Mireasă de sacrificiu - Ioana Mihaela Curaleț

 

De regulă, nu explic prea multe despre cărțile mele, pentru că fiecare cititor le poate percepe cum vrea, dar dacă tot am dat ceva din casă cu celelalte cărți, nu cred că ar trebui să o neglijez tocmai pe mireasa mea. Deși nu m-a întrebat nimeni, cam astea au fost întâmplările care au dus la „Mireasă de sacrificiu”.

Când mă apucasem de scris „Mireasă de sacrificiu” aveam în minte o legendă coreeană (Jangsanbeom - cea cu creatura similară unui tigru alb, care poate imita vocile celor dragi, de fapt, aveam eu ceva cu tigrul alb înainte de a afla despre această legendă, pentru că e și în mitologia chineză, în plus, scrisesem deja despre un tigru alb în „Lacul cu flori de lotus” și mă tenta o altă poveste cu acest animal), melodiile din animațiile de la Studio Ghibli, plus obsesia pentru melodia lui Meat Loaf „I'd do anything for love” (o ascultam de fiecare dată când scriam un nou capitol pentru că îmi dădea starea necesară să intru iar în poveste), terminasem de citit „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen și îmi cumpărasem „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”.

După ce citisem o carte de Jane Austen, căutasem tot mai multe cărți în genul acela, și le găsisem întâmplător la Auchan (încercasem de Jane Austen „Rațiune și simțire”, „Emma”, dar nu am reușit să le termin, acolo mi-au plăcut doar filmele). La Auchan erau colecțiile acelea cu „Iubiri de poveste” sau „Alma” parcă, și altele tot romance, majoritatea erau la 4-5 lei, maxim 8, și luasem o grămadă. De fapt, luam câte 4-6 deodată de câte ori mergeam pe acolo, până nu au mai fost apariții noi și deja nu îmi mai aminteam dacă aveam cartea aia sau nu (le rețineam după copertă, dar de la o vreme parcă toate mi se păreau la fel). Din toate cărțile acelea romantice, am reușit să citesc doar vreo 3-4, și prima țin minte că a fost „Dansul pasiunii” de Mary Jo Putney, urmată de „Bărbatul visurilor mele” și „O soție ascultătoare” (nu mai țin minte de cine sunt scrise astea, poate Elizabeth Hoyt?). Apoi m-am oprit. Cam toate urmau același fir narativ (evident, doar de aia e romance), dar în afară de tachinări, sărutări furate, interpretări greșite din partea îndrăgostiților, o mică trădare cu puțină aventură și, ocazional, el dând un pumn unui rival sau salvându-i onoarea într-un duel în care glonțul îl ratează la un fir de păr distanță, totul se termină cu bine și restul cărții și-o petrec în pat, șoptindu-și vorbe de dragoste și loialitate necondiționată, nimic altceva nu se prea întâmplă. Desigur că amândoi fac parte din lumea bună și se învârt numai printre cele mai de sus cercuri londoneze (ca element surprinzător, el poate fi un rebel provenit dintr-o familie de nobili decăzuți, care încearcă să se răzbune pe un vechi dușman și, tot adesea, acest dușman are o fiică minunată și da, amor vincit omnia în cele din urmă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți). 

După trei cărți simțeam că am un deja-vu. Acțiunea se repeta în toate, personajele erau perfecte fizic (femeile blonde sau roșcate, cu ochi albaștri sau verzi, minunate, doar vorbeau trei cuvinte sau apăreau în scenă și toți le considerau fermecătoare, deși pe mine nu mă convingeau cu nimic de minunăția lor, iar bărbații - toți erau sculpturi grecești, cu mușchi mari și tari pe toate părțile, mai ales în partea care conta cel mai mult pentru extraordinarele protagoniste, cu priviri pătrunzătoare de le făceau pe preafrumoasele nimfe să se topească apoi de dorul lor, iar ei se gândesc mereu la ele și la frumusețea lor nepereche, ce mai! dragoste la prima vedere), se certau și se împăcau în felul obișnuit, caracteristic iubirilor de poveste. N-am nimic cu ele, o dată sau de două ori merg, dar trei e deja prea mult. 

Ca o mică mare paranteză, în basmele citite, mereu prințesele sunt răpite și salvate pentru că-s frumoase și se luptă toți pentru mâna lor și tocmai de aceea mă cam enervează genul acela de personaj, care nu pare a oferi nimic altceva decât frumusețe. Când eram mică, bunica îmi citea ocazional din volumele cu „Povești nemuritoare” și tot dădeam peste povești în care fetele din sat erau mâncate de balauri și la urmă, când era rândul prințesei, era salvată de Făt-Frumos. De ce nu a venit niciun Făt-Frumos pentru fetele care erau fete de țărani și nu erau niște frumuseți, ci doar fete obișnuite? Numai frumoasele merită să fie fericite în povești? Și cele care voiau să aibă parte de fericirea frumoasei prințese erau considerate răutatea întruchipată și pedepsite cu moartea cel mai adesea, pentru că lui Făt-Frumos îi stă în gât și nu-i tihnește mâncarea dacă se însoară cu una care nu face regatele să se lupte între ele pentru frumusețea ei. Și închei paranteza, până nu ajung la nătărăii de zmei, care vor și ei prințese frumoase.

Cred că partea mea preferată la cărțile romance e cea de dinainte ca protagoniștii să ajungă în pat, pentru că atunci se dezvoltă relația lor și încep să se cunoască, și au și ceva aventuri care îi bagă în bucluc. 

Fiecare dintre aceste povești menționate mai sus m-a făcut să-mi doresc o altfel de poveste. Voiam o protagonistă de o frumusețe răvășitoare? Nu, pentru că el frumos, ea frumoasă, ar fi fost prea ușor să îi fac să se îndrăgostească și, în afară de frumusețe și elocvență, nu știam cu ce aș fi putut să o înzestrez pe protagonista mea ca să iasă din tiparele obișnuite, așa că nu i-am dat niciuna din calitățile întâlnite în romanele „studiate”, ci am încercat să fac exact opusul. Adevărul e că pe Joanne o voiam personajul malefic, dar... pe undeva m-am împiedicat și a ieșit... Joanne. Voiam un protagonist care să semene cu bărbatul visurilor mele? Categoric. Aici am făcut un compromis și a ieșit... Willem, care e departe de a fi bărbatul ideal, dar personajul ăla făcea doar ce voia el. Era tare neascultător. Oricum voiam să îl dau, el tot ca Willem ieșea , dar a ajuns să-mi fie drag de el (deși, între noi fie vorba, în varianta originală, Willem nu supraviețuia... întreg). 

Legat de titlu... era de fapt un titlu provizoriu, pentru că înainte de a scrie o carte nu pot începe dacă nu am ceva pe post de titlu, și titlurile astea provizorii cam rămân la mine, cu toate că nu intenționez să le fac permanente, doar se întâmplă... cam tot timpul în cazul meu. Căutam un titlu pentru o carte romance și am mers la tata să-i cer o părere, dar el se uita la filmul „Eroi de sacrificiu” și după ce îi vorbisem despre ce ar fi cartea, și el dăduse din cap ca și cum îmi dădea de înțeles că mă ascultă cu atenție, după jumătate de oră în care am bătut gura de pomană, tata întreabă senin: „Și pe mireasa asta când o omori?” Atunci, am inspirat adânc și am ieșit supărată afară, apoi m-am dus furioasă în camera mea și am scris titlul: Mireasă de sacrificiu.

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi?

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky ). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând).

The Exorcist - William Peter Blatty

 

Nu cred că „Exorcistul” de William Peter Blatty mai are nevoie de vreo prezentare, de vreme ce e deja arhicunoscut, dar probabil mulți dintre noi suntem familiarizați doar cu filmul. Și eu am văzut filmul prima oară și abia ani mai târziu am aflat că este și cartea. Pentru cei interesați, acum știu că sunt la mare căutare cărțile audio, iar pe YouTube există cartea citită chiar de autor. 

Dacă filmul a fost de-a dreptul terifiant, cartea e și mai și. „Exorcistul” începe destul de încet, dar apoi tensiunea și suspansul se acumulează, până nu mai poți lăsa cartea din mână și te trezești că e trecut de miezul nopții și ți se face frică să citești, dar cum oricum nu poți dormi, continui lectura până în zori.

Regan e o fetiță dulce și inocentă de 12 ani și ajungem să o cunoaștem pe ea, pe mama ei, Chris - care e o actriță de succes și director de film -, felul în care se poartă și interacționează cu ceilalți. Empatizăm cu ea și cu celelalte personaje, iar schimbarea ei treptată ni se pare fascinantă și terifiantă deopotrivă, pentru că o cunoaștem deja pe fetița aceea. Starea ei se înrăutățește treptat, dar nimeni nu se gândește la vreo posedare demonică, ci apelează la tratamente medicale până când acestea se dovedesc a fi fără niciun efect, iar ultima soluție rămasă e un exorcism.

Povestea e foarte complexă, la fel și relațiile dintre personaje, iar cartea abundă în scene înfricoșătoare care îți dau fiori și îți amplifică teama. Practic, o citești cu sufletul la gură și cu lumina aprinsă. Nu e de mirare că e una dintre cărțile devenite clasice printre iubitorii genului horror.

Cartea e bună, dar și filmul (originalul) se ridică la înălțimea așteptărilor, așadar, cu oricare ai începe, nu poți da greș (dacă ești fan horror mai ales). 

Incidents Around the House - Josh Malerman

 

Cartea asta am luat-o pentru că descrierea ei mi s-a părut interesantă și o grămadă de vloggări o ridicau în slăvi, plus că o tot vedeam recomandată cititorilor de horror pe Goodreads, iar asta mi-a ridicat mult așteptările. 

În „Incidents around the house”e vorba despre o fetiță de opt ani care are un monstru în dulap, „Other Mommy”, și în fiecare seară acesta iese și o întreabă pe Bela dacă îl poate primi în inima ei. Desigur, părinții ei cred că e vorba doar de un prieten imaginar inofensiv, până când Bela e rănită. Primele 180 și ceva de pagini cam au avut elemente de horror și monstrul mi-a dat fiori, deși povestea în partea aceea era destul de previzibilă mi-a plăcut, dar restul de pagini mi-au dat impresia că autorul urmărea doar să atingă un anumit număr de cuvinte și au fost o grămadă de repetiții, încât voiam să renunț la carte, dar apoi am terminat-o pentru că îmi părea rău de investiția mea și de faptul că deja îmi pierdusem timpul cu 200 de pagini din ea.

Stilul e unic pentru mine, pentru că romanul e din perspectiva fetiței de opt ani (mai sunt cărți din perspectivele unor copii, dar eu nu le-am prea dat târcoale, iar după asta cred că o să le evit mult și bine), iar uneori nici nu îmi dădeam seama cine vorbește (cred că și autorul și-a dat seama de asta pentru că spre final dădea indicii despre cine vorbea). A avut câteva scene care se apropiau puțin de horror, dar în rest acțiunea se tot repeta. Adulții se certau, vorbeau, mâncau, petreceau, dormeau, iar fetița repeta tot aceleași fraze din nou și din nou (la început nu mă deranja, dimpotrivă, amplifica acel sentiment de neliniște legat de inocența cu care trata ea monstrul, nefiind conștientă de pericol, dar apoi devenise enervant pentru că nu mai era legat de prezența tot mai pregnantă a monstrului, ci de chestii banale, ca mâncatul de pildă sau uitatul pe geam, sau fetița care pretindea că doarme și adulții îi spuneau toate secretele și ce aveau pe suflet, deși aceste lucruri se presupunea că nu avea voie să le audă Bela, și poate te lași păcălit o dată, de două ori, dar de fiecare dată e deja exagerat, la un moment dat chiar îmi pierdusem răbdarea cu un capitol în care repetiția lui „we tried” nu se mai sfârșea, toată familia Belei, inclusiv Bela, mi-a devenit antipatică). De asemenea, dacă nu mi se dădea în descriere că fata are 8 ani, eu mai mult de 5 nu i-aș fi dat. Povestea în sine nu se centrează pe salvarea fetiței de entitatea demonică (de fapt, nu aflăm mai nimic concret despre ea), ci mai degrabă pe drama din viața părinților ei (care a fost de-a dreptul banală și plictisitoare), pentru că familia tot fuge să se ascundă prin case străine și acolo ba se ceartă, ba dau semne că se înțeleg, ba se ceartă iarăși și au monologuri interminabile cu fetița „adormită”. A avut un element care mi-a trezit brusc interesul, dar autorul l-a ignorat imediat după aceea și asta a fost tot cu acel detaliu. 

Iar finalul cărții... confuz, repetitiv, dezamăgitor. Se tot vorbea de pierderea inocenței, dar la câte a auzit copila asta numai pretinzând că doarme de la părinții ei... uriașul monolog al mamei de la urmă nu ar fi fost nimic nou pe care Bela să nu îl fi auzit deja o dată, mai pe la începutul cărții, când maică-sa îi face deja acea confesiune, într-o formă mai scurtă, dar mesajul era destul de clar chiar și pentru fetița de 8 ani. Totuși, pe Bela o afectează abia destăinuirea de la urmă... 

Într-o oarecare măsură, eram curioasă în privința cărților lui Josh Malerman, pentru că e autorul unor bestsellere ca „Malorie” și „Bird Box”, dar după cartea asta, îmi dau seama că nu rezonez cu acest autor. Dacă nu ești de regulă cititor de horror, sau măcar unul ocazional, atunci cred că „Incidents around the house” te-ar putea speria puțin, dar pentru cei care au mai multă experiență cu acest gen literar nu o pot recomanda.

Poirot și cu mine - David Suchet

 

Atunci când mă gândesc la Hercule Poirot, celebrul detectiv creat de Agatha Christie, singurul pe care mi-l pot imagina în acest rol e David Suchet, poate și pentru că văzusem serialele cu el când eram mică și le așteptam cu nerăbdare, înainte să fi citit vreuna din cărțile autoarei. Când am citit, eventual, o carte cu Poirot, imaginea mea despre el era deja formată.

Cartea e plină de detalii despre cum a ajuns David Suchet să joace rolul lui Poirot și despre seriozitatea lui în a da viață acestui personaj, dorindu-și să-l reprezinte cât mai fidel, pe cât posibil așa cum și-l imaginase însăși Agatha Christie. 

Fiind un perfecționist, de cum a aflat că a primit rolul s-a apucat să citească cărțile cu Poirot și și-a făcut o listă cu trăsăturile acestui detectiv pentru a-și intra în rol. Cu mult înainte de filmări, el deja se gândea la Poirot, la cum ar merge Poirot, cum ar vorbi Poirot, ce maniere ar avea Poirot, cum s-ar îmbrăca Poirot, cu alte cuvinte, devenea Poirot, fiind atent la toate detaliile pe care și le notase din cărțile Agathei Christie. Uneori a devenit puțin repetitiv, dar nu m-a deranjat deloc, dimpotrivă, am văzut cât de mult a muncit pentru acest rol și cât de serios l-a tratat, făcându-l de-a dreptul memorabil.

Prezintă și detalii din culisele serialului Poirot, plus grijile cu care se confrunta în acea perioadă. Își luase o casă și se gândea cum să-și întrețină familia, mai ales când nu știa încă dacă va mai avea parte de un nou sezon ca Poirot sau dacă îi va plăcea publicului, iar un actor care nu e contactat pentru un rol începe să se gândească deja la „pensionare”.

David Suchet dă detalii despre locurile și clădirile în care au fost filmate unele episoade, cât s-a cheltuit, ce recuzită a avut, cu ce actori a jucat, programul lui de lucru, greutățile întâmpinate pe parcurs, recomandări de filme și multe altele. 

De regulă nu citesc biografii, dar asta e una dintre excepții pentru mine, căci am descoperit mai multe despre Poirot și serialul copilăriei mele, ceea ce m-a făcut să-l văd cu alți ochi și să-l respect și mai mult pe David Suchet. E rar acum să vezi un actor care să se dedice într-atât de mult unui rol, poate tocmai de aceea l-a interpretat extraordinar, astfel încât acum Poirot a devenit sinonim cu David Suchet. Actorul reușește să-și pună viața pe hârtie cu sinceritate și naturalețe, fără a avea pretenții de scriitor. de aceea e așa ușor să îl simpatizezi și să îl asculți. Când citeam, vocea din mintea mea era cea a lui Poirot. E o carte pe care o recomand celor care au îndrăgit serialul „Poirot” și a iubitorilor romanelor Agathei Christie.

De asemenea, am apreciat că la fiecare capitol, actorul povestește unele episoade, reamintindu-ne despre ce era vorba în ele, dar fără a da spoilere, ci destul cât să stârnească curiozitatea. Ce episoade i-au plăcut și a simțit că l-a adus pe Poirot în ochii publicului sau de care episoade nu e în totalitate mulțumit pentru că nu și-a arătat calitățile de actor. Unele părți au fost destul de amuzante, cum ar fi aceea în care a început să meargă ca Poirot cu o monedă între fese și se străduia să nu o scape. 

Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.

Alien Vs. Predator - Marc Cerasini

 

Luasem cartea asta cu ani în urmă, dar nu mă prea atrăgea atunci, deși văzusem filmul și îmi plăcuse mult. Recent, am revăzut filmul și mi-am adus aminte că aveam și cartea și m-am întrebat cam cât de diferite ar fi. În cazul ăsta, mi-au plăcut amândouă, atât cartea, cât și filmul (mai mult cartea, totuși).

Cartea, evident, are mai multe detalii, e mai amplă, unele lucruri sunt diferite, cunoaștem mai multe despre Alexa Woods, despre Sebastian De Rosa și alte personaje, despre Predatori, dar în mare păstrează acțiunea și replicile din film.

Cartea nu începe la fel ca filmul, ci cu scena unei vânători în care vânătorii devin vânați, cumva un prolog la ce va urma în carte. Apoi urmează capitolul în care un satelit al companiei Weyland surprinde o sursă de căldură în Antarctica, care dezvăluie planurile unei piramide îngropate sub gheață, iar miliardarul Charles Weyland alcătuiește rapid o echipă de cercetători pentru a descoperi despre ce e vorba acolo.

Alexa îi avertizează că nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar Charles insistă (deși e foarte bolnav) și cum alternativele nu sunt prea strălucite, Lex acceptă eventual. Imediat ce grupul pătrunde sub ghețuri, începe vânătoarea.

Ce mi-a plăcut mult a fost și relația dintre Scar (predatorul) și Lex. De fapt, personalitatea lui mi-a amintit oarecum de cea a lui Dek din Predator: Badlands, în sensul că acceptă ajutorul altcuiva și îl oferă pe al său, nu e războinicul care le face singur pe toate și înțelege când trebuie să lucreze în echipă pentru a supraviețui.

Castelul samuraiului - Takashi Matsuoka

 

În liceu, prima mea carte citită cu acțiunea în Japonia a fost „Castelul samuraiului” de Takashi Matsuoka, apoi am fost interesată de „Shogun” de James Clavell. Am fost interesată mai mult de titlu deoarece îmi amintea de „Samurai X” (Rurouni Kenshin), animeul acela care era difuzat pe Antena 1 când eram mică și niciodată nu reușeam să-l prind la timp (eventual, am reușit să-l văd în întregime).

„Castelul samuraiului” e o carte care mi-a rămas în minte mult după ce am terminat-o, deși la momentul respectiv nu mi-am dat seama cât de mult mă impresionase, de aceea am tot căutat să o am în bibliotecă, dar cartea asta e un fel de raritate la noi, pentru că nu am găsit-o nici la anticariate, așa că le-am luat în engleză (abia recent am aflat că e o duologie - și singurele romane ale autorului = „Cloud of Sparrows” și „Autumn Bridge”). 

Povestea începe în ziua de Anul Nou, în 1861, cu tânărul lord Genji care urmărește navele care ancorau în port, alături de Heiko, iubita sa gheișă. Genji e marele lord din Akaoka și stâpânul unui mic clan, Okumichi, el având darul clarviziunii, de aceea acceptă misionari creștini străini în preajma sa, deoarece știe că unul dintre ei îi va salva viața.

Printre acești misionari străini se află și Emily Gibson, o tânără care în țara natală fusese acuzată de desfrânare și imoralitate pentru că „avea deja trupul unei târfe babiloniene” și atrăgea involuntar bărbații prin frumusețea sa, de aceea ea vine în Japonia ca să scape de trecutul ei și să se simtă în siguranță printre japonezii care ar fi crezut-o de-a dreptul hidoasă cu părul ei blond și trăsăturile complet diferite față de modelul lor ideal de frumusețe.

E ciocnirea din Vest și Est și diferențele culturale, dar care reușesc să ajungă la un compromis în anumite situații. N-aș vrea să dau prea multe detalii din cartea asta, deoarece consider că merită citită de oricine vrea să pătrundă în cultura japoneză și e o lectură plăcută și plină de suspans, pe alocuri șocant de crudă.

Dacă sunteți fani „Shogun”, atunci o să vă placă și „Castelul samuraiului”. Eu una am devorat cartea asta și pentru mine a fost memorabilă (mai mult decât „Shogun” în cazul meu, poate pentru că nu îmi mai amintesc prea multe din el, dar plănuiesc să o recitesc). 

Ornitografie. Ghid ilustrat de folclor și simbolistică a păsărilor - Jessica Roux

 

O carte drăguță, cu informații sumare despre păsări, legendele și simbolistica lor, însoțite de ilustrații superbe (la fel ca în „Floriografie”, de aceeași autoare). Copiilor sigur le-ar plăcea.

Eu am luat-o pentru că mă atrăgea păunul (de fapt, am luat-o pentru că îmi plăceau ilustrațiile și voiam să mai am o carte în genul „Floriografie”, despre păsări am alte cărți care abundă în detalii, deși nu sunt așa plăcute vizual), dar informațiile din carte nu au fost noi pentru mine, decât cu puține excepții. Despre îngerul păun știam deja din „Secretul Genezei” de Tom Knox, de asocierea lui cu zeița Hera îmi aminteam din serialul „Hercules” cu Kevin Sorbo, iar de presupusa sa nemurire din „Tainele donei Isabel” (despre „Secretul Genezei” și „Tainele donei Isabel” am mai vorbit deja pe blog).

La unele păsări sunt referiri la operele unor autori cunoscuți, cum ar fi privighetoarea de exemple, unde autoarea menționează „Trandafirul și privighetoarea” de Oscar Wilde (am citit povestea asta când eram mică și am plâns la sacrificiul neapreciat al privighetoarei, la fel și la moartea rândunelului din „Prințul Fericit” tot de Oscar Wilde; la drept vorbind, îmi plac poveștile scurte ale lui Wilde, cele care sunt foarte apreciate de copii, sunt atât de frumoase și emoționante, dar nu și „Portretul lui Dorian Gray” - oricât de clasic ar fi el și oricât de faină proza... adevărul e că mi s-a părut teribil de plictisitor și tărăgănat; premisa lui e super, un portret care îmbătrânește în locul tău, în timp ce tu rămâi veșnic tânăr, fix ceea ce mă atrăgea când am început cartea, dar nici că se putea să fiu mai detașată de niște personaje cum am fost aici, putea să se întâmple orice cu ele și mie nici nu îmi păsa, povestea nu ajungea deloc la mine; de regulă, la cărțile citite îmi amintesc uneori și fragmente întregi din ele, mai ales dacă mi-au plăcut... sau nu mi-au plăcut, tot rămân cu ceva, dar nu a fost cazul cu Dorian Gray - în afară de ideea principală, pe care o știe deja toată lumea, din roman nu îmi mai amintesc nimic, nicio discuție între personaje, nici acțiunea, și n-am nici interesul sau dorința de a o mai reciti vreodată).

Revenind la „Ornitografie”, cred că e o carte foarte bună pentru copii, sigur le-ar trezi curiozitatea și interesul pentru lectură. Cartea în română o găsiți pe libris.

Iljimae: The Phantom Thief

 

Primul sezon din Iljimae cu Lee Jun-Ki e încă unul dintre serialele mele coreene preferate. Când l-am văzut prima oară eram prin liceu și eu și colega și prietena mea cea mai bună am dat în febra dramelor coreene... și ne-a ținut mult și bine. 

Prima mea dramă coreeană a fost Dae Jang Geum („Giuvaierul palatului”), aveam vreo 7 ani pe atunci și nu am înțeles foarte bine ce se petrecea pe acolo, dar părinții mei o urmăreau cu sufletul la gură când se difuza la tv seară de seară. Mama nu reușea să prindă toate episoadele, așa că le vedea pe bucățele, dar acum, când avem amândouă zile libere și în weekenduri, ne-am făcut un obicei din a urmări seriale coreene. 

De Crăciun, știu că pentru multă lume a devenit un fel de tradiție să urmărească filmele din seria Home Alone („Singur acasă”), dar mie mi-a ajuns să le văd o singură dată și nu mi-au plăcut așa mult încât să le revăd. Nici mama nu e mare fană, iar tata preferă filmele de acțiune. Crăciunul ăsta ne-am apucat de Iljimae: Hoțul fantomă.  

Cred că un serial bun te poate face trist când se termină, ca și cum te desparți de un prieten drag și îți va fi foarte dor de el, iar Iljimae este un astfel de serial pentru mine (și mama, de altfel, l-am terminat de văzut în trei zile, iar asta spune ceva). Actorii și-au jucat atât de bine rolurile încât am râs, am plâns (nu plâng aproape niciodată la seriale, dar ăsta a reușit să-mi smulgă ceva lacrimi în mai multe rânduri), m-am bucurat pentru unii, mi-a părut rău pentru alții, i-am îndrăgit pe unii și voiam să le cam dau un șut altora, dar asta înseamnă că jocul lor a fost extrem de bun (dacă un actor care joacă rolul personajului răutăcios te face să-l urăști măcar puțin, înseamnă că și-a făcut treaba de minune), iar alții mi-au frânt inima. Ce mai! Un serial care mi-a dat toate stările.Jocul actorilor a fost extraordinar, mai ales al celor din rolurile principale.

Povestea începe cu micul nobil Geom și familia sa. Vedem încă din primul episod caracterul drept și bun al acestui băiețel și viața sa idilică până în acel punct. Dar, evident, lucrurile iau o întorsătură tragică pentru el și abia scapă cu viață, pierzându-și memoria. Ani mai târziu, își recapătă memoria și devine Iljimae, un hoț care îl caută de asasinul tatălui său adevărat, iar în acest proces intră în casele nobililor și nu iese cu mâna goală, dar bogățiile furate le împarte săracilor. E, cu alte cuvinte, un fel de Robin Hood.

Un alt personaj care mi-a plăcut mult a fost Bong Soon și îmi doream ca dragostea ei să se împlinească, de aceea rolul ei mi s-a părut dulce-amărui, în ciuda părților amuzante pe care le aducea apariția ei și a „tatălui” ei, a fost mai mult trist, mai ales din cauza poveștii ei de viață. 

Actorul care l-a jucat pe tatăl lui Young Ee a fost pur și simplu genial. A fost amuzant de am râs cu lacrimi, mi-a fost milă de el, am empatizat cu el și am plâns... (nu dau spoilere, dar momentele cu el erau grozave).

Iljimae e un serial care te va face să retrăiești acele sentimente de oricâte ori l-ai vedea (eu l-am revăzut după mai bine de zece ani și am fost surprinsă că nu s-a schimbat nimic din felul cum m-am simțit atunci și felul în care m-am simțit acum; cred că în asta stă farmecul lui, pentru că a reușit să mă facă să mă simt ca prima oară, deși în mare, îmi aminteam ce se va întâmpla). În plus, melodiile s-au potrivit de minune. 

Medicii blestemați - Christian Bernadac

 

După „Lumea văzută de medici” și „Naziștii și drogurile” am vrut să aflu mai multe despre Germania nazistă și m-am apucat de „Medicii blestemați” (era mai scurtă decât alte cărți despre naziști pe care le am).

În „Medicii blestemați” sunt prezentate diverse experiențe pe oameni ale naziștilor. Unele sunt pur și simplu mai mult decât înfiorătoare și chiar te întrebi dacă o ființă umană e capabilă să-i facă așa ceva altei ființe umane... și istoria ne arată că astfel de orori s-au petrecut dintotdeauna. Îmi amintesc că în cartea „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic era vorba la un moment dat despre procesul unui criminal de război (nu-mi mai amintesc numele lui, dar țin minte că era un om calm, căruia îi plăcea pescuitul) și despre mirarea care a provocat-o acest om așa normal publicului și mai ales răspunsurile lui: în mare, el a zis că nu ar face rău intenționat nimănui, dar când e vorba de supraviețuirea ta și a celor importanți pentru tine, atunci nu mai ții cont de principiile tale, ceva se schimbă în tine; iar după ce ai trecut pragul și ai început să ucizi, după a patra victimă devine deja un obicei mecanic și „amorțești” emoțional. Tot asta declara și un ofițer care fusese obligat să împuște un autobuz de prizonieri, altfel se considera că e de partea lor și era și el împușcat. Primele crime l-au afectat emoțional, dar apoi a zis că totul a devenit mecanic, nici chipurile victimelor nu și le mai amintea. La fel erau și unele declarații ale deținuților din „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca - deținuții „reeducați” erau siliți să participe la tortura de reeducare a celorlalți, iar unii dintre ei au devenit cei mai activi participanți la tortura celorlalți, chiar și după ce nu mai era nevoie să-și demonstreze loialitatea. Astfel, nimeni nu mai putea să spună că era nevinovat. Și în „Medicii blestemați” sunt câteva asemenea cazuri.

Dacă ați citit câteva cărți despre naziști sau ați văzut filme, un element foarte comun e acela cu purtarea permanentă de către naziști a unei capsule cu otravă. Ideea lui Himmler de a sfătui pe fiecare demnitar sau cadru de răspundere a naziștilor să poarte în permanență la îndemână o capsulă cu otravă a pornit când acesta vizita într-o zi, prin 1941, un lagăr de concentrare și leșină la marginea unei gropi comune când vede un individ „mort” de două zile, pe jumătate acoperit de pământ, că se ridicase urlând. Himmler îi spune atunci medicului său: „N-aș putea suporta niciodată o astfel de suferință, un astfel de chin. Am să visez această fantomă. Cel mai bine, vezi dumneata, ar fi să am totdeauna asupra mea otravă.”  (Poate vă amintiți când am mai vorbit despre „Întâmplări stranii din istoria Franței” că și nobilii francezi, îngroziți că puteau deveni ei următorii la ghilotină, care era însoțită și de drumul rușinii, în care ei erau plimbați în căruțe în văzul tuturor și căruța se tot oprea și li se citeau acuzațiile, iar poporul îi insulta din toate părțile, purtau la ei otravă. Alexandre Dumas are o carte intitulată „Din crimele celebre” și primul caz cu care începe e cel al marchizei de Brinvilliers. Despre această marchiză aflasem deja din cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu, dar Dumas povestește și cum aveau loc execuțiile, te ia pas la pas cu ceea ce se întâmplă în viața condamnatului și, deși știi ce crime au comis,  parcă tot te temi pentru viața lor.)

În „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu un anume personaj dispare după ce e dus la un sanatoriu, iar familia numai nu poate afla unde e. E un episod care reflectă realitatea de atunci, pentru că medicii erau încurajați să completeze un formular prin care bolnavii mintali erau „eliberați” din milă (și nu doar ei, aparent, și soldații care luptau pe front și se întorceau răniți fără șansa de a se mai vindeca erau eliminați, pentru ca resursele statului să nu fie irosite pe ei). Hitler a încurajat „alinarea învelișurilor umane goale” prin legalizarea eutanasiei. După ce hotărârea prin formular era luată, bolnavii erau mutați de la spital prin diverse scuze la unul dintre centrele de exterminare, iar la câteva zile după aceea familia bolnavului primea vestea că acesta murise din diverse cauze inventate de medici. (E interesant că și alți medici ucigași au profitat de pe urma nazismului pentru a se îmbogăți de pe urma victimelor care doreau doar să scape de naziști. Un asemenea caz e cel al doctorului francez Marcel Petiot care le promitea celor ce își doreau să părăsească Franța din cauza naziștilor că pentru o anumită sumă îi va scoate în siguranță din țară. Aceștia erau majoritatea evrei, de aceea Petiot a și scăpat o dată de ofițerii SS, chiar după ce ei descoperiseră casa cu o cameră de gazare și cu crematoriul care ardea zi și noapte, pentru că el le zisese că le făcea treaba. Victimele îl credeau pe cuvânt și își adunau averile ca să plece, dar Petiot le ucidea și își însușea bunurile lor. A fost ultimul criminal condamnat la ghilotină în Franța. Despre cazul lui puteți citi în „Doctori ucigași” de Colin Evans. Și dacă tot am vorbit de naziștii din Franța, în „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine am aflat că liderii naziști erau ahtiați după vinurile franceze și consumau cantități enorme, iar oamenii ajunseseră să ascundă mare parte din ele prin peșteri ascunse, ca să nu le ofere cam gratis.)

A fost o carte interesantă, cu multe mărturii ale victimelor supraviețuitoare, ba chiar și cu multe depoziții ale unora dintre medicii ucigași.

Déjà Dead - Kathy Reichs

Am luat cartea asta cu ceva ani în urmă, cam în aceeași perioadă când auzisem de Patricia Cornwell, iar cineva scrisese undeva că romanele lui Kathy Reichs sunt mai bune decât ale Patriciei sau comparabile măcar (de Patricia Cornwell luasem atunci prea multe cărți, fără să fi citit nimic în prealabil, pentru că era tare lăudată pentru thrillerele ei medicale și erau și foarte ieftine, le găsisem pe Târgul Cărții... de atunci m-am lecuit cu seriile). Desigur, am început cu „Cartea morților” de Patricia Cornwell și am fost atât de dezamăgită, încât i-am lăsat baltă restul romanelor (mai încercasem eu încă unul, dar nu a mers nici ăla), în plus, la momentul respectiv nu am mai vrut să aud nici de o autoare care e comparată cu Cornwell.

Am zis să-i dau totuși o șansă, mai ales că aveam așteptări mari de când auzisem că serialul „Bones” e inspirat de cărțile lui Kathy Reichs cu personajul Temperance Brennan (și îmi plăcuseră primele sezoane din „Bones”, până să îl las baltă și pe ăla că nu mă mai entuziasma deloc). S-a întâmplat aceeași chestie ca la Patricia Cornwell. N-am putut rezona cu niciun personaj și îmi pierdusem interesul și pentru povestea în sine, iar stilul m-a plictisit. O grămadă de detalii irelevante care tărăgănau acțiunea, cum ar fi descrierea străzilor cu de-amănuntul pe unde trecea Temperance până să ajungă la o destinație, glume cu referiri la personaje despre care nu mai auzisem niciodată și nu cred că sunt singura care nu înțelegea la ce anume sau la care celebritate se referea Temperance, plus multe comparații seci (dacă ar fi să dau un exemplu, pe moment doar unul îmi vine în minte; știți cum vorbea tatăl lui Miley din serialul „Hannah Montana”, acel cowboy care adăuga comparații amuzante... ei bine, în cartea asta Temperance nu mi s-a părut deloc amuzantă, poate puțin la început, dar apoi a devenit doar obositor), era ca în vorba aia: „să lungească toamna, pân' s-o coace poama”, iar eu nu sunt fana umpluturii doar de dragul umpluturii (înțeleg că ăsta a fost primul roman al autoarei, dar am încercat să citesc și alte volume din serie și stilul a rămas la fel). Poate dacă nu aș fi urmărit atâtea seriale polițiste și medicale sau nu aș fi citit atâtea cărți cu subiecte similare, aș fi găsit cartea mai interesantă, dar nu a fost cazul la mine. Cred că cel mai tare mi-am pierdut răbdarea pentru că romanul era mai mult despre viața și persoanele din anturajul lui Temperance Brennan și rezolvarea cazului era secundară, dar e greu să citești mai departe când n-ai niciun interes față de personajul principal (și să citești o serie întreagă în care e același personaj... îți trebuie voință și un interes deosebit față de poveste, iar nu am avut nici una, nici alta, era doar curiozitatea mea și după descriera cărții credeam că îmi va plăcea).

Poate a trecut vremea când îmi plăceau thrillerele de acest gen. Cred că am citit așa multe că mi-am pierdut interesul... sau o fi pur și simplu stilul acestor două autoare care m-a băgat într-un reading slump când vine vorba de thrillere medicale. Recent, am observat că gusturile mele literare s-au mai schimbat, astfel că nu prea mă mai tentează și tind să aleg altfel de cărți. Dar știu sigur că nu voi mai alege cărți de Kathy Reichs sau Patricia Cornwell pe viitor. 

 

MEG: A Novel of Deep Terror - Steve Alten

 Cu câțiva ani în urmă mersesem la cinema ca să văd filmul „Frumoasa și Bestia” și cum era o coadă enormă la bilete și popcorn, deși intrasem la ora stabilită în sală, până să înceapă filmul a durat mai bine de jumătate de oră. Așteptarea nu m-a deranjat, dimpotrivă, pe ecran rulau o grămadă de trailere de la filmele care urmau să apară, așa că nu m-am plictisit. Dintre toate acele trailere doar unul mi-a rămas în minte, pentru că îmi stârnise curiozitatea și plănuiam să revin la cinema doar pentru MEG, ceea ce am și făcut.

După ce am văzut filmul, am hotărât să iau și cărțile, apoi am uitat de ele... până zilele trecute. M-am apucat de primul volum și l-am terminat într-o zi și o noapte, cu mici pauze. A reușit să mă țină în suspans cap-coadă, cât să nu renunț, ceea ce e rar acum pentru mine (de ceva vreme, am tot început mai multe romane, dar parcă nu am starea necesară să termin niciunul, așa că le-am lăsat pe pauză). 

MEG mi-a amintit întrucâtva de „Jurassic Park”, nu pentru că ideile ar fi la fel, ci stilul autorului, iar ăsta e un lucru bun, pentru că mi-au plăcut enorm cărțile lui Michael Crichton cu „Jurassic Park”. 

La fel ca în filmele cu „Jurassic Park”, și la MEG cartea e diferită de film, dar mie mi-au plăcut amândouă. În film e multă acțiune, dar nu lipsește nici povestea. În carte sunt multe detalii foarte interesante despre rechini și mult mai multă acțiune. Mi-a plăcut că autorul nu s-a focusat prea mult pe viața privată a personajelor (asta nu lipsește, ci e inclusă în roman, dar nu a exagerat cu detaliile, lăsând cititorii să cunoască personajele prin intermediul vorbelor și acțiunilor lor în momente tensionante), ci a lăsat acțiunea să se desfășoare, concentrându-se pe poveste. Am învățat multe despre rechini și am fost fascinată de megalodon.

Eu nu prea mă împac cu seriile la cărți (am luat vreo două serii și am ajuns să regret mai târziu sau, mai rău, chiar după primul volum; în privința asta am prea multe regrete, așa că m-am învățat minte să nu mai cumpăr o serie întreagă, ci doar dacă primul volum mă dă pe spate... și am ajuns să nu mai cumpăr nicio serie, nu din cele extrem de populare cel puțin), dar pe astea le-am luat pe toate pentru că erau la reducere și nu regret, chiar plănuiesc să trec la al doilea volum cât încă mă mai ține entuziasmul. De fapt, acțiunea îmi era cunoscută din film deja, dar tot a fost un roman care mi-a menținut curiozitatea și m-a făcut să vreau să aflu ce se întâmplă mai departe în următorul volum.

Pentru cei care nu au văzut filmul și n-au citit nici cartea, e vorba despre un paleontolog, fost ofițer de marină, pe nume Jonas Taylor care făcea scufundări în apropiere de Groapa Marianelor. Într-o zi, alături de câțiva membri din echipa sa, are loc un incident în adâncuri și Jonas are impresia că ceva mare a atacat submarinul, astfel, pentru colegii lui el pare că a luat-o razna și încearcă din răsputeri să revină cu submarinul la suprafață, dar Jonas își pierde controlul și, deși salvează viața colegilor săi, unul dintre ei moare și toate oalele se sparg în capul lui. Nimeni nu îl crede când le zice că era ceva în adâncurile apelor care i-ar fi ucis pe toți dacă nu revenea cu submarinul la suprafață. Toți îl cred nebun, ba chiar e internat pentru câteva luni într-un ospiciu, iar cariera lui de ofițer de marină ia sfârșit, el devenind de atunci obsedat de megalodoni. Eventual, un alt incident îl pune față în față cu teroarea pe care a întâlnit-o cu ani în urmă, iar de data asta o înfruntă fără a mai fugi.

Dacă sunteți fani ai filmelor de genul Jaws, Deep Blue sau altele cu rechini, ori chiar Jurassic Park, recomand și „MEG: A Novel of Deep Terror” de Steve Alten. 

Parfumuri de legendă - Anne Davis & Bertrand Meyer-Stabley

 

Asta a fost prima mea carte cu parfumuri și țin minte că am luat-o cu ani în urmă, dar nu am citit prea mult din ea, doar paginile despre câteva nume despre care auzisem în perioada aceea: Chanel, Dior, Nina Ricci, Guerlain, Givenchy. Am cam uitat de cartea asta, până recent, când mă uitam la ce altceva să mai citesc din bibliotecă și coperțile de la editura Baroque mereu ies în evidență.

Între timp, cunoștințele mele despre parfumuri s-au aprofundat mult. Cărți ca „Dicționar îndrăgostit de parfumuri”, „Istoria parfumului”, „Parfum. O istorie grandioasă” (despre aceste cărți am mai vorbit deja pe blog) m-au învățat foarte multe despre parfum și consider că dacă ai măcar una dintre acestea trei, atunci asta cu „Parfumuri de legendă” e de prisos. De fapt, tocmai pentru că le-am citit pe celelalte și mi s-au părut foarte interesante, asta a fost cam dezamăgitoare și de-a dreptul plictisitoare. Nu are nimic nou și stilul e unul similar articolelor de reviste. Inclusiv informațiile prezentate în carte sunt o compilație a celor deja valabile și online în diverse articole sau Wikipedia, ba chiar mai multe despre interviurile legate de aceste parfumuri celebre și notele lor puteți afla de pe Fragrantica. 

Nu o recomand cartea asta, decât dacă sunteți începători într-ale parfumurilor și vă pasionează viața acestor personalități și povestea din spatele unor parfumuri celebre. Stilul e scurt și concis, fără detalii prea interesante (mie nu prea a reușit să-mi mențină interesul). 

Cred că pentru o vreme o să iau o pauză de la tot ce ține de parfumuri. La început, luam cărți despre parfumuri, apoi curiozitatea mea a trecut la achiziționarea anumitor parfumuri și treptat a devenit adicție. Totul a început cu o sticlă și niște mostre. Printre mostrele acelea era și unul care m-a cucerit instant, așa că am mai făcut o comandă, apoi iar a venit parfumul cu alte mostre faine și iar au urmat alte comenzi, în plus, acum sunt o grămadă de canale de YouTube cu influenceri care fac recenzii la parfumuri și le laudă în așa fel încât te face să crezi că parfumul despre care vorbesc ei e cel mai grozav din lume. Nici bine nu l-ai luat, că ei deja trec la următorul „cel mai grozav” și iar e mare hype și bătaie pe acel efluviu. Pe moment îți spui că ai neapărată nevoie de un parfum nou, că nu e cu nimic asemănător cu alte fragranțe din colecția ta care ocupă un dulap cât un perete întreg. Din câte am observat, bucuria unui nou parfum, durează mai puțin de trei minute la mine, apoi încep să mă simt vinovată că iar m-am ars (adică, serios, logic, îmi dau seama că oamenii ăia încearcă să facă reclamă la ceva și să convingă lumea să cumpere, dar mă surprinde cât de bine funcționează, deși știu că probabil voi fi iar dezamăgită și că noua achiziție nu mă reprezintă deloc, dar nu fac mai nimic să rezist tentației). Apoi ajungi la zeci de parfumuri în colecția ta și îți ajungi să te holbezi la sticluțele de pe raft și să realizezi că nu te dai în vânt după niciuna în mod deosebit și că nu ai ce purta, pentru că nu ai găsit parfumul ideal pentru tine (și ți se pare ciudat, te întrebi dacă nasul tău funcționează bine, mai ales când vezi că ai toate parfumurile populare, preferate de zeci de mii de oameni și numai pentru tine par să nu meargă și să te saturi de ele după câteva purtări). Și poți ceda de câteva ori, dar eventual vei ajunge să-i consideri mincinoși pe toți influencerii și recenzenții și să nu mai ai încredere în nimeni în materie de parfumuri, în afară de propriul nas și instinct. Și e și o parte bună, te vindecă de adicție și te potolește cu totul. Interesul se pierde de la sine, cel puțin așa a fost în cazul meu.

Enciclopedia vinului - Madeline Puckette, Justin Hammack

 Nu pot spune că sunt extrem de pasionată de vinuri, ca să fiu sinceră, nu mă dau în vânt după gustul lor, dar mi se par interesante, mai ales aromele lor, iar cu „Enciclopedia vinului” am aflat mult mai multe despre vin și cum e făcut, plus diversele sortimente și cum se potrivesc ele cu diferite mâncăruri. Cartea e structurată în așa fel încât orice novice într-ale vinului o poate înțelege, informațiile fiind simplificate și având o abordare practică. E scurtă și la obiect.

Știam câte ceva despre vinuri din cărțile „Curioasa lume a vinului” și „Istoria sticlei de vin” (recent am luat și „Istoria juridică a viței-de-vie”), dar acelea erau despre istoria vinului și, cu toate că-s foarte interesante, nu prea te ajutau cu nimic la alegerea vinului (făceau conversațiile mai interesante totuși la mesele cu prietenii, cred că cei mai interesați de vinuri erau bărbații, pentru că își ciuleau urechile și ascultau în liniște, punând ocazional câte o întrebare). Cartea asta e un ghid practic de alegere potrivită a vinurilor, în funcție de ocazie și am învățat multe din ea.

Inițial, făcusem deja o comandă de la editura Baroque și nu mă prea atrăgeau alte cărți, dar fusesem într-o seară la Selgros și mama mi-a făcut semn să vin la raftul cu vinuri și să o ajut să aleagă unul potrivit pentru ziua unei colege. Sticlele și etichetele lor mi se păreau elegante, dar eu habar nu aveam ce să aleg dintre acele sortimente, mai ales când unele aveau același nume, dar sub denumirea lor era trecut extrasec, sec, demisec, demidulce și altele. Evident, alea dulci și foarte dulci îmi era clar la ce se refereau, dar la restul nu. Așa că am stat la raftul ăla cam o oră și ceva, holbându-mă la sortimente și la etichetele lor, până am ales un Merlot roșu demisec, ca să fie undeva la mijloc.  Mi-am dat seama că e bine să știi câte ceva despre alegerea unui vin și mi-am amintit că răsfoisem câteva foi din „Enciclopedia vinului” pe site-ul editurii, așa că am zis că ar merita să o am în bibliotecă.

Unele lucruri despre vin le-am învățat și din animeul „Detective Conan” (da, sunt mare fan, e pur și simplu genial), în principal despre soiurile de struguri și despre tanin. Despre tanin mai citisem și în celelalte cărți despre vin. Acel gust amar, astringent din vin e dat de tanin, care provine din pielițele, sâmburii și codițele strugurilor. Nu e prea plăcut, dar conține mulți antioxidanți. De asemenea, și butoaiele de stejar transferă tanin în vinuri, cele noi mai mult decât cele vechi. Taninul apare doar în vinul roșu, deoarece vinurile albe fermentează fără pielițe. Vinurile foarte taninoase sunt deseori servite la masă pentru că sunt capabile să spele cerul gurii după mâncăruri foarte grase, brânzeturi sau paste făinoase.

La mesele festive cu prietenii mereu se comandă vin și recent mi-am amintit că fiecare dintre aceste vinuri a fost diferit. La momentul respectiv, nu mi-au plăcut în mod deosebit, cu excepția unuia: era de un roșu închis, avea un miros de cireșe amare, ceva lemnos și violete în principal, iar gustul era dulceag, cu ceva fructe și cu tente untoase de nuci și curmale. Prima oară am fost copleșită, era parcă prea puternic, dar după ce înghițeam rămânea un aftertaste demențial, care m-a făcut curioasă. Cred că acela a fost cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată și, din păcate, nu știu cum se chema. De câte ori gust un vin acum, tot îmi amintesc de acela. Poate ar fi cazul să iau un carnețel de notițe fix pentru cazuri ca acesta. Apreciez mai mult acum vinul decât înainte, când nu îi acordasem prea multă atenție, până la urmă, vinul e o artă servită într-un pahar.

Autorii au și un site dedicat vinurilor: winefolly.com.

Constantinopol, capitala Bizanțului - Jonathan Harris

 

Când eram în școala generală și în liceu am avut niște profesori de religie, preoți, care erau foarte pasionați de Constantinopol, iar orele lor erau fascinante pentru că erau pline de anecdote, istorisiri, personaje faimoase ca împărătesele Irina și Teodora, luptele cu gladiatori și persecuția creștinilor, mai ales cele din vremea lui Nero, călătoriile apostolilor, faptele și viețile sfinților, întâmplări cu pilde, chiar și cântări corale (la colinde eram buni toți), excursii cu clasa pentru a admira bisericile și a învăța diferitele stiluri arhitecturale și despre meșterii acelor perioade care au lucrat la arhitectură și picturi sau la clopote, rolul unora de fortărețe pe timpul unor domnitori și altele. Odată, ni se vorbea despre alfabetele chirilic și grecesc și despre primele cărți în limba română din țara noastră și noi am încercat să învățăm aceste alfabete, ceea ce era destul de distractiv, aveam impresia că scriam în coduri. Cel mai fain era când profesorii de religie ne învoiau vreo două ore de la școală ca să mergem în excursie la bisericile sau mănăstirile din oraș, ba chiar și la muzee, pentru că scăpam uneori de orele la care nu am învățat sau nu ne-am făcut tema și urma o ascultare zdravănă, care ne cam ciufulea penele (cea mai mare bucurie a mea era când scăpam de latină, pentru că eram prea fricoasă ca să chiulesc, de fapt, la latină era mai rău dacă te prindea chiulind, așa că mai bine era să-ți înfrunți teama, măcar așa primeai un 5 pentru curaj și din milă - eu nu am chiulit niciodată, și acum parcă regret puțin, că până la urmă, chiulul e și el parte din farmecul vieții de școlar, măcar o dată sau de două ori pentru cei care stau lipiți de bancă, dar nu îl recomand celor care și-au făcut un obicei din chiul, aceia pierd toată distracția unei vieți sănătoase de elev). 

Revenind la Constantinopol și la profii mei de religie, când ei povesteau cu entuziasm despre lumea aproape magică a Bizanțului eram fascinată de istorisirile acelea și mi-au rămas multe în minte, deși nu mi-am dat seama până nu am început să citesc cartea lui Jonathan Harris și mi-am dat seama cu surprindere că informațiile acelea nu sunt noi pentru mine, dar spre deosebire de atunci, acum înțeleg de ce lumea apusă a Bizanțului e așa fermecătoare acum, e ca o vânătoare de comori. Ca elevă, nu pot spune că Bizanțul mă interesa în mod deosebit, căci interesul meu se învârtea aproape exclusiv în jurul Egiptului antic.

Mai târziu, prin liceu, pentru latină aveam de citit „De la fundarea Romei” de Titus Livius, „Legendele și miturile Greciei antice” de N. A. Kun, astea două erau principalele, dar când se îmbulzeau vreo douăzeci și ceva de elevi la biblioteca școlii după cărțile alea, mai ales când și alte clase aveau nevoie tot de respectivele cărți, evident că nu mai prindeam și eu exemplare disponibile, dar bibliotecara ne împingea alte cărți de autori latini. Așa am trecut pe la Ovidiu și „Metamorfozele” lui, „Iliada”, „Odiseea”, Sofocle cu „Oedip”, Apuleius cu „Măgarul de aur”, Virgiliu cu „Eneida”, ba chiar și „Spartacus” și mulți-mulți alții. Multe dintre aceste lecturi mi-au plăcut mult și mi-au schimbat punctul de vedere asupra clasicilor, pe care îi consideram plictisitori doar pentru că auzisem alte persoane spunând asta despre ei, de aceea îi evitam pe baza unor zvonuri nefondate, fiind influențată de părerile altora. De fapt, pe baza acelor păreri negative, când pusesem și eu mâna pe una dintre cărțile alea, eram cumva pregătită să o urăsc chiar înainte de a o deschide. Cred că uneori cam toți ne lăsăm influențați în acest fel și renunțăm să-i dăm o șansă unei cărți doar din cauză că alții au zis că nu le-a plăcut. Poate nu a rezonat acel autor cu ei, dar dacă descrierea unei cărți ți se pare atractivă sau e ceva anume ce te atrage la o respectivă carte, din experiență știu că nu contează ce zic alții, ci ce simt eu, așa că îmi ascult instinctul și acord o șansă cărții care mă atrage (când mi-am ignorat instinctul în privința asta, am ajuns să regret mai târziu decizia de a ignora ceva ce parcă mă chema).  Eventual, nu am mai ascultat părerile celorlalți și am început să citesc ce voiam și ce mă atrăgea. Cred că așa am prins gustul și pentru alte culturi în afara celei a Egiptului antic.

Când am văzut reducerile recente de la editura Baroque, m-am uitat prin biblioteca mea să văd ce anume mi-ar lipsi. Am multe cărți despre culturile și civilizațiile străvechi: egipteană, chineză, japoneză, hitită, aztecă, celtică, greacă, romană și altele pe care am și uitat că le-am cumpărat (și nu le-am deschis de când le-am luat), dar nu aveam nimic despre Bizanț. Pe site-ul editurii sunt o grămadă de cărți despre Bizanț, așa că am zis că e cazul să iau și eu câteva, mai ales după ce citisem descrierea și câteva pagini de la secțiunea de răsfoire și, dacă până atunci interesul meu era mic spre zero, atenția mea a fost captată de îndată . În plus, voiam să am ceva despre Bizanț de la Baroque pentru că sunt unele cărți pe care nu le-am mai văzut publicate la ei de multă vreme, ca „Pietre prețioase” de Aja Raden, „Escrocii galeriillor de artă”, „Diamante și foc”, „Parfumuri de legendă”. Cred că am ajuns să le cam colecționez, dar nu le țin doar de decor, numai că le citesc în funcție de starea mea și cam ce am avea chef să explorez. 

În „Constantinopol, capitala Bizanțului”, autorul ne poartă la pas prin celebra capitală, de la zidurile sale, la străzi, piețe, biserici, cartiere, port, palate, monumente, statui, relicve. E ca și cum ai fi un arheolog și dezgropi un oraș pierdut. Mă simțeam ca Sydney Fox (Tia Carrere) din „Vânătoarea de comori” (Relic Hunter). E ca și cum ai sta de vorbă cu cineva care știe o grămadă de lucruri despre Constantinopol și comorile sale, dar ți le prezintă într-un mod cât mai interesant și te ține la povești încât să nu mai poți lăsa cartea din mână. În plus, ador coperta, e frumoasă și elegantă, cu puțin sclipici auriu, chit că are tendința să se murdărească sau păteze destul de repede.

Culorile și viața lor secretă - Kassia St Clair

 Anul trecut, de ziua mea, primisem cadou o grămadă de cărți de la cea mai bună prietenă a mea, iar una dintre ele era „Firul de aur” de Kassia St Clair (despre care am mai vorbit pe blog și mi-a plăcut mult), așa că anul ăsta, cu reducerile de Black Friday am zis că nu ar fi rău să mai iau o carte de această autoare, deși, despre culori am o grămadă de cărți.

Ieri și azi s-a nimerit să merg cu câinele la veterinar, iar cum acolo așteptarea e și de câteva ore, am hotărât să iau cu mine „Culorile și viața lor secretă”, voiam o lectură ușoară. Cartea e o lectură consistentă, totuși, și nu prea mă așteptam să o termin rapid, dar tratamentul câinelui a durat pe puțin vreo trei ore, așa că am avut o ocupație plăcută (la un moment dat mă gândeam că poate ar fi trebuit să mai iau o carte cu mine, dar tratamentul pe ieri s-a terminat înainte de a termina eu „Culorile și viața lor secretă” și am plecat acasă... unde am terminat de citit cartea).

Multe dintre aceste lucruri le știam, despre verdele-Scheele care conținea arsenic citisem din „Arta regală a otrăvurilor” și din câteva povestiri detective, pentru că era un fapt care atrăgea foarte mulți scriitori; probabil ați citit măcar o dată despre o cameră în care cineva moare subit și detectivul încearcă să găsească ucigașul, iar acesta e tapetul care conține otravă. În plus, acest verde devenise așa de popular încât era folosit în mai multe domenii, inclusiv în industria alimentară, chiar și la îmbrăcăminte, mai ales la baluri, unde doamnele își făceau rochii vopsite cu acest pigment și otrava era împrăștiată în aer cu fiecare mișcare și dans . Până și Charles Dickens, după ce călătorise în Italia în 1845, voia să-și redecoreze casa în acest verde-Scheele, dar noroc că soția lui l-a făcut să se răzgândească.

Despre absint (nu doar culoarea în sine, ci băutura) știam mai multe din „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”. Sunt mulți autori celebri care au căzut în patima „drăcușorului verde” sau, mai simplu, a „verdelui”, cum ar fi: Baudelaire, Poe, Verlaine, Wilde, Maupassant și alții. Absintul era cunoscut de multă vreme, și vechii greci și romani îl cunoșteau și îl foloseau în rețete asemănătoare ca antiseptic și pentru alungarea insectelor, sau ca tonic și febrifug. Sunt multe plante cu arome puternice și foarte amare (Artemisia - am văzut că acum se întâlnește ca ingredient de parfumuri artemisia), reunite sub denumirea de „absint” și aici includ: tarhon, badiană, fenicul, isop, coriandru, melisă, tanaisie, chiar angelică și lămâiță. Absintul era obținut dintr-o combinație de plante și de aromate, printre care pelin, chimen-dulce, anason, maghiran sălbatic, zdrobite mai întâi, apoi scufundate în alcool și distilate, rezultând un lichior amar, de culoarea perei. La început era folosit în medicină ca tonifiant, chiar și soldaților francezi care își făceau serviciul militar în Africa le era administrat pentru a îndepărta malaria. Dar ca orice băutură alcoolică, oamenii i-au prins gustul... De fapt, pelinul în sine nu cauzează nebunie și halucinații (conține cetonă care e otrăvitoare în doze mari, dar șansele sunt mai mari să mori din cauza alcoolului, decât din cauza cetonei), problema absintului e conținutul ridicat de alcool, între 55 și 75%, iar în exces, totul poate deveni otravă.  În „Narcotice în cultura română” de Andrei Oișteanu și ceva tratate de plante magice din România, pelinul era pus în băuturi (mai ales cele vândute la cârciumi), cel mai adesea vin, pentru că se credea că va ține clienții fideli și îi va face să se întoarcă mereu.

Nu mai e un secret acum că anumite nuanțe de roșu sunt extrase din gândaci. Sunt chiar și ferme de astfel de gândaci, numiți coșenilă, care se hrănesc cu cactuși. Pigmentul lor e folosit în industria cosmetică și cea alimentară. Nuanța roșu-de-coșenilă e găsită în multe lucruri, inclusiv M&M, cârnați, brioșe, cherry coke (numai că pe pachet la ingrediente o veți găsi sub denumirea de E120).

Despre albul-de-plumb și despre cum făcea victime în rândul celor care îl foloseau, inclusiv al femeilor și copiilor, e deja știut. Dacă sunteți fani ai anime-urilor, recomand „The Apothecary Diaries”, unde sunt vreo două episoade dedicate acestui material și consecințele utilizării sale, în plus, acest anime e genial. 

În „Culorile și viața lor secretă” veți afla și cum și-au căpătat mașinile Ferrari nuanța de „rosso corsa”, sau despre navele roz-liliachii care se făceau invizibile pe mare și multe, multe altele. 

Istoria sticlei de vin - Jean-Robert Pitte

Dacă tot am luat „Curioasa lume a vinului”, mi s-a părut interesantă și o istorie a sticlei de vin. În plus, cărțile erau la reduceri și trebuia să profit. 

De cum am deschis cartea (după ce am admirat coperta o vreme; mi se pare foarte elegantă și frumoasă cu acel auriu delicat pe sticlă), am văzut câteva informații despre autor. Numele lui nu îmi spunea nimic, dar Jean-Robert Pitte este președinte al Academiei Vinului din Franța, printre altele, și se ocupă și cu cercetarea asupra geografiei gastronomice și vinului.

E o carte interesantă, dar pe alocuri m-a și plictisit, poate pentru că nu aveam eu starea necesară la momentul respectiv, de aceea am citit-o pe bucățele și cu multe pauze. Pentru cei care nu agreează prea multe date istorice, ar putea fi o oarecare provocare. 

Câteva dintre lucrurile care mi-au rămas în minte:

- măsura ideală a vinului e de 750 ml, pentru că e cea mai potrivită cantitate de vin pentru cina îndrăgostiților (sticlele cu volum mai mic sunt pentru austeri/zgârciți, cele mai mari pentru cheflii/risipitori);

- doar vinul cu dop de plută se poate învechi;

- din tabloul lui Guido Reni cu „Bacchus bând” (pictat în jurul anului 1623) culoarea roze a vinului din sticla ovoidală era cea mai intensă culoare posibilă în acel timp în care mustul era fermentat fără pielița boabelor de struguri, astfel vă vinul era mai întotdeauna alb;

- nu există vin bun fără o sticlă pe măsură;

- Homer folosește insulta „sinobarhu”(bețivan) în Iliada

Am învățat cum se fabrică sticla și cum a ajuns ceea ce e azi, plus diversele ei modele și culori. La un moment dat, mi-am amintit de „Rondelul cupei de Murano” de Alexandru Macedonski, pe care l-am studiat și în facultate, dar atunci era strict o poezie și îi analizam structura, motivele autorului și ce mai era de analizat, fără să fi aflat de ce era importantă această denumire: Murano. Pe atunci, poezia asta nu îmi spunea nimic. Mai târziu, am dat iar peste denumirea de Murano în cartea „Vasul mai slab” de Antonia Fraser și acolo am aflat că obiectele din cristal de Murano erau foarte apreciate de nobili, dar și extrem de scumpe, astfel că erau scoase numai pentru ocazii speciale. 

Venețienii cunosc arta sticlăriei din jurul anului 1000 și o perfecționează după cucerirea Constantinopolului, la care iau parte în 1204 și de unde aduc meșteri artizani, apoi, după 1453, datorită sosirii refugiaților greci, izgoniți de turci. Sticlăriile se mută spre insula Murano la sfârșitul secolului al XIII-lea, din cauza riscurilor de incendii. În secolele următoare, această artă atinge sublimul, de aceea toți nobilii, prinții și alte personaje de seamă vor să-și orneze mesele de banchet cu aceste prestigioase carafe și cu pahare fine pentru servirea vinului.

De la piatră la hîrtie - Aurel Dîmboiu

 

Am luat cartea asta de pe târgul cărții cu ceva ani în urmă, ca să completez probabil o anumită sumă. Nu mă gândeam că îi voi acorda atenție vreodată (subiectul nu mă atrăgea deloc, în plus, nu știam despre ce era cartea; da, titlul e mai mult decât sugestiv, dar sunt și autori de romane care pun titluri de astea cam fără legătură cu conținutul și mă gândeam că o fi vreun vechi roman cu iz existențial și multă dramă a protagoniștilor; îl căutasem pe Goodreads, dar acolo nici nu e listată această carte; din fericire, era vreo 3-4 lei, așa că nu era cine știe ce pierdere dacă o luam), dar acum chiar mă bucur că o am în colecția mea, pentru că e o carte grozavă. 

Un obicei al chinezilor din urmă cu vreo 3000 de ani (și pe care l-am mai văzut menționat și în „Mitologie chineză” de Octavian Simu) era divinația pe carapacele de țestoasă. „Fiul Cerului” preluase și obligațiile de mare preot și nu lua nicio hotărâre importantă fără a cere părerea zeilor, strămoșii lui. Practica divinației era folosită în toate ocaziile, fie că era vorba de pornirea unui război, fie de a implora ajutorul zeilor pentru a scăpa de o secetă (aici îmi vin în minte câteva scene din serialul coreean „The Great Queen Seondeok” despre ritualurile de aducere a ploii).

Pentru a scăpa de o secetă, oamenii se adunau la o ceremonie în templul palatului, iar împăratul lua o carapace de broască-țestoasă și o arunca pe un rug aprins. După un timp, carapacea încinsă era scoasă și aruncată într-un vas cu apă, pentru a se răci brusc. Pe suprafața carapacei apar tot felul de crăpături, care sunt luate drept sfaturile zeului străbun, iar un înțelept de la curte se apropia ca să studieze crăpăturile  și să emită sentința: „Să se ardă de viu un sclav pentru ca ploaia să cadă pe pământ”. 

În vechime se scria pe frunze, lut, coajă de copac. După Pliniu (23-79 e.n.) rezultă că primii care au folosit frunzele de palmier pentru scriere au fost egiptenii, pe vremea când papirusul nu era încă cunoscut. Aceste frunze au fost denumite de greci scrisori feniciene, pentru că în limba greacă phoenix are și înțelesul de palmier. Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.) ne spune că judecătorii din Siracuza obișnuiau să scrie pe frunze de măslin numele persoanelor condamnate la exil. Aceste sentințe se numeau petalisme, după cuvântul grec petalon care înseamnă frunză.

La romani, utilizarea frunzelor pentru scriere se limita la unele practici de divinație. O  confirmare a acestei întrebuințări se regăsește și în versul:

„Credite me vobis folium recitare Sibyllae” (Credeți ceea ce vă spun așa cum credeți în frunza Sibilei), în care Iuvernal (65-128 e.n.) roagă să fie ascultat, întrucât vorbele lui sunt mai demne de crezare decât frunzele Sibilei. După Symmachius (340 -416 e.n.), sibilele își scriau profețiile nu doar pe frunze, ci și pe pânză de in. Profețiile Sibilei din Eritreea au fost adunate într-o culegere de „cărți sibilice” care se consultau ori de câte ori o calamitate excepțională se abătea asupra Romei. În anul 671 de la fundarea Romei aceste cărți au ars printr-un accident și au fost înlocuite cu altele noi, care s-au folosit până în anul 389 e.n.

În legătură cu pânzele de in (despre cele foarte apreciate de egipteni și nu numai puteți afla mai multe din cartea „Firul de aur” de Kassia St Clair), Titus Livius ne spune că, încă din anul 300 de la fondarea Romei, analele romane - acele torax linteus sau mappas linteas - erau scrise pe pânză de in.

O altă întâmplare povestită de Titus Livius și care mi s-a părut foarte interesantă este despre strania ceremonie de inițiere a războinicilor samniți (regiunea Samnium). După ce aduceau sacrificii după toate regulile scrise pentru un străvechi ritual pe pânză de in, soldații erau nevoiți să intre în altar, unde erau îngroziți de sacrificii, dar unde partea cea mai rea abia urma, fiindcă un sacerdot le cerea să jure că nu vor spune nimic din ceea ce va urma nimănui. Apoi, soldații, rând pe rând, erau constrânși să pronunțe un blestem teribil contra lor, a familiilor și copiilor lor care intra în efect dacă nu s-ar fi dus în orice loc de luptă în care i-ar fi trimis conducătorii lor, dacă ar dezerta de pe câmpul de luptă sau dacă n-ar ucide imediat pe cel care ar încerca să fugă. Unii au refuzat, la început, să pronunțe acest blestem, fiind uciși în jurul altarelor. Cadavrele lor, care zăceau printre victimele sacrificate, au constituit pentru alții argumentul de a se supune... Numele celor care au depus jurământul era scris, de marele preot, pe o „filă” nouă de pânză de in; erau îmbrăcați în armuri strălucitoare, iar pe cap aveau dreptul să-și pună un coif cu panaș, semnul distinctiv al celor care făceau parte din nobila „legiune pânzată”.

Cartea e plină de detalii interesante și am învățat multe pe parcurs. A fost o surpriză plăcută. De asemenea, m-a făcut să apreciez mai mult hârtia, mai ales după ce am vizitat școlile vechilor scribi, care învățau să-și facă singuri tăblițe din lut și să scrie.