Proza fantastică franceză (volumul 1)

Aveam de ceva vreme cele trei volume cu proza fantastică franceză și cum mi-am promis să iau la citit ce cărți am prin bibliotecă, înainte să iau altele, am decis să o aleg întâi pe asta, după ce am aruncat o privire la cuprins. Titlurile sunt foarte interesante și am găsit și numele unor autori cunoscuți ca Balzac și Victor Hugo. Unele povestiri mi-au plăcut mult, altele mi s-au părut destul de seci, iar altele consider că nu prea aveau ce căuta în acest volum de proză fantastică.

1. „Diavolul îndrăgostit” - de Jacques Cazote

Povestea asta m-a intrigat, adică ideea ei, a avut niște părți interesante, dar pe alocuri a fost extrem de teatrală și... puerilă aș zice, ca să o descriu cu blândețe. Un tip întâlnește alt tip care îl învață cum să invoce diavolul pentru a-l avea ca servitor. Zis și făcut, numai că diavolul ia înfățișarea unei frumoase femei, iar tipul se îndrăgostește de ea și, eventual, se căsătoresc. Deși e fericit, conștiința îl mustră și el fuge la maică-sa, rupând toate legăturile cu fosta nevastă și căutându-și una nouă.

2. „Văgăuna mortului” - Charles Nodier

O poveste tipică. Într-un sătuc de munte se retrage un bogătaș. Acolo ridică o biserică, dă de pomană săracilor, se face călugăr și lumea îl consideră un sfânt. Are și ucenici, iar unul dintre ei îl omoară și dispare fără urmă, sătenii crezând că a făcut pact cu diavolul ca să-l ajute. Câțiva ani mai târziu, la fierarul satului cer găzduire doi drumeți. Fiecare se poartă ciudat și după ce aud povestea locală a sfântului ucis, pleacă în miezul nopții. A doua zi unul dintre ei e găsit mort într-un mod brutal, de parcă o bestie îl sfâșiase și sătenii consideră că acela era ucigașul sfântului.

3. Honore de Balzac

Are trei povestiri incluse în volum și două sunt tare interesante.

„Elixirul de viață lungă” e despre un tânăr care abia așteaptă să-i moară tatăl, ca să aibă acces la toată averea sa. Bătrânul îi făcuse toate poftele și îl răsfățase, numai cu scopul ca fiul să îi ungă trupul după moarte cu un elixir ca să poată trăi din nou. Fiul nu vrea, dar în ciuda scepticismului, încearcă exilirul pe unul dintre ochii bătrânului și îi observă efectul miraculos. Zdrobește ochiul bătrânului și păstrează elixirul pentru el. Istoria se repetă cu fiul acestuia, dar acesta îi respectă dorința și îi unge trupul până la jumătate, cealaltă nu mai apucă, deoarece bărbatul reînviat aproape că îl sugrumă. Astfel, e luat drept sfânt și dus la o biserică.

„Casa de la Grande-Breteche” e o poveste de dragoste tragică, un fel de „Meșterul Manole”.

„Biserica” e despre un tip care are vedenii într-o biserică.

4. „Diavolul adunător de zdrențe” - Victor Hugo

Titlul ăsta mi-a atras atenția, dar povestea în sine nu e grozavă. Poate mă așteptam eu la altceva. E vorba de un diavol care a adunat atâtea suflete într-un sac încât nu îl mai poate ridica și vrea ajutor. Astfel, se deghizează într-un bătrân zdrențăros și caută să-i păcălească pe drumeți să îl ajute.

5. „Procurorul” - Charles Rabou

Un procuror corupt acuză pe nedrept un om și acesta e spânzurat. După ceva timp are vedenii cu mortul, dar medicul îl asigură că nu e nimic serios și o perioadă acestea dispar... până în noaptea nunții, când înnebunește și își ucide mireasa, încercând să omoare strigoiul de fapt.

6. Prosper Merimee

Cu autorul ăsta am avut o mare surpriză. Are patru povești incluse în antologie și fiecare e surprinzătoare.

În „Venus din Ille” e dezgropată o statuie antică de bronz și protagonistul e invitat să o evalueze. Au loc multe întâmplări ciudate care au legătură cu misterioasa statuie. Pe parcurs tot îmi venea în minte acel episod din Doctor Who cu îngerii și mă întrebam dacă nu cumva povestea asta i-a inspirat.

„Lokis” aș asemăna-o cu animația „Neînfricata” la partea cu ursul, dar e mult mai faină povestea.

„Il viccolo di Madama Lucrezia” - o poveste de dragoste cu fantome și dueluri nocturne.

„Djuman” - asta e demnă de un scenariu ca în Indiana Jones, cu monștri, temple secrete, mistere, multă acțiune și lupte.

Poveștile lui Merimee mi-au plăcut cel mai mult. Asta e ceea ce numesc eu proză fantastică.

7. „Adevărata viață a Căpitanului Brulart” - Eugene Sue

Nu mi-a plăcut. Nu consider că trebuia inclusă în volum. Nu e nimic fantastic în ea, doar un consumator de opiu, care își imaginează un paradis verde cu multe femei.

8. „Un singuratic” - Paul Gavarni

La fel, nu mi-a plăcut. E vorba de un tip care adoarme într-o cafenea și visează ceva banal. Nu a fost nimic fantastic, cel puțin, nu care să merite luat în considerare din punctul meu de vedere.

Per total, e o antologie care merită citită, mai ales pentru poveștile lui Prosper Merimee și ale lui Balzac.

Parfum (cărțile)

Istoria parfumului - Mandy Aftel

Cu „Istoria parfumului” de Mandy Aftel am ajuns să fac un fel de maraton de lectură.

Cartea e foarte interesantă. Îmbină istoria cu filosofia, având și un aer romantic, punând mai degrabă accent pe farmecul, amintirile și emoțiile evocate de parfumuri. Nu e chiar ce mă așteptam, în sensul că nu se rezumă la prea multe detalii istorice, ci le prezintă sumar, suficient totuși să vrei să afli mai multe. În plus, autoarea a fost foarte generoasă și și-a expus resursele și materialele de lectură pentru cei care sunt atrași de arta parfumeriei sau vor să încerce să se joace cu efluviile. Cartea oferă multe trimiteri la autori care au studiat istoria parfumului, include și rețete de prăjituri, băuturi sau mâncăruri care se servesc de esențele parfumate pentru crearea unor gusturi noi, ba chiar și multe rețete despre cum să-ți faci propriile parfumuri.

Căutarea celor mai prețioase elemente pentru desfătarea simțului mirosului e plină de aventuri, legende, minciuni, pericole și senzualitate.

Autoarea a inclus și câteva poeme care reflectă superb ceea ce voia să transmită la anumite capitole. Unul dintre ele încă îmi persistă în minte, la fel de intens ca aroma de scorțișoară. Poemul se numește „The Cinnamon Peeler” și e scris de Michael Ondaatje:

„De-aș fi culegător de scorțișoară

m-aș avânta până lângă patul tău

și ți-aș lăsa pe pernă urme de praf

de scoarță aurie.

Sânii și umerii ți-ar mirosi numai și numai a scorțișoară

n-ai mai putea să mergi niciodată prin piețe

fără ca toată lumea să afle ocupația degetelor mele

plutind ușor deasupra ta. Orbii

se vor poticni, știind sigur de cine s-au apropiat

deși te-ai putea îmbăia

sub streșinile pline de apă, în timpul musonului.

[...]

Ți-ai apropiat pântecele

de mâinile mele

prin aerul fierbinte și-ai spus

Eu sunt soția culegătorului de scorțișoară. Miroase-mă.”

Dacă nu v-am trezit încă „gustul” pentru scorțișoară, poate câteva detalii în plus nu ar strica.

- Romanii pulverizau porumbeii cu apă de trandafir și îi eliberau în sălile de banchet ca să înmiresmeze aerul.

- Parfumarea camerelor cu ierburi frumos mirositoare și lemne aromatice este un obicei antic, dar Ana de Austria (soția lui Ludovic al XIII-lea) a inventat o nouă metodă. Regina avea colivii mici suspendate de tavan cu păsări artificiale modelate din paste parfumate. numite „Oiselets de Chypre”. Când păsările erau arse înmiresmau aerul.

- Tigrul își marchează teritoriul de șase sute de ori mai frecvent decât urinează. De fapt, fluidul cu care face asta nu este urină obișnuită, având un odor mult mai intens. Mirosul este atât de puternic, încât are un nume special în sanscrită, derivat de la rădăcina verbului care înseamnă „a mirosi”, anume „Vyagra”.

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

Îmi doream de mult această carte și am primit-o cadou de ziua mea, de la prietena mea cea mai bună, care știe că, oricâte cărți aș avea despre o anumită temă, niciodată nu sunt destule.

Spune lucruri foarte interesante - pe lângă imaginile atrăgătoare - despre aromele și parfumurile care erau preferate și de zei și de oameni deopotrivă, despre aromaterapie - care e și cea mai veche formă de medicină. Are și diverse scene istorice, dar nu explicate cu lux de amănunte, ci destul de sumar. Are unele menționări la care doar se referă în treacăt, deși aș fi preferat ceva mai multe explicații, pentru că le găseam foarte interesante. Totuși, e o lectură impresionantă. Sunt foarte încântată de ea.

 

Parfumuri de legendă - Bertrand Meyer-Stabley

A treia carte cu parfumuri, dar am luat-o cu ceva vreme în urmă și, recunosc, nu prea îmi mai aduc aminte nimic. Avea multe nume și multe referiri la modă și la viețile celebrităților din spatele unor parfumuri atemporale, așadar, în cazul meu, nu mă miră că am uitat cam toată cartea. A fost o lectură plăcută, pentru că țin minte că am terminat-o în câteva zile.

Toate cărțile de mai sus se găsesc la editura Baroque Books & Arts, de la care am o grămadă de cărți, pentru că au titluri interesante, mai ales pentru pasionații de istorie.

https://www.baroquebooks.ro/parfum-o-istorie-grandioasa

 

100 de femei afurisite - Hannah Jewell

 

Titlul cărții m-a atras imediat și m-am uitat la cuprinsul ei, când o răsfoiam la librărie, iar cum am văzut nume cunoscute (Jang-geum, Hatshepsut, Seondeok, Zenobia) am adăugat-o în coș. Dacă aș fi citit și unul sau două  capitole, nu aș fi luat-o.

La început, mi s-a părut interesantă, umoristică pe alocuri, dar tocmai folosirea asta excesivă a umorului m-a făcut să-mi pierd interesul după vreo trei capitole. Scriitura autoarei mi s-a părut o bătaie de joc, pur și simplu enervant fără limite, cu multe înjurături, comentarii ironice de prost gust care se repetau cu nemiluita, multe glume nesărate, majoritatea legate de bărbați, inclusiv viețile femeilor despre care a scris cartea erau tratate cu superficialitate și cu lipsă de interes. Am avut impresia că autoarea adunase câteva informații pentru a face un fel de stand-up comedy cu articole de blog, ceea ce m-a iritat la culme. Cu atâtea „glume” la fiecare paragraf aproape, e greu să reții ceva din puținele detalii prezentate, mai ales intercalările dintre lucruri moderne cu cele antice. Ideea cărții a fost bună, dar execuția e stupidă. Dacă prezenta și numai câteva lucruri despre aceste femei, fără comentariile ei repetate și de prisos, cartea nici nu ar fi avut 458 de pagini, ci cu mult mai puține.

Partea bună e că acum am o listă cu numele unor femei despre care aș vrea să aflu mai multe și pentru asta trebuie să mă documentez singură. Nu recomand cartea pasionaților de istorie sau celor care vor să afle mai multe detalii și să învețe. Din punctul meu de vedere, cartea asta e făcută la mișto. Sigur, mai sunt autoare care prezintă fapte istorice incluzând câteodată un umor subtil, fără a exagera, cum ar fi Eleonor Herman (autoarea cărților „În pat cu regele”, „În pat cu regina”, „Arta regală a otrăvurilor”, „Să i se taie capul”) sau Antonia Fraser („Vasul mai slab”, „Reginele războinice”), dar nu e deranjant și nu o iau pe arătură, concentrându-se pe istorie, fapte atestate, documente, fără a fi plictisitoare, dar fiind o plăcere să le citești. 

„100 de femei afurisite” de Hannah Jewell nu-și atinge scopul, pentru că, în loc să îmi trezească interesul și tratând totul ca pe o glumă,  a făcut în așa fel încât să uit cam tot ce ține de femeile prezentate de ea (exceptând Hatshepsut - despre care am făcut o documentare temeinică pentru că mă interesa istoria ei, Zenobia, despre care citisem o grămadă despre ea din „Reginele războinice” a Antoniei Fraser, Seondeok - pentru că e și un serial coreean „The Great Queen Seondeok” și preferata mea e Jang-geum, mai ales după serialul coreean, chit că e o versiune romanțată a vieții ei). Așadar, Hannah Jewell nu e o autoare pe care să o mai caut pe viitor. 

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole. De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Am terminat de ea doar „Vremea Îngerului”, primul volum, și mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot.

Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.