Împărăteasa - Shan Sa

 

„Împărăteasa” de Shan Sa redă viața romanțată a lui Wu Zetian, o femeie-împărat a Chinei. Am citit în adolescență carte asta și mi s-a părut ciudățică, dar interesantă, iar recent mi-am adus aminte de ea când i-am zărit coperta în bibliotecă și am recitit-o, dar de data asta știam ceva mai mult despre istoria acestei femei. 

În carte, Lumină e un personaj destul de complex, care trece prin diferite etape ale vieții și adună tot mai multă experiență. De la copilăria lipsită de griji, viața ei se schimbă brusc, când e silită să stea o perioadă la o mănăstire ca să se roage pentru o rudă decedată, astfel, relația cu familia ei se răcește, dar apoi revine la ei și, la vârsta de 13 ani, devine concubina concubina împăratului Taizong, de acolo viața ei schimbându-se radical. 

După moartea lui Taizong, tradiția impunea ca fostele concubine să se radă în cap și să plece la o mănăstire budistă, în plus, relația dintre fiul împăratului cu o concubină a acestuia era considerată un incest, dar relația dintre Gaozong și Wu Zhao începuse de dinainte de moartea împăratului, iar după ce ea a petrecut câteva luni la o mănăstire, Gaozong a lăsat-o gravidă și, eventual, ea s-a întors la curtea imperială.

E interesant că în carte, după revenirea de la mănăstire, Lumină se întâlnește cu concubina Xiao, de care voia să scape împărăteasa Wang, iar aceasta îi spune:

„Știu că împărăteasa te-a adus înapoi la palat ca să-mi fure suveranul. Află c-a împins în brațele lui mai multe alte nefericite. Din păcate pentru ea, astăzi, în Cetatea Dinăuntru, eu comand inima Maiestății Sale. Toate femeile care au vrut să-mi fure acest privilegiu au sfârșit rău. Unele mor fulgerate de mânia Cerului, altele sunt trimise în Palatul Rece. Cunoști locul ăla ca de gheață, unde femeile putrezesc în temnițe umede și în propriul rahat? Mă apucă râsul când mă gândesc la toate frumusețile alea ajunse pe o grămadă de bălegar! Luna trecută, împăratul mi-a permis să trimit acolo o scorpie care a vrut să mă otrăvească. Știi ce-a pățit? Am pus să i se taie brațele și picioarele și am aruncat-o într-un butoi mare cu vin. A murit beată!”

Unele surse spun că Wu Zetian și-a ucis propria fiică și a dat vina pe împărăteasa Wang și pe consoarta Xiao, scăpând astfel de amândouă. Și le-a aplicat aceeași pedeapsă ca aceea descrisă în acest fragment. Dar în carte Wu e ceva mai potolită în cruzime. În roman, cele două sunt osândite la 100 de lovituri de bici, dar ambele mor în timpul pedepsei, iar trupurile lor sunt date leoparzilor. 

Cartea descrie obiceiurile acelor timpuri și arată ce cuib de vipere era curtea imperială chineză în perioada Tang: fiecare complota cu fiecare, trădările și asasinatele erau ceva la ordinea zilei, un conducător trăia mereu cu spaima otrăvirii, asasinării, loviturilor de stat. În ciuda exceselor ei, a „sinuciderilor”, a eliminării persoanelor incomode, împărăteasa Wu Zetian se dovedise a fi un conducător bun pentru poporul ei, dar nemiloasă cu cei de la curtea imperială, viețile lor fiind tratate fără respect. Un astfel de moment e acela în care împărăteasa Wu prinde de veste că la un banchet un nepot și o altă rudă apropiată se ceartă din cauza unei prostii, iar la câteva zile după aceea sunt siliți să se sinucidă.

Față de realitatea istorică, Lumină din „Împărăteasa” e ceva mai plăcubilă, nu cu mult, dar puțin mai umană. Nu poți empatiza cu ea, dar nici nu o poți urî, în schimb îți dai seama că o poți respecta pentru ambiția ei, felul în care câștiga pe alții de partea ei, chiar și prin teama ce o inspira, detașarea ei de anumite experiențe personale pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu cu adevărat importantă, chiar dacă însemna să-și lovească propria familie, sau dimpotrivă, ignorarea lucrurilor importante pentru că era sătulă de lumea de intrigile de la palat, totuși, spre deosebire de împărat, care era mai mult o marionetă pe tron, și a concubinelor a căror simplă dorință era să atragă atenția împăratului și să obțină favoruri și titluri, Wu se mai gândea și la oamenii de rând. 

Shan Sa a prezentat o lume fascinantă în „Împărăteasa” și se vede documentarea și atenția la detalii. Stilul e aproape poetic, când citești ai permanent o stare ireală, de vis, aproape de un magic realism, în timp ce călătorești în China antică alături de un personaj excepțional care te ghidează prin viața sa.

The Art of Alice: Madness Returns

Am jucat puțin acest joc când eram mică, era al verișoarei mele mai mari, Maria, iar ea era mare jucătoare prin 2013, avea multe jocuri și când revenea în țară, în vacanțele de vară, aducea alte grămezi, pe când eu abia aflam de ele (eram mai mult cu alea vechi de pe Facebook sau League of Legends, sau cele de pe Big Fish; cred că ultimul pe care l-am jucat a fost True Fear: Forsaken Soul - pe care îl recomand, e un horror psihologic care chiar m-a speriat). Alice: Madness Returns a fost unul dintre acele jocuri care nu prea m-au atras atunci, așa că mai mult mă uitam la verișoara mea cum se juca. La drept vorbind, nu eram deloc bună la jocul ăsta și cum nici nu mă atrăgea, jucam ca și cum voiam să scap de el, până am renunțat în cele din urmă. 

Totuși, prin 2015, Maria a venit în vacanță și mi-a făcut cadou cartea asta The Art of Alice: Madness Returns. Am răsfoit-o pe moment, apoi m-a târât să jucăm Outlast - un alt joc horror la care îmi luam numai sperieturi, dar povestea mi se părea extrem de interesantă, așa că l-am dus până la capăt - și am uitat de cartea asta. Am găsit-o zilele trecute pe fundul unei cutii din pod și mi-a trebuit ceva timp să îmi amintesc ce e cu ea. Acum privesc cu alți ochi jocul, iar cartea mi s-a părut fascinantă.

Jocul „Alice: Madness Returns” e o readaptare a cărții „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll și e o continuare a celui din anul 2000, American McGee's Alice. Nu am terminat niciunul cap-coadă, dar acum apreciez mai mult munca din spatele acelui joc. Imaginile din carte sunt superbe, pline de imaginație, tulburătoare și înfricoșătoare, care mi-au amintit de stilul lui Tim Burton din „Mireasa Moartă” și de „Yamishibai”. Nu sunt prea multe informații, cartea centrându-se mai mult pe imagini.  

Jocul e despre Alice, o fată cu multe traume care e internată într-un azil, după ce casa ei ia foc și acolo moare și familia ei. Povestea alternează între Wonderland și Londra Victoriană. Cartea mi-a trezit pofta să reiau jocul. Autorii și artiștii jocului par să se fi distrat pe cinste la crearea lui și s-a văzut asta din munca lor și diversele versiuni încercate. La fel ca în cazul cărților, am ajuns să caut jocurile mai vechi, tocmai pentru că erau făcute de oameni și se vede munca și imaginația lor acolo. E o adevărată plăcere să descoperi povestea și jocul.

.

Baladă pentru Kaliopi – Cătălina Pană

 

După ce citisem anul trecut, cred, „O de la O!ga”, am zis eu că presimțeam că-și va lua zborul și un Vultur, și ei bine, mare dreptate am avut. „Baladă pentru Kaliopi” e ultima apariție din seria „Zodia ispitei” a Cătălinei Pană și probabil cel mai profund emoțional din serie, unde ne reîntâlnim cu vechile personaje, dar de data asta le cunoaștem mai bine și ne asigurăm și că cele din restul volumelor sunt bine, așa, ca de final de serie, ca să ne despărțim de ele cu sufletul împăcat, deși eu presimt un alt volum cu unul dintre membrii echipei lui Max...

După o misiune care eșuează și îl lasă cu răni atât fizice, cât și sufletești, Maxim Avramescu, zis Vulturul - lunetist de profesie, se reîntoarce în țară, dar cu încrederea în oameni spulberată și cu sentimentul de vinovăție ce îi apasă sufletul și îi subminează dorința de a trăi. Pentru că urăște să-l vadă irosindu-și viața printre himerele trecutului, mama sa o angajează pe Kaliopi Carp ca psiholog pentru Max.

Kaliopi e genul de fată care vrea să ajute pe toată lumea, ignorându-și propriile nevoi și punându-se mereu pe locul al doilea, chiar și când instinctul o avertizează că ceva nu e în regulă. E persoana care vrea să vadă binele din toți oamenii, chiar dacă s-a ars o dată, crede în a doua șansă.

Deși relația lor începe ca pacient și terapeut, treptat, ea evoluează și cei doi se simt atrași unul de celălalt, fiecare găsindu-și alinarea și vindecarea în ființa iubită. 

În capul meu, dintr-un oarecare motiv, Max arăta ca versiunea lui Kabir Bedi din Sandokan, Jason Momoa sau frumușelul ăla din Dhurandhar. La Kaliopi nu aveam pretenții la cum arăta, dar mi-o imaginam purtând parfum de tei, probabil un Poeme sau o Tilia. Cartea asta m-a făcut nostalgică după melodiile alea vechi de la O-ZONE, de fapt, dacă ar fi să îmi imaginez ce îi cânta Max Kaliopiței în „Baladă pentru Kaliopi” e chiar „Dragostea din tei”, dar versiunea în duet a lui Dan Bălan cu Katerina Begu.

„Baladă pentru Kaliopi” e o poveste dulce-amăruie de dragoste, iar aici stilul autoarei e puțin mai sobru decât în celelalte volume din Zodia Ispitei, nu abundă în comedie, deși e și ea acolo, marca Penei Scriitoare, dar e și cel mai încărcat emoțional, pentru că ambele personaje sunt tatuate cu traume și vinovăție. 

Mitologie chineză - Octavian Simu

 

Cu ani în urmă, cam după ce terminasem „Făuritoarea de vise” și „Recviem pentru umbre”, fiind fană a serialelor coreene și a filmelor chinezești vechi cu Jackie Chan, Jet Li și alții al căror nume nu mi le amintesc acum, oricum, filme celebre ca: Tigru și Dragon, House of Flying Daggers, White Dragon, The Sorcerer and the White Snake, Maestrul bețiv plus multe altele, m-am gândit să scriu ceva inspirat din mitologia coreeană, pe baza a ce știam din serialele istorice. Pe atunci, nu știam mare lucru despre mitologia lor, eu confundam merele cu perele în privința folclorului asiatic, așadar, în mintea mea erau cam la fel și cea chinezească, și cea japoneză, și cea coreeană (adică un ghiveci cu de toate amestecate). 

Cum îmi plăcuse serialul coreean Hometown Legends, mai ales primul episod cu acea Gumiho, mi se părea interesant să încerc să mă joc și eu cu o poveste de genul. Nu plănuiam să public nimic, totuși, când am terminat-o și am postat-o pe Wattpad prima oară, am întâlnit o prietenă, Aurelia Chircu (care e și ea scriitoare, iar unul dintre cele mai populare romane ale ei e „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”), m-a îndemnat să o trimit la o revistă online, și mi-a dat câteva sugestii de reviste, de care eu nu auzisem până atunci (ce-i drept, nici nu le urmăream). Eventual, am ales Gazeta SF și proza „Lacul cu flori de lotus” mi-a fost acceptată, iar o lună mai târziu a câștigat și premiul pentru locul întâi. Fiind la început cu o nouă cultură, nu am îndrăznit prea multe cu proza aceea, iar o lungă perioadă am și uitat de ea, până într-o zi când mă plimbam printre rafturile librăriei Alexandria din oraș și singura carte care mi-a sărit atunci în ochi a fost „Mitologie chineză” de Octavian Simu. Am luat-o și am început să o răsfoiesc chiar în aceeași zi (ceea ce e rar în cazul meu, pentru că de obicei, după ce cumpăr cărți noi, le uit undeva prin bibliotecă și apoi le găsesc întâmplător și sunt surprinsă).

„Mitologie chineză” de Octavian Simu a fost prima mea incursiune în folclorul și legendele chinezești. Eram absolut fascinată și am umplut toată cartea de bilețele cu notițe și culori la datele care mi se păreau cele mai interesante... cam toată cartea. E ușor de căutat în ea, e de fapt un dicționar în ordine alfabetică. Am aflat despre cele cinci animale sacre din mitologia chineză: broasca țestoasă neagră a nordului, dragonul albastru al estului, pasărea vermilion a sudului, tigrul alb al vestului (tigrul alb deja îl folosisem în Lacul cu flori de lotus... pentru că îmi plac pisicile 😁, apoi a apărut și în „Mireasă de sacrificiu”) și qilinul pentru centru, despre șamanism, ritualuri, creaturi, demoni, duhuri, eroi civilizatori, zeități, legende, nemuritori care fac șotii, împărați fondatori, despre vulpile huli jing și faimoasa Daji și multe, multe altele. Evident, acum că știam mai multe despre mitologia chineză, am scris și alte povești, dar tot legate cumva de prima cu „Lacul cu flori de lotus”, și au urmat: „Dragonul Alb și Casa Florilor” și „Pagoda Împărătesei de Jad” (pe aceasta o puteți găsi în antologia fantasy a editurii Petale Scrise: „Visul unei nopți de vară”, iar aici o puteți întâlni pe Daji). De atunci, am luat cam toate cărțile scrise de Octavian Simu; „Tezaurul mitologic japonez”, „Civilizația japoneză tradițională”, „Eternul feminin japonez” și cele două despre șamanism și femeia-șaman. Sunt absolut fascinante!

Două scurte informații care mi s-au părut foarte interesante:

Chang - e denumirea spiritului unei persoane care a fost mâncată întâmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar va încerca mereu să o incite să atace și să mănânce alt om pentru ca spiritul acelei victime să-i ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze. 

Hai Ho Shang - monstru acvatic legendar al budismului chinez, denumit „peștele călugăr”. Activitatea lui favorită era de a ataca ambarcațiunile care navigau în marea din sudul Chinei și de a îneca echipajele de marinari. Singurul mijloc de a preveni asemenea dezastru era acela de a se executa un dans ritual pe puntea corabiei, de aceea exista mereu la bord un membru al echipajului specializat în astfel de dansuri. (Ăsta mi-a atras atenția pentru că în animeul Mononoke - acela cu vânătorul de demoni și yokai parcă - în sezonul doi sau trei poate, nu mai știu exact, dar era un astfel de monstru. Nu e așa des întâlnit, totuși, doar aici în dicționar și în acest anime am dat de el. Ah, și mai era filmul acela cu două fete într-o lume magică și blonda dansa pe puntea unei corăbii pentru a alunga o sirenă ceva, dar nu îmi mai amintesc cum se chema filmul.)

Eight Cases of Jane - Ryan J. Powell

O carte destul de scurtă, care mi-a atras atenția după ce a fost lăudată de o booktuberiță foarte populară. Totuși, în ciuda recenziilor bune, mie mi s-a părut extrem de slabă. În plus, e un exemplu de scriere dintre om și IA, și părțile cu IA se văd de la o poștă, mai cu perdea la început, apoi paragrafe întregi. Chiar mă întreb dacă booktuberii ăștia, care se presupune că citesc sute de cărți pe an și vreo zece pe săptămână, nu și-au dat seama de ceva atât de evident, de laudă cartea asta și măresc popularitatea unui robot. E destul să citești vreo trei-patru povești scrise cu IA și o să-ți dai seama ce fraze folosește de fiecare dată, ce metafore împopoțonate care sună bine și profund la o primă impresie, dar când le recitești cu atenție îți dai seama că sunt lipsite de sens, bagă în text, sau de alea vechi arhicunoscute: aia cu „a testament of something”, „a tapestry of something” - astea au devenit ceva tipic IA, sau un set de adjective care se termină cu „and something more/darker/primitive...”, „searing pain”, „trapping oneself in someone's cruel puppetry”, „a sense of foreboding uncertainty”, „a stark reminder of the...” sunt mai multe exemple, dar deja nu are rost să insist asupra lor, de vreme ce atunci când dau peste ele, pur și simplu renunț la poveste. Din punctul meu de vedere, „cărțile” scrise cu IA în câteva minute sunt o batjocură la adresa autorilor care muncesc cu adevărat la cărțile lor. La „Eight cases of Jane” nu am renunțat, dar asta a fost excepția pentru că, la început, în primele capitole nu eram sigură de folosirea IA, erau câteva cuvinte și parafrazări destul de scurte care sugerau că ar fi vorba de IA, dar apoi se revenea la stilul de dinainte și fiind și scurte îmi ziceam că nu e cazul să dau vina pe IA, că poate o fi doar o coincidență, apoi am dat peste fragmente care au risipit orice îndoială:

„It was as if she dared me to delve deeper into her psyche and unravel the complexities of her thoughts and emotions. At that moment, the silence between us held a palpable tension, full of unspoken truths and unexplored revelations.”

„Taking it in her hand, she made her way to the window, the cigarette dangling from her lips as she lit it with practiced ease. Blowing out a plume of smoke, she watched intently as it billowed and spread across the glass, its wisps mirroring the cascade of snow melting down the window from the warmth inside. At that moment, her actions seemed to echo the tempest raging both within and without, a silent testament to the turmoil that churned beneath her composed exterior.”

Iar de aici încolo, cam de la capitolul patru, IA nu mai e folosit cu perdea, ci e prezent cam la tot pasul până la finalul cărții.

Detaliile în „Eight cases of Jane” sunt repetitive, și nu mă refer la partea cu tocănița, sunt fragmente care se repetă, dar sub altă formulare, însă păstrează părți comune, mai ales adjective și exprimări metaforice. În plus, sunt detalii din poveste uitate sau care nu au niciun sens (ca de exemplu cazul cu înecatul, apoi, Jane e o ucigașă, dar se plimbă în biroul doctorului ca la ea acasă, unde mai pui că, tipic IA, personajul ei se apropie de el și îl tachinează cu diverse atingeri jucăușe... la partea cu crimele s-a vrut a fi ceva șocant, dar cu personaje de carton, efectul a fost teatral și nerealisit, la fel ca dialogurile în unele părți, cu detalii care sunt temperate totuși, în funcție de sensibilități).

Ideea de la care a pornit a fost destul de interesantă totuși, promitea un thriller bun, dar fără un autor adevărat care să lucreze cu adevărat la ea, a rămas doar atât, o idee interesantă cu o execuție teribilă. Cu asta m-am lecuit și de booktuberi populari și de recomandările lor.

Ring 1 - Cercul de Koji Suzuki

 

Cred că toată lumea a auzit de filmul „The Ring” și de fantoma, Sadako, care iese din televizor. S-au făcut o grămadă de filme despre Sadako, de la originile ei, prequel, sequel, lupta ei cu alte entități celebre (de exemplu, cu Kayako din Ju-on: The Grudge, cu Hikiko-san, cu Bunshinsaba), a inspirat anime, manga, ba chiar și parodii (cred că un film din seria „Comedie de groază” parodia The Ring). Uneori, e rea, răzbunătoare și ucide, alteori,  e privită ca un salvator... în filme mă refer, pentru că încă se mai fac și tot apar versiuni noi care adaugă detalii legendei. Oricum ar fi, Sadako e extrem de populară.

Ring de Koji Suzuki a apărut prin 1991, dar succesul a venit cu adevărat după filmul din 1998 (parcă atunci a apărut primul), apoi au urmat și restul filmelor, iar prin 2003 a apărut și versiunea americană, care are trei filme în serie.

Cât despre carte, pur și simplu am devorat-o. Personajele nu sunt prea plăcubile, cu toate că le poți înțelege pe fiecare în parte, dar povestea în sine te ține cu sufletul la gură și îți creează o stare de neliniște, mai ales când mereu ai sentimentul că acțiunile personajelor și uneori și gândurile lor sunt ghidate de o entitate nevăzută, ale cărei motive nu le sunt cunoscute decât când e prea târziu (procedeul ăsta l-am folosit și eu în „Recviem pentru umbre”, deși pe atunci nu știam de cartea acestui autor).

Filmele au eliminat o parte din detalii, au adaptat povestea, și le-a reușit, mi-au plăcut mult și acelea, dar cartea e mai amplă, atmosfera mai sumbră și apăsătoare, nu neapărat horror (cartea nu mi s-a părut deloc horror, mai mult munca unor detectivi amatori, care au un termen-limită de a descoperi un „descântec”, altfel vor avea aceeași soartă ca a celor patru tineri care muriseră în aceeași noapte în circumstanțe bizare). 

Nu e de mirare că a devenit așa populară. Dacă mă luam după recenzii, aș fi renunțat la o carte bună. De regulă, dacă mă intrigă blurb-ul unei cărți o iau fără să țin cont de părerile altora, dar mai am uneori momente în care mă mai uit ocazional la acele recenzii negative, atunci când sunt nesigură dacă vreau sau nu să cumpăr o carte, iar la asta părerile erau împărțite. Unora le plăcuse, alții renunțaseră la carte ca să scrie un eseu despre feminism și masculinitatea toxică, doar pentru că ajunseseră la partea în care protagonistul Asakawa se gândise că și-ar dori uneori ca soția lui să tacă... iar asta mi se pare deja stupid. 

Desigur, erau unii care ziceau că protagonistul se poartă îngrozitor cu soția sa și, evident, îmi tăiaseră elanul și mă gândeam că o bătea sau cine știe ce alte violențe suferea femeia aia, apoi am citit cartea și am văzut cât de exagerate erau recenziile alea, când am dat doar peste un bărbat tipic care își întreține familia, cam obsedat el de muncă, dar de altfel nu era un soț sau un tată rău, deși gândurile sale nu erau totdeauna inocente - e o scenă în care vede o femeie frumoasă și și-o imaginează goală și ceva mai mult, dar e doar atunci când o vede pentru prima dată și atât, în restul cărții nici nu îi mai acordă vreo atenție, decât la final, când vorbește cu ea despre decesul unui prieten și atunci nu e nimic sexual la intențiile și gândurile lui -, el chiar își iubea sincer familia, iar soția lui era casnică și se ocupa cu creșterea copilului lor.

Cititul unei povești e la fel ca mirosirea unui parfum, fiecare va înțelege altceva și nu poate fi pentru toate gusturile; cred că fix recenzia aceea m-a făcut să iau cartea și mă bucur că am făcut-o. Cred că nu îți poți da seama dacă îți va plăcea sau nu o carte doar pe baza unor recenzii, indiferent cât de bune sau rele ar fi ele, fie că sunt ale străinilor sau prietenilor, toate sunt subiective. În cazul lui Ring, după ce am terminat de citit cartea, mi-am amintit recenziile citite și m-am întrebat dacă am citit și eu aceeași carte ca ei, de vreme ce am avut păreri complet diferite și am înțeles cu totul altceva, față de ce impresie au avut acei cititori.

Cartea e destul de similară cu filmul, deci cam știi la ce să te aștepți, dar am aflat mai multe despre Sadako și familia ei și povestea per total a fost interesantă, chiar și părțile cu Asakawa și Riuji. 

Povestea începe cu moartea suspectă a unor tineri, iar un jurnalist pornește pe urmele acestui caz după ce nepoata lui este una dintre victime și descoperă datorită unui taximetrist că s-ar putea să nu fie un caz izolat. Mirosind un caz de impact, Asakawa descoperă eventual unde au stat acei tineri împreună ca să contracteze blestemul. Da, e vorba de o cabană la munte, la fel ca în filme, și tot acolo vede și el caseta și deja nu mai încape vorba să o ia drept o glumă proastă, pentru că deja au fost patru victime. 

Aici s-a insistat puțin mai mult pe puterile lui Sadako. De exemplu, la trupa de teatru, Arima o vede pe Sadako aprinzând televizorul (în perioada aceea televizorul era o raritate) și imaginile de pe el clipeau, dar televizorul nu era băgat în priză, deci ea putea face asta și în viață, în filme nu au arătat prea multe despre puterile ei, doar în al doilea cred, cel japonez. Sadako zâmbea. În acea seară, Shigemori, fondatorul teatrului bea și zice că va lua cu asalt apartamentul lui Sadako, dar a doua zi apare la muncă și moare de stop cardiac (la fel ca victimele care au văzut caseta) pe scaun, părea că doarme. Nu se știe ce s-a întâmplat între Shigemori și Sadako, dar se află că ea poate ucide pe cineva fără urme. După aceea, Sadako demisionează de la trupa de teatru, la mai puțin de un an de la alăturarea ei în trupă, deși Arima zicea că ea avea un instinct actoricesc peste medie.

Tot așa, ni se spune mai multe despre mama ei. De fapt, Sadako și mama ei sunt descrise de alte personaje cu care interacționează Asakawa, iar despre mama ei află de la un bătrân de pe insula unde copilărise ea. Bătrânul Genji și Shizuko, mama lui Sadako, aveau o poveste de dragoste, dar apoi puterile lui Shizuko apar după ce ei recuperează din mare statuia ascetului, pe care soldații din trupele de ocupație o aruncaseră în mare. Este vorba de statuia unui călugăr, despre care legenda spunea că era stăpânul zeilor și al demonilor, iar Genji crede că puterile ei misterioase sunt legate de ocean și de luna plină. Shizuko pleacă de pe insulă și nu mai revine decât trei ani mai târziu, ca să dea naștere unei fetițe, apoi pleacă din nou la iubitul ei, unde începe o serie de evenimente nefericite pentru ea.

Pe parcurs, cartea crește în intensitate și suspans, mai ales la final. Acolo mi-am amintit de un film sau un serial... nu mai știu cum se chema... poate Blood Ties, cu detectiva aceea care orbea și vampirul? Nu sunt sigură, dar era o scenă în care era vorba despre un criminal fantomatic și acesta putea strânge organele victimei, țintea inima, iar la autopsie medicul găsea amprentele unui mort pe inima victimei... Cert e că voi căuta și celelalte volume din seria Ring. 

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Three - Tara A. Devlin

 

Din păcate, volumul acesta nu a fost prea interesant. Mi s-a părut cel mai slab din serie. A avut prea puține povești noi și multe au fost repetitive (nu doar povești similare, ci și capitole în care se repetă aceeași idee de mai multe ori). O grămadă de bunicuțe care bântuie toalete (japonezii au o grămadă de povești cu creaturi în toaletă, cam aglomerat locul ăla la ei) și povești americane și nu numai, dar deja foarte cunoscute (iar la multe s-au făcut și filme), transpuse în spațiul japonez.

Singurul capitol care a fost cât de cât înfricoșător și interesant mi s-a părut acela cu ronțăitorul de oase. Informațiile nu sunt strict valabile doar pentru Japonia, pentru că oamenii au crezut dintotdeauna că oasele umane și nu numai, au proprietăți medicinale. În Japonia, mai ales pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sărăcia și boala erau pretutindeni așa că oamenii și-au îndreptat atenția spre medicina populară pentru a-și trata bolile. Existau numeroase zvonuri că oasele erau foarte eficiente în bolile cauzate de bombele atomice, astfel că mulți oameni dădeau iama prin cimitire, căutând oase. (Și la noi era un ritual prin care cei afectați de vreun strigoi, mergeau la mormântul celui bănuit a fi strigoi și îi tăiau capul, apoi îi scoteau inima și o ardeau, iar cenușa ei era consumată de cei afectați de strigoi - mai multe despre asta puteți afla în cărțile „Mitologia românească”de Romulus Vulcănescu, „Pe urmele crimelor” de Mark Benecke, sau „Întoarcerea lui Dracula” de Dan-Silviu Boerescu.) În trecut, și mumiile erau considerate medicamente miraculoase și comercializate. Nobilii englezi și nu numai, purtau asemenea rămășițe ca amulete și credeau că alungă epidemiile și bolile, fiind consumate când se considera că era nevoie.

Și „Suicide Song” a fost interesantă, dar acolo îmi venea constant în minte filmul coreean White: The Melody of Curse și nu numai, e o idee destul de populară, și în Smile 2 parcă a fost folosită.

Din „Kobun Incident” am aflat mai multe despre cum sunt alese numele erelor când vine un nou împărat pe tronul japonez. „White Soarer” cred că a fost și inspirația unuia dintre cazurile din animeul „Detective Conan” (îl menționez destul de des acest anime, dar e unul dintre preferatele mele, încă de când se difuza pe Animax).

Per total, seria Toshiden e bună pentru cei care vor să afle mai multe despre cultura, legendele urbane și folclorul Japonei, unele tradiții, obiceiuri, superstiții, zicători etc.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends: Volume Two - Tara A. Devlin

 

Al doilea volum din seria „Toshiden” de Tara A. Devlin parcă nu a avut același farmec ca primul, dar tot mi-a plăcut, cu toate că a avut și părți nu așa interesante pentru mine și partea horror a cam lipsit. De data asta au fost câteva legende pe care nu le știam și am aflat și lucruri interesante despre caracterele kanji, mai ales cel care formează cuvântul „drum”.

Despre „bunica turbo” știam dintr-un film japonez care prezenta niște legende urbane și mi s-a părut atunci o porcărie, așa că renunțasem la el după primele minute, dar am fost surprinsă că „bunica turbo” chiar e o legendă urbană japoneză. Despre Sukima-onna auzisem numele din animeul „Mairimashita Iruma-kun”, când Clara spune mereu asta la finalul unui episod, dar nu știam atunci semnificația ei. 

Câinele cu față umană apare chiar în primul episod din animeul „Ghost Stories”. Alte povești sunt un fel de versiune alternativă a celor din primul volum, așa că nu prea m-au impresionat, de fapt, cred că versiunile astea puteau fi menționate în primul volum. 

Alte povești le mai auzisem deja sub alte denumiri, mai ales că multe sunt populare și în alte țări. Despre „Mysterious Sticker” (stickerul misterious)... cred că văzusem un film coreean cu aceeași idee, despre o femeie răpită care evadează din casa în care era ținută temporar și când se ascunde de răpitorul care o caută, vede un sticker lipit de un ghiveci parcă, iar niște ofițeri o să caute mai multe despre acel sticker. Despre „Car Guillotine” (mașina ghilotină)... un episod pe tema asta a fost și în Detective Conan. 

Cel mai interesant mi s-a părut capitolul cu înțelesul din spatele kanji-ului „drum”, cum am zis și mai sus, care are radicalul din „avans” alături de kanji-ul pentru „cap”. În China antică era un lucru obișnuit ca oamenii să taie capetele străinilor sau dușmanilor și să înainteze pe un drum purtând capul în mâini, deoarece se credea că acel cap va curăța calea și îl va proteja pe purtător de rău. Conform unor legende, aceste capete erau de fapt îngropate de o parte a drumului care conducea spre teritoriul cuiva, deoarece se credea că vor opri inamicii să atace. Alte legende menționează că aceste capete erau purtate ca niște lanterne, pentru a elimina răul dintr-o zonă.

Un alt capitol interesant a fost și „Mamushi Zake”. Probabil ați văzut ceva filme în care niște protagoniști intră într-un bar și acolo, printre tot felul de sticle, există și una care e mai bondoacă și are un șarpe în ea. Cam despre asta e și Mamushi Zake. Mamushi e o viperă japoneză extrem de veninoasă, dar din care sunt făcute multe rețete medicinale, ba chiar și băuturi. În unele cazuri, mamushi e folosit împreună cu shochu japonez, pentru a face mamushi zake, dar șarpele e deja mort în acest procedeu. Totuși, aici se povestește despre un om care a pus un șarpe viu la murat în alcool, iar după câteva luni, când a deschis sticla, șarpele a sărit și l-a mușcat, iar omul a murit. Aparent, acești șerpi pot trăi și până la jumătate de an fără apă și mâncare... Capitolul ăsta mi-a adus aminte de un episod din serialul coreean „Partners for Justice”, unde un tip a înscenat un asasinat folosind mușcătura unui șarpe dintr-o băutură (e chiar interesant serialul).

Erotica parfumului - Andrea Hurton

„Un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis.” - Guerlain

 

Cartea asta e un fel de trivia despre parfum. Autoarea a sărit de la un subiect la altul, iar asta se poate vedea chiar din introducere, într-un fragment vorbea despre Marc Antoniu și Cleopatra, iar în următorul trecuse la anii 1970 la hippy și la reclame de parfumuri. Multe informații nu au fost noi pentru mine (dar au fost și destule excepții), întrucât le mai citisem și în alte cărți, de exemplu: „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” și „Parfum. O istorie grandioasă”, ambele de Elisabeth de Feydeau, „Istoria parfumului” de Mandy Aftel, despre care am mai vorbit deja pe blog. Totuși, la unele informații au fost și detalii suplimentare, pe care celelalte cărți le-au tratat în treacăt, sau au oferit bibliografii. Din punctul meu de vedere, deși scurtă, a fost o carte destul de consistentă, cât să te facă să vrei să afli mai multe. Cred că e bună pentru cei care vor să afle lejer mai multe despre parfumuri, dar nu într-un mod prea aprofundat.

În carte s-a adus aminte de simțul mirosului la delfini și somoni, dar foarte pe scurt, apoi s-a sărit la altceva, dar lucruri interesante despre simțul mirosului puteți afla din cartea „Miros, deci exist” de Bill S. Hansson (care se găsește tot la editura Baroque Books & Arts, la fel ca și celelalte recomandări de mai sus legate de parfum). 

Câteva dintre lucrurile care mi s-au părut interesante:

1. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în adăposturile londoneze se pulveriza lavandă pe parcursul bombardamentelor, pentru a le calma nervii și a evita panica.

2. În 1868, Tilmann a descoperit ionona, revoluționând parfumeria deoarece doar ionona, cu aroma ei de iris și violete, a făcut posibilă producerea unor parfumuri ca Violetta Vera a lui Piver și Origan de la Coty, pentru că, până atunci, majoritatea flacoanelor cu inscripția Violet extract conțineau în realitate o tinctură din rădăcini de stânjenei, tuberoze și trandafiri, pe care un parfumier le îmbinase într-un așa fel încât să redea mirosul violetelor. De asemenea, parfumul de crin, zambilă, liliac, lăcrămioară sau violete nu putea fi produs pe cale naturală pentru că aceste flori nu existau în cantități suficiente. (Pe asta am reținut-o pentru că seamănă cu numele meu și am mai vorbit deja despre ea în „Floriografie” sau „Limbajul romantic al florilor” - articole pe care le găsiți pe blogul meu). Alte formule chimice: Oranilul înlocuiește portocala, tangerinolul - mandarina, poiralyl-ul - para, rhumacetalul - mirosul de rom și lichioruri din fructe.

3. Cu mult timp în urmă, parfumierii mergeau ei înșiși pe unde se adunau oameni ca să-și vândă creațiile, iar acestea erau cel mai adesea în formă de mormânt. Bărbatul părăsit putea umple flaconul spre veșnica amintire cu parfumul preferat al femeii moarte (bărbatul, pentru că de regulă parfumul nu prea era apreciat în trecut în rândul lor, de gura lumii care îi credea efeminați dacă purtau parfum, la fel și femeile care purtau un parfum de mosc erau rău văzute; aici îmi vine în minte din carte scena cu bărbatul bărbos din 1919, în care el intră într-un magazin de porțelanuri ca să se uite la ceainice și una dintre clientele care se aflau acolo îi recunoaște parfumul cu care se dăduse pe barbă și așa l-a descoperit pe amantul surorii ei dispărute, iar doamna cheamă poliția și așa se descoperă că bărbosul era un ucigaș, Barbă Albastră din Paris, care ucisese 11 femei, le dezmembrase și arsese).

4. Mariei-Antoaneta îi plăceau parfumurile ușoare, în special cel de violete. Dar în timpul Revoluției Franceze era periculos să te parfumezi pentru că puteai ajunge la ghilotină din cauză că dădeai de înțeles că ești un regalist. Regula era că sansculoții nu se parfumau.

De asemenea, sunt informații mai detaliate despre mirosurile de la curtea regală franceză și în cartea „Arta regală a otrăvurilor” de Eleonor Herman, o altă lectură extrem de interesantă pe care o recomand.

Masako, prințesa samurailor - Jocelyne Godard

 

Când eram în generală, colega și verișoara mea, Bianca, avea o colecție impresionantă de cărți și împrumutam de la ea toate titlurile care îmi atrăgeau atenția. Printre ele, a fost și „Masako, prințesa samurailor” de Jocelyne Godard. Alături de Masako, mai este și „Evantaiul lui Yasumi” de aceeași autoare, dar Evantaiul nu l-am citit, de fapt, am aflat de el recent, când mă gândeam la Masako. Având în vedere că la momentul respectiv am devorat „Masako, prințesa samurailor”, sigur o să iau cândva și „Evantaiul lui Yasumi”.

Prima oară când am luat Masako, habar nu aveam la ce să mă aștept, decât la samurai, tocmai asta mi-a atras atenția (pe atunci, „samurai” pentru mine era sinonim cu animeul Rurouni Kenshin, și într-o oarecare măsură cu Inuyasha, probabil pentru că mă gândeam la săbii). 

Acum nu mai țin minte multe lucruri din acțiune - s-au întâmplat multe lucruri în roman, multe lupte sângeroase între clanuri, Masako trebuia să lupte pentru iubirea soțului ei și cu alte femei care îi dădeau târcoale acestuia, dar încă îmi amintesc sentimentul de fascinație pe care l-am avut atunci când lecturam cartea. Masako era diferită de personajele feminine pe care le întâlnisem până atunci în alte cărți. Era ambițioasă și loială familiei sale, cu o voință de neclintit, crudă câteodată, curajoasă, determinată să-și apere familia și să o mențină la putere, chiar și după moartea lui Yoritomo. 

Romanul ăsta mi-a revenit în minte când am dat peste numele ei în cartea „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu - cartea asta e un fel de istorie „scrisă prin femei” și prezintă multe figuri feminine japoneze, de la zeițe, suverane, preotese până la războinice, gheișe, scriitoare, ba chiar și femeia anonimă. De aici am aflat mai multe despre Masako. 

Masako intră în categoria acelor onna-musha (femei războinice). Acestea participau la luptă, dar mai ales la apărare (îmi vine acum în minte o scenă din „Vasul mai slab” de Antonia Fraser, cu servitoarea fără o mână care lupta să apere castelul, a fost impresionant curajul acelei femei). Câte o eroină războinică cu mari merite militare era numită onna bugeisha. Puteți afla mai multe despre „femeile-samurai” și nu numai în „Eternul feminin japonez” de Octavian Simu.

Toshiden: Exploring Japanese Urban Legends Vol. 1 - Tara A. Devlin

 

Când vine vorba de legende urbane japoneze sunt deja familiarizată cu marea lor majoritate, pe multe le știam din adolescență, din anime și manga în special (animeul Ghost Stories le prezintă pe cele mai populare, și mai este și seria Yamishibai, Jigoku Shoujo și altele), iar recent e și canalul de YouTube al lui Megan: Beauty and the Beasts care prezintă câteva, de acolo aflasem de Hitori Kakurenbo. Eh, ideea e că nu mai aveam nevoie de altă carte despre legende urbane... de aia am luat toate trei volumele și ceva în plus, dar nu regret, au fost multe noi pentru mine și aprofundate, autoarea a redat, pe cât posibil, și originile acelor legende.

Nu o să insist asupra celor foarte cunoscute ca Mary-san, Kuchisake-onna, Teketeke, Hanako-san, sau cea cu satul Sugisawa, în schimb, am avut o surpriză cu Cow's Head  (Capul de vacă). Pe moment, nu mi-am dat seama de ce mi se tot învârtea prin cap povestea cu capul de vacă, în fond, nu părea nimic deosebit la ea, până am ajuns la partea cu satul care suferea de foamete și trecuse la canibalism. La început, mâncau doar carnea celor morți, dar apoi au început să-i vâneze pe cei care erau prea slabi pentru a se apăra, și ca să treacă peste sentimentul de vină, le puneau cranii de vacă pentru a le fi mai ușor să-i ucidă. 

(Ca o paranteză la povestea cu capul de vacă, o poveste similară am auzit și eu de la bunica, pe care o auzise și ea când era mică în perioada războaielor, despre oameni care trecuseră la canibalism din cauza foametei și a soldaților străini care mărșăluiau prin sate și îi lăsau fără mâncare, iar cei care voiau să supraviețuiască făceau ceva de neimaginat, mai ales părinții, doar că pe mormintele celor care sfârșeau astfel, erau puse cranii de cal. Ăsta era elementul comun care mi-a atras atenția. În mitologia asiatică se spune că vitele conduc sufletele celor morți în lumea de dincolo, deci se cam înțelege de ce ar alege cranii de vacă. La români cred că are legătură cu caii infernali sau Cavalerul Tracic, care era legat și de morți din câte îmi amintesc. Poate fără legătură, dar în poveștile populare românești vechi Făt-Frumos e sfătuit să ia calul din tinerețe al tatălui său, căci doar acesta îl poate ajuta, așa cum a făcut în trecut și cu tatăl său, deci fiul merge pe urmele tatălui și întâmplările se repetă, totuși, de câteva ori am întâlnit ca Făt-Frumos să caute calul năzdrăvan și acesta e doar un craniu de cal care îi vorbește și îl povățuiește ce să facă ca să-l invoce cum era el în trecut, sau îi apare ca un craniu întâi și cere să fie hrănit cu jăratec de câteva ori, până să se transforme. Fiind năzdrăvan, calul știe ce se va petrece cu eroul său, dar el dă de înțeles că lucrurile s-au petrecut cam la fel și în trecut... l-aș compara cu un spirit care răspunde chemării și și-a păstrat amintirile trecutului, iar calul năzdrăvan face de cele mai multe ori toată treaba, iar Făt-Frumos e doar un om obișnuit care se alege cu o Ileană Cosânzeană și cu o împărăție, iar calul fie trăiește cu mâncare din belșug, fie dispare și nu se mai aude nimic de el, până iarăși apare la nevoie pentru fiul lui Făt-Frumos... care e și el pus la încercare de tatăl său și tot așa... poveștile astea sunt ciclice, ce au trăit strămoșii lui, trăiește și noul prâslea.)

De asemenea, am aflat lucruri interesante despre animațiile de la Studio Ghibli: Spirited Away și My Neighbour Totoro (acesta cică are la bază un caz de crimă). 

Spirited Away e despre o tânără care e forțată să se prostitueze pentru a plăti păcatele părinților ei. Pentru a-și salva părinții transformați în porci, Chihiro începe să lucreze ca o yuna (yuna erau femei din Perioada Edo care lucrau la băile publice și ajutau clienții bărbați să se spele, să-și tundă părul și tot așa, dar ele erau și prostituate; lui Chihiro i se dă numele de Sen când începe să lucreze la Aburaya, ceea ce era o practică comună printre femeile din Perioada Edo, luându-și un nume nou când lucrau ca prostituate).

Oricum, mi-a plăcut acest volum și sunt curioasă și de celelalte două. 

Small Horrors: A Collection of Fifty Creepy Stories - Darcy Coates

 După ce am citit „Ghost Camera” de Darcy Coates, am fost curioasă să citesc și altceva de această autoare, dar nu prea aveam starea necesară să încep un roman (am de la ea cu case bântuite, dar deja mai începusem câteva cu tema asta și le cam abandonasem după câteva capitole), așa că am ales o colecție de povestiri scurte.

Nu pot spune că am fost prea impresionată de aceste povești, având în vedere că eu deja eram familiarizată cu poveștile de groază cu idei similare pe care le mai citisem și în alte părți, de exemplu, povestirea „99 Messages”  e foarte asemănătoare cu legenda urbană japoneză Mary-san, care e deja extrem de cunoscută (despre păpușa care tot telefona ca să anunțe victima unde se afla, și cu fiecare telefon era tot mai aproape de casa acesteia). 

 În antologia asta, mare parte dintre povești sunt bune, au elemente de suspans, o atmosferă apăsătoare, desigur, mai sunt și ceva excepții (cele foarte scurte unde nu s-au putut contura elementele de groază și au fost dezamăgitoare, fie din cauza finalului, fie pentru că erau tărăgănate și elementul horror apare din senin la urmă și ai impresia că ai pierdut timpul degeaba cu acea povestire), pentru a avea efectul acela de groază cred că ar fi indicat să fie citite noaptea, când ești singur acasă. Unele au fost și extrem de predictibile, cum ar fi „Angel of Mercy”, „Doll”, „The Resident”, „Ghost Town”, „Room for Rent”, „Snow Hunting”, „Witch's Book”, „Diagen”, „Wax Museum”, „Woman in the Morgue” și altele – sunt idei care au fost folosite foarte des, și prin filme, și prin cărți.

Multe povești au și avut finalul asemănător sau terminat ca în plop. La unele aș fi vrut să aflu mai multe, un astfel de exemplu e „Those Who Live in the Woods” (cred că asta a fost cea mai înfricoșătoare poveste din carte pentru mine, alături de „Magpie Girl”, „Radio”, „Sixth Floor”„Death Follows”, „Music Box” - asta mi-a amintit oarecum de filmul acela cu un jack-in-the-box combinat cu ceva Freddy Krueger, „Abandoned” - mi s-a părut o inspirație după cazul The Dyatlov Pass, „Bogrot” - asta mi-a amintit de o poveste auzită pe canalul lui Mr. Ballen, cu câinele ăla care s-a ținut după o mașină prin deșert și teroriza familia imitându-le glasurile, „Skin House” - aici mă tot gândeam la Ed Gein, criminalul care făcea obiecte de uz casnic din pielea, oasele victimelor sale).

Câteva povești mi-au amintit de filme: „The Sightless” – A quiet place, „Snowbound” - The Howl, „Growth” - la asta mi-a venit în minte episodul ăla din serialul cu Hannibal, cu criminalul care creștea ciuperci din victimele sale încă vii... „Quarantine” - Alien + The Thaw, „Doll” - ceva voodoo inversat + Hitori Kakurenbo (ritualul japonez) + Deadly Silence (filmul cu bătrâna ventriloc și păpușa aia sinistră). Cel puțin, asta îmi venea mie în minte când citeam.

Per total, poveștile sunt bune, nu memorabile, mai ales dacă nu citești (sau te uiți) de regulă thrillere cu horror, antologia asta e numai bună să te familiarizezi cu genul. Am citit-o mai greu, pentru că mă tot opream după câteva povești (câteva dintre ele chiar mi s-au părut a fi interconectate), dar mi-a plăcut și o reluam când aveam chef de o lectură scurtă. Mai am și alte cărți de Darcy Coates, dar cred că pentru moment o să iau o pauză, altfel nu o să le pot aprecia după suprasaturarea cu povești de groază pe care le-am citit recent.

Măcelarul din mlaștină - Alaina Urquhart

 

E destul de evident de ce m-a atras titlul cărții, dar am regretat că am luat-o chiar de la primul capitol. De fapt, autoarea are canalul acela: Morbid: A True Crime Podcast  pe YT și văzusem câteva episoade și mi s-au părut interesante, dar cartea a fost dezamăgitoare. 

Am terminat cartea cu greutate, pur și simplu nu avea nimic care să-mi mențină interesul: nici acțiunea, nici personajele. Putea să se întâmple orice acolo și tot indiferent îmi era. Probabil mi-a ajuns tema asta cu personaje care lucrează în domeniul medicinii legale de la Kathy Reichs și Patricia Cornwell. La cartea asta însă, am avut și un oarecare deja vu, mai citisem o carte cu o polițistă care știa multe despre criminalii în serie (ideea a fost folosită extrem de mult) și era singura care vedea detaliile importante... am renunțat și la cartea aceea, după ce am observat că autoarea uitase detalii și se contrazicea la câteva pagini distanță (am uitat cum se chema cartea aceea, deși începuse interesant, după 2 capitole îmi pierdusem răbdarea).

Nici stilul nu m-a convins. Are propoziții de alea foarte scurte folosite foarte des, care pe mine mă enervează, și o grămadă de repetiții. În plus, sunt unele descrieri excesive la lucruri simple și lipsa descrierilor la chestii ce țineau de intrigă. Iar în privința criminalului... mai bine mă opresc aici. Cartea chiar mi-a dat acel vibe ca la „Cartea morților” de Patricia Cornwell pe alocuri (cred că e ultima oară când aleg o carte cu un personaj autopsier... era să zic că nu, dar brusc mi-am amintit că și la romanele lui Tess Gerritsen am renunțat la volumul cu Isla ceva... i-am uitat numele și ei, dar era tot autopsier și ea - bine, cred că aceea ar fi mers, poate o reiau de unde am rămas).

„Măcelarul din mlaștină” e o carte destul de scurtă, așa că nu aș vrea să dau spoilere, e destul să spun că pentru mine nu a mers și că acele întorsături de situație, mai ales marele twist, nu prea au avut sens. Finalul a fost ca în pom, dar nici nu am curiozitatea să citesc următoarea carte din serie. Rămân la podcast.

Anubis - Wolfgang Hohlbein

 

Am tot vânat cartea asta la reduceri pe Rao și când am prins-o am și luat-o, alături de alte titluri care mi-au atras atenția și de care sunt foarte încântată.

Descrierea și imaginea de pe coperta de la „Anubis” m-au atras imediat, ducându-mă cu gândul la Egiptul antic.

Începutul cărții a fost destul de tărăgănat, dar nu m-a deranjat, aduna suspansul și tensiunea, cu o ușoară urmă de iritare, recunosc că subiectul era tot mai interesant. Totuși, a avut multe momente repetitive care s-au jucat cu răbdarea mea. La un moment dat, mă oprisem undeva pe la vreo 350 de pagini și nu m-am mai atins de carte mai bine de vreo lună, până să mă decid să reiau lectura de unde am rămas. Pur și simplu se evitau detaliile despre acel templu subteran sau erau folosite cu zgârcenie și tot se repetau scene cu Mogens și Jonathan Graves care ba beau cafea, ba se certau când Mogens părea că tot suferă de amnezie sau făcea pe prostul, ba luau masa și discutau despre lucruri pe care le discutaseră deja la o altă masă, ba vizitau a nu știu câta oară templul, dar nu se aduceau informații noi despre acesta, deși Hyams și ceilalți cercetători își terminaseră traducerile și studiile la o parte dintre obiectele găsite, ba tărăgănau și trăgeau de timp cu detalii fără relevanță. Ceilalți cercetători au fost puși doar să se ciondănească cu Mogens, dar nu și-au dovedit concret valoarea ca arheologi, mai ales Hyams care se presupunea că e cea mai bună în domeniul ei, însă nu i se atribuie nici măcar un singur rând din ce traducerea ea acolo în templu, iar rolul ei acolo a fost doar ca să se ia la harță pe tema competenței lui Mogens (la drept vorbind, Mogens nu a făcut nimic de impact toată cartea, el doar era acolo și încerca să facă ceva, dar nu prea îi reușea, chiar și Graves a rostit cu voce tare undeva că nu știa de ce îl recrutase sau de ce îl plătea, iar asta m-am întrebat și eu pe tot parcursul cărții, căci până la urmă motivul care a răzbătut a fost foarte slăbuț chiar din punctul meu de vedere). Personajele principale nu sunt complet agreabile, dar nici detestabile, la Mogens și Graves mă refer. Cele cu care am empatizat mai mult au fost Tom și miss Preussler (de ea mi-a cam părut rău, adică femeia l-a urmat pe Mogens pentru că îl plăcea mult, dar acesta și Graves o tot luau peste picior din diverse motive). 

Cartea are totuși elemente care te fac curios și te mențin lipit de ea: descoperirea altor tunele în acele încăperi subterane, dispariții de cadavre, creaturi care n-ar trebui să existe, statui care păzesc porți care nu se deschid decât în anumite condiții, ciudate conexiuni cu mitologia egipteană. Are părți horror, dar cam previzibile de la o vreme, mai ales când personajele încercau să păstreze misterul până începea să devină frustrant deja și să îmi pierd interesul pentru că nu îmi dădea nimic care să îmi hrănească acea curiozitate mai departe. Cel mai interesant personaj mi s-a părut Tom și mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el.

Cartea are părți în care nu o poți lăsa din mână (ultimele 200 de pagini m-au ținut cu sufletul la gură), iar altele în care pare că nu se întâmplă nimic. Ar fi fost mult mai interesantă cu vreo 200 de pagini de umplutură în minus.

Titlul chiar are sens. Dacă ar fi să compar cartea asta cu niște filme, acestea ar fi: The Pyramid + Predator + The Mummy + Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort (cred că ăla era cu Davy Jones)+ The Gods of Egypt + vârcolaci. Combinația e chiar interesantă și cartea categoric merită citită. Totuși, mi-aș fi dorit ceva mai mult de la ea, pentru că am ajuns la finalul cărții și, deși mi s-au răspuns la majoritatea întrebărilor, au rămas și destule lucruri neclarificate și am rămas cu impresia că i-a lipsit ceva. Per total, a fost o carte bună totuși.

Câinii diavolului - Cătălina Fometici

Am cartea asta de mai mulți ani; am câștigat-o de la Gazeta SF, după ce am trimis proza „Lacul cu flori de lotus” și a fost cea mai votată povestire a lunii.

Recent, m-am apucat de citit o antologie cu vârcolaci și mi-am amintit de „Câinii diavolului” de Cătălina Fometici. 

Cartea cuprinde trei povestiri interconectate între ele. Prima povestire te duce imediat cu gândul la cazul real al bestiei din Gevaudan, sau la „Câinele din Baskerville” de Arthur Conan Doyle.

Pentru cei care nu au auzit de fiara din Gevaudan, cazul a făcut mare vâlvă în Franța și în Europa pe la 1795. În iarna lui 1795, în Gevaudan au avut loc mai multe crime înfiorătoare, puse pe seama unei bestii pe care oamenii o descriau drept un fel de lup (vârcolac), Victimele erau doar femei și copii, atacate când ieșeau cu micile turme de oi sau de vite la păscut, iar până la sfârșitul anului 1795, se spune că numărul lor ar fi ajuns undeva la șaizeci.

E foarte populară tema bestiei din Gevaudan, așa că s-au făcut și filme (cred că cel mai cunoscut e Frăția lupilor) și a inspirat o grămadă de autori.

Mi-a plăcut cartea „Câinii diavolului”, are elemente de gotic, mult mister, o poveste extrem de atractivă pentru iubitorii de fantasy și horror. Pe alocuri, mi-ar fi plăcut să fie mai dezvoltată povestea, mai ales cu acea frumoasă adormită și trecutul ei, sau cu contesa luptătoare, sau cu acea organizație secretă de muschetari, dar per total e o lectură interesantă.

 Chipul întunecat al visului
Roşie ca sângele este Furia
Câinii Diavolului

Împărăteasa Orhidee - Anchee Min

 

„Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost prima mea carte citită legată de China și cam așa am prins gustul pentru literatura asiatică. 

Eram prin liceu și lista mea de lecturi de la biblioteca școlii era cam goală, cu excepția acelor lecturi obligatorii care nu mă atrăgeau la vremea respectivă. Diriginta începuse să ne verifice periodic listele de lecturi și la orele de dirigenție povesteam despre noile lecturi. Pe atunci, consideram asta o corvoadă și muncă în plus (nu a durat decât câteva luni această părere, că pe urmă nu mă mai puteam opri din citit și parcă mi se lipeau mâinile de câte o carte tot timpul, aceea a fost și cea mai productivă perioadă a mea în privința lecturilor, citeam și câte 20 de romane pe lună), dar acum îmi dau seama că nu a fost deloc un lucru rău, dimpotrivă, puteam alege orice cărți ne atrăgeau atenția și foarte mulți elevi așa și-au descoperit pasiunea pentru lectură. Da, atunci mă plângeam mult că nu aveam timp liber pentru mine, dar acum îmi dau seama că a fost perioada cea mai faină pentru lecturi și că am profitat din plin de ea.

Ce m-a atras prima oară la „Împărăteasa Orhidee” de Anchee Min a fost titlul, apoi coperta îmi amintea de costumele purtate de actorii din dramele coreene. Nu știam aproape nimic despre cultura chineză și mă gândeam că e o carte fantasy. Imediat ce am început s-o citesc, mi-am dat seama că e cu totul o altă mâncare de pește. Stilul era diferit față de cele ale autorilor cu care eram eu familiarizată, dar proza asta era foarte atractivă și am dat pagină după pagină, după pagină...

Povestea începe cu o tânără manciuriană, Orhidee (Orhidee e inspirată de ultima împărăteasă, Cixi), care își pierde tatăl și vrea să evite o căsătorie cu vărul ei, așa că participă la selecția de concubine pentru împărat. E aleasă, dar curând își dă seama că Orașul Interzis (în ultimele sale zile de glorie) nu are nicidecum farmecul pe care îl credea ea și că femeile din haremul imperial se luptau între ele pentru favoarea împăratului. Orhidee reușește să tragă sforile potrivite pentru a-l atrage pe împărat în patul ei, dar dându-și seama că are nevoie de ceva mai mult ca să se bucure în continuare de favoarea lui, învață de la curtezane cum să-l satisfacă și, treptat, ea devine indispensabilă acestuia, croindu-și drumul spre putere.  

Ani mai târziu am aflat despre împărăteasa văduvă Cixi, dar imaginea acesteia diferă cu mult față de versiunea romanțată a personajului Orhidee. Dacă aș reciti cartea acum, probabil nu ar mai avea farmecul de odinioară, dar țin minte că pe atunci mi-a plăcut mult, așa că prefer să păstrez acel sentiment nealterat.

Ca o mică paranteză, acest roman m-a făcut să văd diferit viața femeilor din haremul imperial. Mii de femei nevoite să îndure singurătatea doar pentru a aduce onoare familiei și a intra în jocul politicii, unde majoritatea erau doar pioni nesemnificativi. Tocmai descrierea asta a singurătății ce domnea în Orașul Interzis mi-a bântuit mintea când am scris „Pagoda Împărătesei de Jad”, deși nu e tema centrală a povestirii (poveste pe care o puteți găsi în antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise).

Mireasă de sacrificiu - Ioana Mihaela Curaleț

 

De regulă, nu explic prea multe despre cărțile mele, pentru că fiecare cititor le poate percepe cum vrea, dar dacă tot am dat ceva din casă cu celelalte cărți, nu cred că ar trebui să o neglijez tocmai pe mireasa mea. Deși nu m-a întrebat nimeni, cam astea au fost întâmplările care au dus la „Mireasă de sacrificiu”.

Când mă apucasem de scris „Mireasă de sacrificiu” aveam în minte o legendă coreeană (Jangsanbeom - cea cu creatura similară unui tigru alb, care poate imita vocile celor dragi, de fapt, aveam eu ceva cu tigrul alb înainte de a afla despre această legendă, pentru că e și în mitologia chineză, în plus, scrisesem deja despre un tigru alb în „Lacul cu flori de lotus” și mă tenta o altă poveste cu acest animal), melodiile din animațiile de la Studio Ghibli, plus obsesia pentru melodia lui Meat Loaf „I'd do anything for love” (o ascultam de fiecare dată când scriam un nou capitol pentru că îmi dădea starea necesară să intru iar în poveste), terminasem de citit „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen și îmi cumpărasem „Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe”.

După ce citisem o carte de Jane Austen, căutasem tot mai multe cărți în genul acela, și le găsisem întâmplător la Auchan (încercasem de Jane Austen „Rațiune și simțire”, „Emma”, dar nu am reușit să le termin, acolo mi-au plăcut doar filmele). La Auchan erau colecțiile acelea cu „Iubiri de poveste” sau „Alma” parcă, și altele tot romance, majoritatea erau la 4-5 lei, maxim 8, și luasem o grămadă. De fapt, luam câte 4-6 deodată de câte ori mergeam pe acolo, până nu au mai fost apariții noi și deja nu îmi mai aminteam dacă aveam cartea aia sau nu (le rețineam după copertă, dar de la o vreme parcă toate mi se păreau la fel). Din toate cărțile acelea romantice, am reușit să citesc doar vreo 3-4, și prima țin minte că a fost „Dansul pasiunii” de Mary Jo Putney, urmată de „Bărbatul visurilor mele” și „O soție ascultătoare” (nu mai țin minte de cine sunt scrise astea, poate Elizabeth Hoyt?). Apoi m-am oprit. Cam toate urmau același fir narativ (evident, doar de aia e romance), dar în afară de tachinări, sărutări furate, interpretări greșite din partea îndrăgostiților, o mică trădare cu puțină aventură și, ocazional, el dând un pumn unui rival sau salvându-i onoarea într-un duel în care glonțul îl ratează la un fir de păr distanță, totul se termină cu bine și restul cărții și-o petrec în pat, șoptindu-și vorbe de dragoste și loialitate necondiționată, nimic altceva nu se prea întâmplă. Desigur că amândoi fac parte din lumea bună și se învârt numai printre cele mai de sus cercuri londoneze (ca element surprinzător, el poate fi un rebel provenit dintr-o familie de nobili decăzuți, care încearcă să se răzbune pe un vechi dușman și, tot adesea, acest dușman are o fiică minunată și da, amor vincit omnia în cele din urmă și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți).

După trei cărți simțeam că am un deja-vu. Acțiunea se repeta în toate, personajele erau perfecte fizic (femeile blonde sau roșcate, cu ochi albaștri sau verzi, minunate, doar vorbeau trei cuvinte sau apăreau în scenă și toți le considerau fermecătoare, deși pe mine nu mă convingeau cu nimic de minunăția lor, iar bărbații - toți erau sculpturi grecești, cu mușchi mari și tari pe toate părțile, mai ales în partea care conta cel mai mult pentru extraordinarele protagoniste, cu priviri pătrunzătoare de le făceau pe preafrumoasele nimfe să se topească apoi de dorul lor, iar ei se gândesc mereu la ele și la frumusețea lor nepereche, ce mai! dragoste la prima vedere), se certau și se împăcau în felul obișnuit, caracteristic iubirilor de poveste. N-am nimic cu ele, o dată sau de două ori merg, dar trei e deja prea mult.

Ca o mică mare paranteză, în basmele citite, mereu prințesele sunt răpite și salvate pentru că-s frumoase și se luptă toți pentru mâna lor și tocmai de aceea mă cam enervează genul acela de personaj, care nu pare a oferi nimic altceva decât frumusețe. Când eram mică, bunica îmi citea ocazional din volumele cu „Povești nemuritoare” și tot dădeam peste povești în care fetele din sat erau mâncate de balauri și la urmă, când era rândul prințesei, era salvată de Făt-Frumos. De ce nu a venit niciun Făt-Frumos pentru fetele care erau fete de țărani și nu erau niște frumuseți, ci doar fete obișnuite? Numai frumoasele merită să fie fericite în povești? Și cele care voiau să aibă parte de fericirea frumoasei prințese erau considerate răutatea întruchipată și pedepsite cu moartea cel mai adesea, pentru că lui Făt-Frumos îi stă în gât și nu-i tihnește mâncarea dacă se însoară cu una care nu face regatele să se lupte între ele pentru frumusețea ei. Și închei paranteza, până nu ajung la nătărăii de zmei, care vor și ei prințese frumoase.

Cred că partea mea preferată la cărțile romance e cea de dinainte ca protagoniștii să ajungă în pat, pentru că atunci se dezvoltă relația lor și încep să se cunoască, și au și ceva aventuri care îi bagă în bucluc.

Fiecare dintre aceste povești menționate mai sus m-a făcut să-mi doresc o altfel de poveste. Voiam o protagonistă de o frumusețe răvășitoare? Nu, pentru că el frumos, ea frumoasă, ar fi fost prea ușor să îi fac să se îndrăgostească și, în afară de frumusețe și elocvență, nu știam cu ce aș fi putut să o înzestrez pe protagonista mea ca să iasă din tiparele obișnuite, așa că nu i-am dat niciuna din calitățile întâlnite în romanele „studiate”, ci am încercat să fac exact opusul. Adevărul e că pe Joanne o voiam personajul malefic, dar... pe undeva m-am împiedicat și a ieșit... Joanne. Voiam un protagonist care să semene cu bărbatul visurilor mele? Categoric. Aici am făcut un compromis și a ieșit... Willem, care e departe de a fi bărbatul ideal, dar personajul ăla făcea doar ce voia el. Era tare neascultător. Oricum voiam să îl dau, el tot ca Willem ieșea , dar a ajuns să-mi fie drag de el (deși, între noi fie vorba, în varianta originală, Willem nu supraviețuia... întreg).

Legat de titlu... era de fapt un titlu provizoriu, pentru că înainte de a scrie o carte nu pot începe dacă nu am ceva pe post de titlu, și titlurile astea provizorii cam rămân la mine, cu toate că nu intenționez să le fac permanente, doar se întâmplă... cam tot timpul în cazul meu. Căutam un titlu pentru o carte romance și am mers la tata să-i cer o părere, dar el se uita la filmul „Eroi de sacrificiu” și după ce îi vorbisem despre ce ar fi cartea, și el dăduse din cap ca și cum îmi dădea de înțeles că mă ascultă cu atenție, după jumătate de oră în care am bătut gura de pomană, tata întreabă senin: „Și pe mireasa asta când o omori?” Atunci, am inspirat adânc și am ieșit supărată afară, apoi m-am dus furioasă în camera mea și am scris titlul: Mireasă de sacrificiu.

Harul - Morgan Hexner

 

Cu „Harul” de Morgan Hexner am făcut o călătorie în timp, înapoi în perioada adolescenței. Mi-a trezit nostalgia, amintindu-mi și de momentele frumoase și de cele mai puțin plăcute. Mi-am amintit multe din melodiile pe care le ascultam în liceu și pe care le uitasem. Momentele acelea în care te puteai îndrăgosti în fiecare zi și visa cu ochii deschiși la marea dragoste fix când trebuia să înveți, și apoi dădeai vina pe profesori pentru notele proaste sau te revoltai că avea profesorul ceva cu tine, sau când șopteai cu colegul detaliile ultimului serial vizionat, în loc să fii atent la ore, sau când jucai Counter Strike până târziu cu colegii și nu mai apucai să înveți pentru testul de a doua zi (nu că mă laud, dar eu excelam la mapele cu mutanți și eram extraordinară când jucam cu lunetiști). E o carte care îți amintește de adolescență, de trăirile ei, de nesiguranța alegerilor și bucuria clipelor prezente, când fiecare alegere greșită pare cea mai mare tragedie, care îți oferă șansa de a vedea încă o dată perioada aceea și de a te pune în pielea unei protagoniste în care se poate răgăsi oricine la un moment dat, îți trezește dorul pentru profesori, colegi, mai ales dacă nu ai mai ținut legătura cu ei de atunci, te plimbă din nou pe holurile liceului. E o poveste despre maturizare, prietenie, bunătate și iubire, pe lângă aventurile supranaturale.

Eram încă sub influența „Harului” când am ieșit zilele trecute la o cafea cu o veche colegă din generală și din senin, am început să depănăm amintiri și am ajuns să râdem de năzbâtiile noastre ca niște adolescente. Am rememorat multe întâmplări din trecut și am petrecut o după-amiază nostalgică pe băncile parcului. Astfel, am început să ținem din nou legătura și să ștergem praful uitării de pe prietenia noastră. 

Cumva, la scena cu copacul mi-a adus aminte și de sâmburii pe care i-am plantat în grădină când eram mică (aveam obiceiul să plantez toți sâmburii de la fructele mâncate și m-am ales cu o grădină întreagă de zarzări, cireși și pruni, chiar și un lămâi, iar tata a trebuit să îi replanteze pe o parte dintre ei) și, brusc, mi s-a făcut dor să mai plantez ceva. 

Poate tocmai ăsta e harul „Harului”, acela de a te aduce mai aproape de cei dragi și de amintirile copilăriei. Sunt trei volume în total, pe care le puteți găsi la editura Petale Scrise.

O de la O!ga - Cătălina Pană

 

Cine o cunoaște pe Cătălina Pană, îi știe stilul amuzant și serios totodată, și nici în „O de la O!ga” nu s-a dezmințit, oferindu-ne din plin ceea ce ne-a obișnuit deja și în „Dama de pică”. „O de la Olga” e al treilea volum din seria „Zodia ispitei”, alături de „A ta, Mia” și „Fata cu umbrelă galbenă”.

Cartea abundă de erotism, situații amuzante sau dramatice, prietenii adevărate și dușmani periculoși, care pun la încercare iubirea protagoniștilor, dar cine are nevoie de dușmani cu o soacră ca a Olgăi? 😂

Olga e un personaj destul de dur la o primă vedere, dar ăsta e doar modul ei de a se apăra emoțional și de a-i ține la distanță pe ceilalți, doar pentru că se teme să nu fie rănită. Noroc că apare Răzvan (care pentru prima oară nu se teme să iubească cu adevărat) să o scoată din carapacea ei și să îi ofere fericirea pe care amândoi și-o doresc de multă vreme.

Pe tot parcursul cărții, de câte ori se întâlneau cei doi, în capul meu se dădea drumul la un difuzor imens în care bubuia melodia „Private Parts” de Halestorm, ocazional și un Rammstein (dar ăsta mai rar, că îmi amintește de păpușa malefică Chucky 😂😂😂). Cred că am asociat melodia asta cu Olga și Răzvan și pentru că el o numește deseori o „zeiță a furtunii”(și a pasiunii). „O de la Olga” e un roman amețitor, încărcat de emoții, și o ispită pentru fanii cărților erotice. Cred că următoarea zodie a ispitei ne va aduce un Vultur în prim plan, dar rămâne de văzut cu ce ne mai tentează Cătălina (de fapt, dau și eu din culise, sigur va zbura și un vultur în curând).