dai peste similarități la mai multe personaje din cărți, se cam pierde efectul scontat și atunci vrei doar să afli despre rezolvarea cazului, fără să pătrunzi în viața detectivului), dar din seria cu Kim Stone doar pe ăsta l-am luat, mai mult de curiozitate din cauza numeroaselor recenzii bune de pe Goodreads și a recomandărilor de pe grupuri. Pe mine nu m-a impresionat. Cazul începuse interesant, dar aveam permanent starea aceea de deja vu și nerăbdare, tocmai pentru că bănuiam unde se îndreapta. Stilul nu e rău, dar nici nu m-a acaparat, mai ales la descrierea personajelor, tachinarea dintre ele, per total, dacă citești o serie polițistă vei întâlni în echipa detectivului cam aceleași personaje, iar la „Țipăt în tăcere” îmi venea în minte seria cu Alton și Kane de la D. K. Hood, deși nu sunt similare, aveau același vibe. Dacă aș fi citit-o prin 2015, când a apărut, sunt sigură că mi-ar fi plăcut mult, dar acum mi s-a părut chiar banală.

Nu știu dacă voi continua seria, deși am auzit că volumul doi, „Jocuri mortale” e mult mai bun. Cred că am nevoie de o pauză lungă de la thrillere polițiste psihologice, pentru că din cele recent apărute și citite nu m-a impresionat nici măcar unul și doar am adăugat mai multe titluri la grămada cu cărți la care am renunțat.

Împărăteasa - Shan Sa

 

„Împărăteasa” de Shan Sa redă viața romanțată a lui Wu Zetian, o femeie-împărat a Chinei. Am citit în adolescență carte asta și mi s-a părut ciudățică, dar interesantă, iar recent mi-am adus aminte de ea când i-am zărit coperta în bibliotecă și am recitit-o, dar de data asta știam ceva mai mult despre istoria acestei femei. 

În carte, Lumină e un personaj destul de complex, care trece prin diferite etape ale vieții și adună tot mai multă experiență. De la copilăria lipsită de griji, viața ei se schimbă brusc, când e silită să stea o perioadă la o mănăstire ca să se roage pentru o rudă decedată, astfel, relația cu familia ei se răcește, dar apoi revine la ei și, la vârsta de 13 ani, devine concubina concubina împăratului Taizong, de acolo viața ei schimbându-se radical. 

După moartea lui Taizong, tradiția impunea ca fostele concubine să se radă în cap și să plece la o mănăstire budistă, în plus, relația dintre fiul împăratului cu o concubină a acestuia era considerată un incest, dar relația dintre Gaozong și Wu Zhao începuse de dinainte de moartea împăratului, iar după ce ea a petrecut câteva luni la o mănăstire, Gaozong a lăsat-o gravidă și, eventual, ea s-a întors la curtea imperială.

E interesant că în carte, după revenirea de la mănăstire, Lumină se întâlnește cu concubina Xiao, de care voia să scape împărăteasa Wang, iar aceasta îi spune:

„Știu că împărăteasa te-a adus înapoi la palat ca să-mi fure suveranul. Află c-a împins în brațele lui mai multe alte nefericite. Din păcate pentru ea, astăzi, în Cetatea Dinăuntru, eu comand inima Maiestății Sale. Toate femeile care au vrut să-mi fure acest privilegiu au sfârșit rău. Unele mor fulgerate de mânia Cerului, altele sunt trimise în Palatul Rece. Cunoști locul ăla ca de gheață, unde femeile putrezesc în temnițe umede și în propriul rahat? Mă apucă râsul când mă gândesc la toate frumusețile alea ajunse pe o grămadă de bălegar! Luna trecută, împăratul mi-a permis să trimit acolo o scorpie care a vrut să mă otrăvească. Știi ce-a pățit? Am pus să i se taie brațele și picioarele și am aruncat-o într-un butoi mare cu vin. A murit beată!”

Unele surse spun că Wu Zetian și-a ucis propria fiică și a dat vina pe împărăteasa Wang și pe consoarta Xiao, scăpând astfel de amândouă. Și le-a aplicat aceeași pedeapsă ca aceea descrisă în acest fragment. Dar în carte Wu e ceva mai potolită în cruzime. În roman, cele două sunt osândite la 100 de lovituri de bici, dar ambele mor în timpul pedepsei, iar trupurile lor sunt date leoparzilor. 

Cartea descrie obiceiurile acelor timpuri și arată ce cuib de vipere era curtea imperială chineză în perioada Tang: fiecare complota cu fiecare, trădările și asasinatele erau ceva la ordinea zilei, un conducător trăia mereu cu spaima otrăvirii, asasinării, loviturilor de stat. În ciuda exceselor ei, a „sinuciderilor”, a eliminării persoanelor incomode, împărăteasa Wu Zetian se dovedise a fi un conducător bun pentru poporul ei, dar nemiloasă cu cei de la curtea imperială, viețile lor fiind tratate fără respect. Un astfel de moment e acela în care împărăteasa Wu prinde de veste că la un banchet un nepot și o altă rudă apropiată se ceartă din cauza unei prostii, iar la câteva zile după aceea sunt siliți să se sinucidă.

Față de realitatea istorică, Lumină din „Împărăteasa” e ceva mai plăcubilă, nu cu mult, dar puțin mai umană. Nu poți empatiza cu ea, dar nici nu o poți urî, în schimb îți dai seama că o poți respecta pentru ambiția ei, felul în care câștiga pe alții de partea ei, chiar și prin teama ce o inspira, detașarea ei de anumite experiențe personale pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu cu adevărat importantă, chiar dacă însemna să-și lovească propria familie, sau dimpotrivă, ignorarea lucrurilor importante pentru că era sătulă de lumea de intrigile de la palat, totuși, spre deosebire de împărat, care era mai mult o marionetă pe tron, și a concubinelor a căror simplă dorință era să atragă atenția împăratului și să obțină favoruri și titluri, Wu se mai gândea și la oamenii de rând. 

Shan Sa a prezentat o lume fascinantă în „Împărăteasa” și se vede documentarea și atenția la detalii. Stilul e aproape poetic, când citești ai permanent o stare ireală, de vis, aproape de un magic realism, în timp ce călătorești în China antică alături de un personaj excepțional care te ghidează prin viața sa.

The Art of Alice: Madness Returns

Am jucat puțin acest joc când eram mică, era al verișoarei mele mai mari, Maria, iar ea era mare jucătoare prin 2013, avea multe jocuri și când revenea în țară, în vacanțele de vară, aducea alte grămezi, pe când eu abia aflam de ele (eram mai mult cu alea vechi de pe Facebook sau League of Legends, sau cele de pe Big Fish; cred că ultimul pe care l-am jucat a fost True Fear: Forsaken Soul - pe care îl recomand, e un horror psihologic care chiar m-a speriat). Alice: Madness Returns a fost unul dintre acele jocuri care nu prea m-au atras atunci, așa că mai mult mă uitam la verișoara mea cum se juca. La drept vorbind, nu eram deloc bună la jocul ăsta și cum nici nu mă atrăgea, jucam ca și cum voiam să scap de el, până am renunțat în cele din urmă. 

Totuși, prin 2015, Maria a venit în vacanță și mi-a făcut cadou cartea asta The Art of Alice: Madness Returns. Am răsfoit-o pe moment, apoi m-a târât să jucăm Outlast - un alt joc horror la care îmi luam numai sperieturi, dar povestea mi se părea extrem de interesantă, așa că l-am dus până la capăt - și am uitat de cartea asta. Am găsit-o zilele trecute pe fundul unei cutii din pod și mi-a trebuit ceva timp să îmi amintesc ce e cu ea. Acum privesc cu alți ochi jocul, iar cartea mi s-a părut fascinantă.

Jocul „Alice: Madness Returns” e o readaptare a cărții „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll și e o continuare a celui din anul 2000, American McGee's Alice. Nu am terminat niciunul cap-coadă, dar acum apreciez mai mult munca din spatele acelui joc. Imaginile din carte sunt superbe, pline de imaginație, tulburătoare și înfricoșătoare, care mi-au amintit de stilul lui Tim Burton din „Mireasa Moartă” și de „Yamishibai”. Nu sunt prea multe informații, cartea centrându-se mai mult pe imagini.  

Jocul e despre Alice, o fată cu multe traume care e internată într-un azil, după ce casa ei ia foc și acolo moare și familia ei. Povestea alternează între Wonderland și Londra Victoriană. Cartea mi-a trezit pofta să reiau jocul. Autorii și artiștii jocului par să se fi distrat pe cinste la crearea lui și s-a văzut asta din munca lor și diversele versiuni încercate. La fel ca în cazul cărților, am ajuns să caut jocurile mai vechi, tocmai pentru că erau făcute de oameni și se vede munca și imaginația lor acolo. E o adevărată plăcere să descoperi povestea și jocul.

.

Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Eight Cases of Jane - Ryan J. Powell

O carte destul de scurtă, care mi-a atras atenția după ce a fost lăudată de o booktuberiță foarte populară. Totuși, în ciuda recenziilor bune, mie mi s-a părut extrem de slabă. În plus, e un exemplu de scriere dintre om și IA, și părțile cu IA se văd de la o poștă, mai cu perdea la început, apoi paragrafe întregi. Chiar mă întreb dacă booktuberii ăștia, care se presupune că citesc sute de cărți pe an și vreo zece pe săptămână, nu și-au dat seama de ceva atât de evident, de laudă cartea asta și măresc popularitatea unui robot. E destul să citești vreo trei-patru povești scrise cu IA și o să-ți dai seama ce fraze folosește de fiecare dată, ce metafore împopoțonate care sună bine și profund la o primă impresie, dar când le recitești cu atenție îți dai seama că sunt lipsite de sens, bagă în text, sau de alea vechi arhicunoscute: aia cu „a testament of something”, „a tapestry of something” - astea au devenit ceva tipic IA, sau un set de adjective care se termină cu „and something more/darker/primitive...”, „searing pain”, „trapping oneself in someone's cruel puppetry”, „a sense of foreboding uncertainty”, „a stark reminder of the...” sunt mai multe exemple, dar deja nu are rost să insist asupra lor, de vreme ce atunci când dau peste ele, pur și simplu renunț la poveste. Din punctul meu de vedere, „cărțile” scrise cu IA în câteva minute sunt o batjocură la adresa autorilor care muncesc cu adevărat la cărțile lor. La „Eight cases of Jane” nu am renunțat, dar asta a fost excepția pentru că, la început, în primele capitole nu eram sigură de folosirea IA, erau câteva cuvinte și parafrazări destul de scurte care sugerau că ar fi vorba de IA, dar apoi se revenea la stilul de dinainte și fiind și scurte îmi ziceam că nu e cazul să dau vina pe IA, că poate o fi doar o coincidență, apoi am dat peste fragmente care au risipit orice îndoială:

„It was as if she dared me to delve deeper into her psyche and unravel the complexities of her thoughts and emotions. At that moment, the silence between us held a palpable tension, full of unspoken truths and unexplored revelations.”

„Taking it in her hand, she made her way to the window, the cigarette dangling from her lips as she lit it with practiced ease. Blowing out a plume of smoke, she watched intently as it billowed and spread across the glass, its wisps mirroring the cascade of snow melting down the window from the warmth inside. At that moment, her actions seemed to echo the tempest raging both within and without, a silent testament to the turmoil that churned beneath her composed exterior.”

Iar de aici încolo, cam de la capitolul patru, IA nu mai e folosit cu perdea, ci e prezent cam la tot pasul până la finalul cărții.

Detaliile în „Eight cases of Jane” sunt repetitive, și nu mă refer la partea cu tocănița, sunt fragmente care se repetă, dar sub altă formulare, însă păstrează părți comune, mai ales adjective și exprimări metaforice. În plus, sunt detalii din poveste uitate sau care nu au niciun sens (ca de exemplu cazul cu înecatul, apoi, Jane e o ucigașă, dar se plimbă în biroul doctorului ca la ea acasă, unde mai pui că, tipic IA, personajul ei se apropie de el și îl tachinează cu diverse atingeri jucăușe... la partea cu crimele s-a vrut a fi ceva șocant, dar cu personaje de carton, efectul a fost teatral și nerealisit, la fel ca dialogurile în unele părți, cu detalii care sunt temperate totuși, în funcție de sensibilități).

Ideea de la care a pornit a fost destul de interesantă totuși, promitea un thriller bun, dar fără un autor adevărat care să lucreze cu adevărat la ea, a rămas doar atât, o idee interesantă cu o execuție teribilă. Cu asta m-am lecuit și de booktuberi populari și de recomandările lor.

Ring 1 - Cercul de Koji Suzuki

 

Cred că toată lumea a auzit de filmul „The Ring” și de fantoma, Sadako, care iese din televizor. S-au făcut o grămadă de filme despre Sadako, de la originile ei, prequel, sequel, lupta ei cu alte entități celebre (de exemplu, cu Kayako din Ju-on: The Grudge, cu Hikiko-san, cu Bunshinsaba), a inspirat anime, manga, ba chiar și parodii (cred că un film din seria „Comedie de groază” parodia The Ring). Uneori, e rea, răzbunătoare și ucide, alteori,  e privită ca un salvator... în filme mă refer, pentru că încă se mai fac și tot apar versiuni noi care adaugă detalii legendei. Oricum ar fi, Sadako e extrem de populară.

Ring de Koji Suzuki a apărut prin 1991, dar succesul a venit cu adevărat după filmul din 1998 (parcă atunci a apărut primul), apoi au urmat și restul filmelor, iar prin 2003 a apărut și versiunea americană, care are trei filme în serie.

Cât despre carte, pur și simplu am devorat-o. Personajele nu sunt prea plăcubile, cu toate că le poți înțelege pe fiecare în parte, dar povestea în sine te ține cu sufletul la gură și îți creează o stare de neliniște, mai ales când mereu ai sentimentul că acțiunile personajelor și uneori și gândurile lor sunt ghidate de o entitate nevăzută, ale cărei motive nu le sunt cunoscute decât când e prea târziu (procedeul ăsta l-am folosit și eu în „Recviem pentru umbre”, deși pe atunci nu știam de cartea acestui autor).

Filmele au eliminat o parte din detalii, au adaptat povestea, și le-a reușit, mi-au plăcut mult și acelea, dar cartea e mai amplă, atmosfera mai sumbră și apăsătoare, nu neapărat horror (cartea nu mi s-a părut deloc horror, mai mult munca unor detectivi amatori, care au un termen-limită de a descoperi un „descântec”, altfel vor avea aceeași soartă ca a celor patru tineri care muriseră în aceeași noapte în circumstanțe bizare). 

Nu e de mirare că a devenit așa populară. Dacă mă luam după recenzii, aș fi renunțat la o carte bună. De regulă, dacă mă intrigă blurb-ul unei cărți o iau fără să țin cont de părerile altora, dar mai am uneori momente în care mă mai uit ocazional la acele recenzii negative, atunci când sunt nesigură dacă vreau sau nu să cumpăr o carte, iar la asta părerile erau împărțite. Unora le plăcuse, alții renunțaseră la carte ca să scrie un eseu despre feminism și masculinitatea toxică, doar pentru că ajunseseră la partea în care protagonistul Asakawa se gândise că și-ar dori uneori ca soția lui să tacă... iar asta mi se pare deja stupid. 

Desigur, erau unii care ziceau că protagonistul se poartă îngrozitor cu soția sa și, evident, îmi tăiaseră elanul și mă gândeam că o bătea sau cine știe ce alte violențe suferea femeia aia, apoi am citit cartea și am văzut cât de exagerate erau recenziile alea, când am dat doar peste un bărbat tipic care își întreține familia, cam obsedat el de muncă, dar de altfel nu era un soț sau un tată rău, deși gândurile sale nu erau totdeauna inocente - e o scenă în care vede o femeie frumoasă și și-o imaginează goală și ceva mai mult, dar e doar atunci când o vede pentru prima dată și atât, în restul cărții nici nu îi mai acordă vreo atenție, decât la final, când vorbește cu ea despre decesul unui prieten și atunci nu e nimic sexual la intențiile și gândurile lui -, el chiar își iubea sincer familia, iar soția lui era casnică și se ocupa cu creșterea copilului lor.

Cititul unei povești e la fel ca mirosirea unui parfum, fiecare va înțelege altceva și nu poate fi pentru toate gusturile; cred că fix recenzia aceea m-a făcut să iau cartea și mă bucur că am făcut-o. Cred că nu îți poți da seama dacă îți va plăcea sau nu o carte doar pe baza unor recenzii, indiferent cât de bune sau rele ar fi ele, fie că sunt ale străinilor sau prietenilor, toate sunt subiective. În cazul lui Ring, după ce am terminat de citit cartea, mi-am amintit recenziile citite și m-am întrebat dacă am citit și eu aceeași carte ca ei, de vreme ce am avut păreri complet diferite și am înțeles cu totul altceva, față de ce impresie au avut acei cititori.

Cartea e destul de similară cu filmul, deci cam știi la ce să te aștepți, dar am aflat mai multe despre Sadako și familia ei și povestea per total a fost interesantă, chiar și părțile cu Asakawa și Riuji. 

Povestea începe cu moartea suspectă a unor tineri, iar un jurnalist pornește pe urmele acestui caz după ce nepoata lui este una dintre victime și descoperă datorită unui taximetrist că s-ar putea să nu fie un caz izolat. Mirosind un caz de impact, Asakawa descoperă eventual unde au stat acei tineri împreună ca să contracteze blestemul. Da, e vorba de o cabană la munte, la fel ca în filme, și tot acolo vede și el caseta și deja nu mai încape vorba să o ia drept o glumă proastă, pentru că deja au fost patru victime. 

Aici s-a insistat puțin mai mult pe puterile lui Sadako. De exemplu, la trupa de teatru, Arima o vede pe Sadako aprinzând televizorul (în perioada aceea televizorul era o raritate) și imaginile de pe el clipeau, dar televizorul nu era băgat în priză, deci ea putea face asta și în viață, în filme nu au arătat prea multe despre puterile ei, doar în al doilea cred, cel japonez. Sadako zâmbea. În acea seară, Shigemori, fondatorul teatrului bea și zice că va lua cu asalt apartamentul lui Sadako, dar a doua zi apare la muncă și moare de stop cardiac (la fel ca victimele care au văzut caseta) pe scaun, părea că doarme. Nu se știe ce s-a întâmplat între Shigemori și Sadako, dar se află că ea poate ucide pe cineva fără urme. După aceea, Sadako demisionează de la trupa de teatru, la mai puțin de un an de la alăturarea ei în trupă, deși Arima zicea că ea avea un instinct actoricesc peste medie.

Tot așa, ni se spune mai multe despre mama ei. De fapt, Sadako și mama ei sunt descrise de alte personaje cu care interacționează Asakawa, iar despre mama ei află de la un bătrân de pe insula unde copilărise ea. Bătrânul Genji și Shizuko, mama lui Sadako, aveau o poveste de dragoste, dar apoi puterile lui Shizuko apar după ce ei recuperează din mare statuia ascetului, pe care soldații din trupele de ocupație o aruncaseră în mare. Este vorba de statuia unui călugăr, despre care legenda spunea că era stăpânul zeilor și al demonilor, iar Genji crede că puterile ei misterioase sunt legate de ocean și de luna plină. Shizuko pleacă de pe insulă și nu mai revine decât trei ani mai târziu, ca să dea naștere unei fetițe, apoi pleacă din nou la iubitul ei, unde începe o serie de evenimente nefericite pentru ea.

Pe parcurs, cartea crește în intensitate și suspans, mai ales la final. Acolo mi-am amintit de un film sau un serial... nu mai știu cum se chema... poate Blood Ties, cu detectiva aceea care orbea și vampirul? Nu sunt sigură, dar era o scenă în care era vorba despre un criminal fantomatic și acesta putea strânge organele victimei, țintea inima, iar la autopsie medicul găsea amprentele unui mort pe inima victimei... Cert e că voi căuta și celelalte volume din seria Ring.