Oaza ascunsă - de Paul Sussman

 Voiam de ceva vreme niște cărți de Paul Sussman. Dădusem peste el când lucram la „Văpăi de dragoste și diamant” și căutam informații despre oaza Siwa și armata lui Cambyses, iar autorul are și o carte intitulată „Armata lui Cambyses”, plus alte titluri care mi-au atras imediat atenția. Am luat-o doar pe asta de pe Libris, pentru că era singura la reducere și eram curioasă în legătură cu subiectul, mai ales după ce citisem descrierea cărții, care mi s-a părut foarte interesantă.

Deși ar fi trebuit să-mi stârnească interesul începutul ei, primele capitole mi s-au părut cinematice, și asta nu într-un sens bun. Îmi plac cărțile de acțiune, chiar le caut, mai ales când am o colecție întreagă cu Indiana Jones, dar la „Oaza ascunsă”... parcă întreaga carte fusese gândită pentru a deveni un film (a avut și câteva scene foarte clișeice, întâlnite în filmele de acțiune; cred că și astea au contribuit la pierderea interesului pe alocuri). Am tot tras de primele capitole și treptat a devenit mai interesantă, dar pe alocuri nu am scăpat de impresia că citeam un scenariu de film. Personajele... nu m-am putut atașa de ele, nici de bune, nici de rele, dar cartea promitea un thriller incitant și s-a ținut de promisiune, aventurile ținându-se lanț, cu momente de respiro.

Se vede că e o carte cu multă documentare, pe lângă limbi antice, legende, beduini, avem și o introducere în alpinism, avioane ultraușoare, descrieri ale locurilor și oamenilor din locurile respective, și despre lumea traficului de materiale nucleare... și da, pare aceeași rețetă ca în cărțile cu Indiana Jones. E un thriller bun, dar trebuie citit fără pauze prea lungi.

Freya Hannan sosește în Egipt pentru a participa la înmormântarea surorii sale, Alex. Freya nu mai vorbise de ani de zile cu sora ei, iar Alex îi trimitea ocazional scrisori despre munca ei în Egipt, fără a primi vreun răspuns totuși. În timp ce stă câteva zile în casa surorii ei, Freya observă mai multe lucruri ciudate, iar în cele din urmă ajunge la concluzia că sinuciderea lui Alex e mult prea bizară și că poate fi vorba de o crimă la mijloc. Medicii și poliția îi risipesc temerile și ea acceptă că poate nu a cunoscut-o chiar atât de bine pe Alex, dar când cineva îi aduce un rucsac pierdut în deșert, pe care un grup misterios de asasini îl caută, bănuielile ei devin certitudini. Cine îi ucisese sora? Ce anume descoperise Alex ca să-i pună viața în pericol?

Dicționar îndrăgostit de parfumuri - Elisabeth de Feydeau

 

„Nu există eleganță fără parfum. Este accesoriul nevăzut, sublim și de neuitat, care îți anunță sosirea și îți prelungește prezența după ce ai plecat.” (Coco Chanel)

„Parfumul (...) se însuflețește pe ființa care îl poartă și o prelungește. Parfumul face liniștea să vorbească. Și locuiește absența. (...) Un parfum istorisește o poveste, aceea a ființelor și a epocii lor. El atinge sensibilitatea și unește inimile și culturile, rămânând o blândă sau violentă constantă în dragoste.” (Elisabeth de Feydeau)

Când eram mică, bunica mi-a povestit că bunicul, la nuntă, i-a oferit în dar o casetă de bijuterii cu perle, în care erau inelele de aur cu pietre prețioase moștenite de la mama lui, și o sticluță de 30 ml de Chanel No 5. Deși iubea acel parfum, îl folosea cu mare zgârcenie și nu se încumeta decât rareori, la evenimente cu adevărat deosebite, să se dea cu un puf sau două, niciodată mai multe. I l-a dat și mamei să se dea în ziua nunții ei. Mi l-a dat și mie, dar eu nu i-am împărtășit dragostea pentru acel parfum. Înțeleg de ce e un clasic și de ce e preferatul multor femei, dar pe mine nu mă reprezintă. Pentru mine miroase a zăpadă, iasomie și lemn moscat, și nu e rău (pe pielea mea iasomia își cam face de cap totuși și preia controlul asupra tuturor celorlalte note, așa că parfumul miroase pe mine a iasomie și atât), dar cumva, după un început în forță, în care mă apucă amețeala și o ușoară greață, pe urmă nu îl mai simt deloc, dar durerea de cap îmi persistă ore întregi, la fel am pățit și cu Coco Mademoiselle (cred că din cauza aldehidelor). Așadar, înțeleg fascinația pe care o poate avea parfumul preferat și cum asociem uneori un parfum cu o persoană sau cu o amintire.

În „Dicționar îndrăgostit de parfumuri” (eu îl am în culoarea galben indian) ni se prezintă în ordine alfabetică noțiuni din parfumerie, istorii ale florilor, parfumuri celebre, ritualuri în care erau folosite parfumurile, celebrități, nume importante în industria parfumeriei, cu alte cuvinte, cam tot ce ține de parfumuri, dar într-un mod sumar și interesant, cât să ne facem o idee despre lucrurile respective (cam ca în „Titani ai istoriei” de Simon Sebag Montefiore).

Și câteva dintre informațiile care mi s-au părut printre cele mai interesante:

 1. În Grecia antică, ritualul Adoniilor este simbolul unei vieți seducătoare și nefaste, provocate de parfumuri care îmbălsămează corpurile amanților. Aceste sărbători erau celebrate în lunile caniculare, când căldura exhala parfumul vegetației și stârnea dorința sexuală. În timpul Adoniilor, femeile și amanții ori clienții lor confecționau jardiniere cu flori, plante și aromate sau plantau mici grădini în vase expuse la soare în timpul îmbrățișărilor lor neîntrerupte. Aceste sărbători bine udate cu vin permiteau toate excesele cărnii. Abia răsărite, plantele mureau, iar grădinile lui Adonis erau aruncate în apa fântânilor sau a mării.

2. Ambra a avut multe legende în Antichitate (de fapt, la fel ca în cazul condimentelor, cu cât un lucru era mai greu de obținut, cu atât valoarea lui creștea, iar unii negustori chiar inventau povești fabuloase pentru a crește prețul mărfurilor lor). În „1001 de nopți”, Sinbad marinarul povestește că a descoperit o insulă pe care ambra izvora dintr-o fântână și apoi se pierdea în adâncimile mării, unde era înghițită de monștri.

Chinezii credeau că ambra cenușie era saliva unui dragon care plutea pe apă, se aduna la un loc și se întărea. Un înțelept din India pretindea că e un amestec de ceară și miere înghețate, din care albinele își fac cuibul în Africa și care e adus apoi de ploi în ocean.  Marco Polo înțelesese adevărata origine a ambrei cu ocazia uneia dintre călătoriile sale în Madagascar, atunci când a observat că localnicii adunau ambra de la balene.

3. „Banii nu au miros” - După ce Nero a delapidat bogățiile statului, succesorul lui, împărat roman provenit din plebe, a trebuit să redreseze finanțele imperiale.  Vespasian, care a domnit între 69 și 79 d. Hr., a înmulțit taxele și impozitele. Ca „bun” guvernant, n-a încetat să găsească noi taxe, una dintre ele fiind taxa pe urină umană și animală, colectată în urne mari de argilă și utilizată de vopsitori ca sursă de amoniac pentru a trata pieile și a fixa vopselele. Sub nasul fiului său, Titus, care protesta împotriva acestei taxe grețoase de care poporul își bătea joc, Vespasian se pare că a agitat câteva monede, zicând: „Non olet” (Nu miros). De unde și expresia „pecunia non olet” - „banii nu au miros”. (Povestea asta e destul de cunoscută, mai ales elevilor care fac latina în școli).

4. O tradiție greacă spune că pantera era singurul animal care emana un miros plăcut și așa își atrăgea prada, prin parfumul care avea o putere irezistibilă asupra celorlalte animale sălbatice. În mitologia egipteană, pantera era o zeiță pe nume Mafdet (numele ei însemnând „alergătoarea”). În Egipt, era simbolul sănătății, deopotrivă a celei trupești și a celei spirituale, reprezentată printr-un corp de femeie cu cap de panteră. Una dintre cele mai frumoase reprezentări ale lui Mafdet este o statuie de aur incrustată cu turcoaze, găsită în mormântul lui Tutankhamon.

5. Și pentru că tot vorbisem de Maria Callas (1923-1977) într-o postare anterioară... se povestește că celebra divă cerea să fie vărsate câteva picături de parfum pe locurile de pe scenă unde urma să cânte. Parfumul ei preferat era „Detchema” de la Revillon.

Iar restul puteți afla citind cartea. Eu am luat-o la reducere de pe site-ul editurii Baroque Books & Arts.

Văpăi de dragoste și diamant - Ioana Mihaela Curaleț

 Când am început să scriu la „Văpăi de dragoste și diamant” aveam în minte o singură scenă: un deșert vast, fierbinte, cu dune de un auriu-roșiatic și oaze ascunse, pline de magie și mister, un templu străvechi și secretele unei zeițe-scorpion uitate în negura timpului. De fapt, chiar și titlul era „Crinii Oazei”, după o idee mai veche pe care începusem să o scriu pe Wattpad, apoi l-am schimbat în „Diamante” și chiar mă întrebam oare de ce diamante, când eu mă gândeam doar la o poveste în Egiptul antic, dar cumva, și la bijuterii blestemate furate din templele zeilor. 

Motivul pentru care povestea nu a mai continuat pentru mine la „Crinii Oazei” era că nu mă simțeam pregătită să călătoresc în Egiptul antic, nu în modul potrivit unui roman cel puțin. Cunoștințe despre acea perioadă aveam destule, pentru că Egiptul antic a fost pasiunea mea încă de când eram mică și când am ocazia mereu cumpăr cărți noi pentru documentare, dar tot nu mă simțeam în largul meu, mi se părea că abordam acea perioadă într-o manieră prea serioasă uneori, iar în alte părți cu superficialitate, nu găseam un echilibru între ele, uitând că e totuși un roman, nu o carte de istorie, oricât de interesante mi se păreau mie informațiile acelea. Dacă îmi priveam cartea obiectiv, din punctul de vedere al unui cititor oarecare, ea nu trezea interesul, acțiunea era minimală spre deloc. Nu avea nimic din stilul meu, iar când am înțeles asta, am înțeles și că nu eram pregătită să scriu cartea aceea, încă. Cei care mi-au citit cărțile probabil știu deja că nu îmi place să introduc detalii inutile într-un roman, iar dacă ceva pare încet, nu e doar ca efect dramatic, ci vreau să construiesc acțiunea astfel încât să aibă sens pentru tot restul poveștii, e ca un puzzle și îmi place să le ofer cititorilor toate piesele ca să le poată pune cap la cap.

Trebuia să mă distanțez de „Crinii Oazei” o perioadă și așa am ales altfel de lecturi, ajungând la cristale, diamante și alte pietre prețioase blestemate sau nu.

Până să mă decid asupra diamantului Hope (unul dintre motivele pentru care m-am decis asupra lui era pentru că dispăruse în timpul Revoluției Franceze și nu i s-a mai dat de urmă timp de vreo 20 de ani, până când apăruse brusc în 1812 în Londra, celălalt e că se presupunea că de fapt existau două astfel de diamante, similare, dar diferite, ambele provenind din regatul dispărut Golconda, din templele unor zei hinduși, dar mai multe aflați citind cartea, dacă v-am trezit interesul), am citit tot ce se putea despre diamantele și pietrele prețioase cu un trecut obscur și sângeros. Unele au o poveste cu mult mai interesantă decât Hope, dar ce aveam eu în minte erau frânturi care nu se legau de nimic. Apoi, într-o noapte, m-am gândit că mi-ar plăcea să-mi vizitez personajele din „Mireasă de sacrificiu”, dar nu o vizită îndelungată cât pentru un roman. Și mi-am amintit că Joanne a mea plănuia să călătorească prin lume, mai ales Egipt... Și așa s-a născut povestea... pentru personajul masculin principal din „Văpăi de dragoste și diamant”!

Am avut ceva bătăi de cap să o creez pe eroină, totuși. Nu mă puteam centra doar pe comorile Egiptului antic, trebuia să mă axez și pe Anglia din perioada Regency. În „Mireasă de sacrificiu” am încercat pe cât posibil să nu o lungesc prea mult ca să plictisesc, dar unii cititori mi-au spus că și-ar fi dorit să afle mai multe despre perioada aceea și voiau o carte mai lungă (de fapt, cei mai mulți voiau o carte mai lungă, mai ales scena nunții - motivul pentru care am decis să nu îi dau mai multe capitole acelei nunți e pentru că sunt 100% sigură că majoritatea cititorilor s-ar fi plictisit teribil dacă o descriam cu lux de amănunte... pentru că era doar o foarte, foarte lungă ceremonie, un fel de dans-ritual al mâinilor în care părinții treceau mâinile fetei dintr-ale lor într-ale mirelui, și... niciun „poți săruta mireasa”! Apoi mese luate în familie și alte ceremonii de familie, iar noaptea nunții avea loc la câteva zile distanță de la nuntă... dacă mirii nu adormeau de la atâtea mese și întâlniri între familii), iar de data asta am vrut să prezint mai multe despre perioada Regency.

Pentru o fată de familie bună, prezentarea în societatea engleză era de o importanță vitală, mai ales la Almack (balurile la Almack erau, teoretic, baluri publice, dar fiind guvernate și organizate de amfitrioane, care decideau cine putea participa pe baza unui voucher exclusivist din partea lor, și cui i se permitea cumpărarea unui bilet... fără astea două nu aveai acces la balurile lor, iar dacă aveai nenorocul să întârzii și câteva minute... erai dat afară și ți se revoca dreptul de a mai participa acolo... dacă erai putred de bogat și cu un titlu mare, nu era cine știe ce lovitură, decât în orgoliu mai mult, dar dacă erai o debutantă de la țară... Așadar, deși la Almack erau baluri publice, acestea erau de fapt baluri private exclusiviste). Apoi, manierele trebuiau cizelate până la perfecțiune, ca domnițele la vânătoare de soți să facă o impresie cât mai bună, apoi erau și regulile care trebuiau urmate cu sfințenie la un bal. Era mult de muncă și pentru gazde, și pentru participanți, iar orice încălcare a etichetei, aducea cu sine bârfe... care puteau ruina reputații.

Sper că v-am trezit curiozitatea pentru diamante, zeități obscure, reguli de societate și aventuri. „Văpăi de dragoste și diamant” se găsește pe site-ul editurii Literpress.

https://literpress.ro/product/vapai-de-dragoste-si-diamant-ioana-mihaela-curalet-historical-romance/

Food Weird-o-Pedia: The Ultimate Book of Surprising, Strange, and Incredibly Bizarre Facts about Food and Drink - Alex Palmer

 Am luat cărticica asta la reducere, alături de alte cărți despre istorie culinară, cumva, de la o vreme mă pasionează să citesc despre gătit (nu și gătitul în sine). Desigur, uneori mă mai uitam la concursuri de gătit pe Paprika TV și când vine vorba de seriale, niciunul nu l-a întrecut în topul favoritelor mele pe „Jewel in the palace”. Începusem cu istoriile ciocolatei, vaniliei, căpșunilor, înghețatei, brânzei, apoi cu multe rețete din perioada Regency, am trecut și pe la bucătăria chineză, ba chiar m-am plimbat și pe la un restaurant foarte popular de sushi din oraș (oricât aș încerca, sushi nu e de mine), istoria ceaiului și tot așa (Ce multe cărți de istorie am acum că mă gândesc mai bine).

Multe din lucrurile astea din carte le știam deja, dar mi se par interesante, așa că o să pun câteva și mai jos.

- Avocado erau numite cândva „perele aligatorului”. Conchistadorii spanioli din America Centrală și de Sud foloseau sâmburii de avocado pentru a produce cerneală.

- Cojile de banană au mai multe proprietăți medicinale. Polizaharidele din interiorul cojii ajută la ameliorarea mâncărimii cauzate de mușcăturile de insecte. Acidul salicilic astringent din coajă ajută la reducerea plăcii bacteriene, în timp ce acidul citric servește ca un agent de albire blând, care ajută la albirea dinților. Enzimele din interiorul cojii încurajează de fapt deplasarea așchiilor spre suprafața pielii, așa că aplicarea unei bucăți de coajă de banană (sau miere) pe locul în care s-a înfipt o așchie se poate dovedi mai eficientă și mai puțin dureroasă decât un ac sau o pensetă.

- Acidul palmitic derivat din uleiul de cocos este unul dintre ingredientele cheie ale napalmului. Combinat cu acid naftenic (denumirea de „na” din „palm”-ul acidului palmitic) și amestecat cu benzină, amestecul incendiar s-a dovedit distructiv, mortal și ieftin, ucigând sute de mii de oameni pe tot parcursul războiului din Vietnam.

 - Smochinele sunt polenizate de viespi minuscule de smochine. Funcționează astfel: o viespe mică, însărcinată, intră într-o mică deschizătură de la capătul smochinei, pierzându-și adesea aripile și antenele în acest proces. Depune polenul pe care îl transportă de la floarea în care s-a născut, apoi își depune larva... și moare în interiorul smochinei. Aceste ouă eclozează, iar viespile tinere ies apoi din smochină, aducând cu ele polenul pentru a ajuta la răspândirea materialului genetic al fructului în altă parte. Carcasa viespii-regină este apoi descompusă în proteine, care sunt consumate odată cu fiecare fruct de către oricine le mănâncă. (Pare a fi scârbos, dar nu toate viespile sunt rele, unele fac chiar și miere care e considerată o delicatesă.)

- Ananasul funcționează ca un agent natural de frăgezire a cărnii. Fructul este plin de enzima bromelaină, care descompune lanțurile proteice, ceea ce îl face o marinadă ideală pentru carne, făcând-o moale și dulce în același timp. Dar, din același motiv, ananasul nu este potrivit pentru gemuri sau jeleuri, deoarece enzima descompune și gelatina. Bromelaina este atât de puternică încât procesatorii de ananas trebuie să poarte mănuși de protecție, altfel, în timp, enzima erodează pielea de pe față și mâini, lăsând pielea uscată și mici răni. (Asta îmi amintește de un criminal al cărui nume l-am uitat, dar el a folosit sucul de ananas pentru a scăpa de amprentele sale.)

- Broccoli conține mai multă vitamina C decât portocalele, cu 132 mg de vitamină per porție - aproape dublă față de cele 69,7 mg de vitamina C găsite într-o portocală.

- Țelina este un afrodisiac natural (metresele regilor francezi foloseau des leguma asta). Este încărcată cu hormonul masculin androsteron, care, dacă este consumat, eliberează un miros ce stimulează excitația la femei.

- Salata Caesar nu este numită după liderul roman Iulius Caesar, ci după inventatorul salatei, hotelierul italian Caesar Cardini, care a venit cu ideea de a combina salată romană, parmezan și gălbenuș de ou crud la restaurantul său din Tijuana.

- Spanacul poate neutraliza explozibilii. Cercetările efectuate de Departamentul de Energie al SUA au descoperit că enzimele care se găsesc în mod natural în spanac degradează explozibilii și oferă o modalitate mai sigură de eliminare a materialelor explozive decât arderea, detonarea sau îngroparea acestora.

- Slănina era folosită la fabricarea explozibililor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, americanii au fost încurajați să doneze grăsimea obținută din mâncărurile pe care le găteau (în special slănina), astfel încât armata să poată transforma grăsimile în glicerină, care putea fi apoi utilizată în scopuri mai distructive. 

 

- Timp de două secole, europenii au crezut că roșiile sunt otrăvitoare și au evitat să le consume, numindu-le chiar „mere otrăvite”. Acest lucru nu se baza doar pe suspiciunea legată de culoarea lor roșie: o serie de oameni care le-au mâncat s-au îmbolnăvit sau chiar au murit, în special cei bogați. Motivul era că aciditatea ridicată a roșiilor, atunci când erau așezate pe vasele de cositor, populare printre cei înstăriți, făcea ca fructele să elimine plumb din farfurie. Odată ingerate, acestea provocau intoxicație cu plumb, ceea ce ducea la boală.

- Iaurtul este mult mai popular în rândul femeilor decât în rândul bărbaților (un sondaj a constatat că 68% dintre femei consumă iaurt, în timp ce doar 43% dintre bărbați o fac). Cu toate acestea, bărbații ar putea dori să adauge mai mult iaurt în dietele lor. Un studiu MIT a descoperit că șoarecii masculi care au fost hrăniți cu iaurt și-au inseminat partenerele mai repede și au produs pui mai mari decât cei care nu au fost hrăniți cu produse lactate. Nu numai atât, dar au ajuns să aibă testicule cu aproximativ 5% mai mari decât grupul care nu a mâncat iaurt și cu 15% mai mari decât cei care au fost hrăniți cu mâncare nesănătoasă.

- Ketchup-ul a fost inițial preparat din pește. Prima rețetă înregistrată de ketchup, datând din anul 544 d.Hr., recomanda să se „ia intestinul, stomacul și vezica peștelui galben, rechinului și chefalului și să se spele bine. Să se amestece cu o cantitate moderată de sare și să fie puse într-un borcan. Să fie închis bine și incubat la soare”. Numit „ke-tsiap”, era un sos popular printre marinarii chinezi și a fost descoperit în cele din urmă de britanici.

- Deși prea multă cafea poate provoca dureri de cap, amețeli și alte efecte secundare neplăcute, cafeaua este, în general, destul de bună pentru sănătate. Diverse studii au recunoscut faptul că cafeaua ajută la arderea grăsimilor, reduce riscul de diabet zaharat de tip 2 și chiar protejează un consumator de boala Alzheimer și demență. 

- O credință populară rusească susține că punerea unei broaște într-o găleată cu lapte ajută la prevenirea stricării acestuia. Deși nu este clar ce a inspirat această idee, cercetări recente asupra secrețiilor pielii broaștelor, conduse de chimistul A.T. Lebedev de la Universitatea de Stat din Moscova, au descoperit că amfibienii conțin niveluri ridicate de peptide - compuși antimicrobieni care servesc drept antibiotice puternice împotriva bolilor bacteriene precum Salmonella și Staphylococcus.

- Vata de zahăr (și scaunul electric) a fost inventată de un dentist, William Morrison.

 

 

Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas - Alfonso Signorini

 Am primit cartea asta cadou cu foarte mulți ani în urmă, dar am și uitat de ea, chiar nu era momentul ei atunci, mai ales că nu eram o fană a Mariei Callas. Prima oară când am ascultat-o nu mi-a plăcut vocea ei. Pe lângă vocea dură, opera nu mă atrăgea deloc, mă enerva că nu înțelegeam aproape nimic din cuvintele rostite, de emoții nici pomeneală. 

Cu vreo 3-4 ani în urmă am văzut filmul „The Fifth Element” și scena care m-a impresionat cel mai mult a fost cea cu Diva Plavalaguna care cânta. Fix atunci intrase și mama în camera mea și de la primele note a zis: „Aoleu! Nu asta iarăși!” și a ieșit imediat. Evident, după ce s-a terminat filmul m-am dus după mama să o întreb la ce se referea, pentru că din câte știam eu ea nu era familiarizată cu filmul. Și mi-a zis că nu, dar știa melodia aceea pentru că o tot cântasem vreo lună sau două când eram mică. Răspunsul ei m-a mirat, pentru că eu nu mai țineam minte asta, deși mi se părea foarte familiară melodia „Diva Dance”. L-am întrebat și pe tata dacă era adevărat, și el a zis tot da, fără să stea pe gânduri. Mi-au povestit și că nu era singura operă pe care o încercasem la acei șase ani ai mei, ci mai „cântasem” și „Aria of the Night Queen” și că speriasem educatoarele și copiii de la grădiniță și că venisem într-o zi de la grădiniță și de atunci nu mai încercasem să cânt absolut deloc, chiar și personalitatea mea se schimbase dramatic și devenisem extrem de timidă. Totuși, oricât încerc să-mi amintesc partea aceea, parcă mă oprește ceva și nu pot ajunge la acele amintiri. 

Oricum, „Diva Dance” (interpretată de Inva Mula) din „The Fifth Element” a fost reintroducerea în operă pentru mine și am început să o ascult tot mai des, am încercat iar cu Maria Callas. Recunosc, vocea ei nu m-a prins de la început nici de data asta. Totuși, în noaptea aia în mintea mea cânta doar Callas. Vocea ei are ceva inconfundabil și de neuitat și cu cât o ascultam mai mult, cu atât îmi plăcea mai mult. Am ascultat multe cântărețe de operă după aceea, dar tot Callas îmi place cel mai mult, poate pentru că e printre singurele care chiar îmi trasmite emoții.

„Prea mândră, prea fragilă. Romanul Mariei Callas” de Alfonso Signorini nu a fost o noutate, deși l-am terminat doar într-o zi. Multe din informațiile din carte le știam deja din interviurile și documentarele cu Maria Callas, dar tot a fost o lectură emoționantă și interesantă.

Împărăția ultimului cerb - de Elena Druță

„O cultură apusă poate ațipi un moment, poate visa în marea nemăsurată a mileniilor și a amintirilor. Ea poate fi îngropată, acoperită sub greutatea apăsătoare a pietrei și a pământului. Și totuși ea se află în noi, chiar dacă vestigiile ei materiale sunt încă nedescoperite și ascunse undeva, departe.”

(Ivan Lissner - „Culturi enigmatice”)

Cum zilele trecute m-am plimbat pe mările din Earthsea, nu eram pregătită să părăsesc apele, așa că m-am aventurat în „Împărăția ultimului cerb”.

Exact cum promitea și superba copertă, aventurile s-au ținut lanț, atât pe ape, cât și pe uscat. Am avut parte de pirați, de creaturi fantastice, magie și o poveste de-a dreptul palpitantă. Pe tot parcursul lecturii am auzit sunetul valurilor, țipătul pescărușilor, acele scârțâituri ale lemnului de pe corăbii, vâjâitul vântului, forfota din porturi, ce mai, tot tacâmul pentru un fantasy numai bun de luat în vacanță.

Capitolele sunt scurte și cititul merge rapid. Aventurile sunt acolo, chiar dacă nu m-am putut atașa prea mult de personaje, poate cu excepția lui Tan, puțin. Genul YA nu se numără printre primele mele preferințe într-ale lecturii, poate pentru că preferatele mele sunt thrillerele și cele istorice, dar uneori am chef de aventuri și mă mai avânt către astfel de romane, în special vara. 

Lumea piraților a avut mereu ceva atrăgător, hărțile comorilor au ceva foarte fascinant, la fel și găsirea unor noi teritorii unde să fie ascunse, poate lângă insule fantomă sau cimitire ale corăbiilor, pe apele bântuite de furtuni și recifurile de corali.

E un fantasy plin de aventuri, dar și relaxant pentru o vacanță la mare.

Scris în stele - Nova Riley

Pentru cititorii din întreaga lume, atracția romanelor de dragoste pare să fie aceea că ele oferă speranță, putere și asigurarea că finalurile fericite sunt posibile.

Romantismul promite că, indiferent cât de sumbre par uneori lucrurile, în cele din urmă totul se va rezolva cu bine și dragostea adevărată va triumfa - iar într-o lume incertă, acest lucru este foarte reconfortant. Poate de aceea e cel mai căutat gen literar, pentru că oferă șansa de a retrăi dragostea și sentimentul de a te îndrăgosti din nou și din nou sau de a visa la iubire adevărată. 

Cred că popularitatea romanelor de dragoste constă și în faptul că ele pot evoca amintiri. Unele povești chiar seamănă cu cele trăite de unii dintre noi, iar dacă nu, putem visa la cum ar fi fost dacă.

„Scris în stele” de Nova Riley e un roman despre o adolescentă problematică, care învață ce e iubirea și, mai ales, iertarea. Spun povestea unei tinere care se maturizează și învață că poate avea succes, că este utilă și valoroasă pe cont propriu, că există bărbați care o vor respecta și o vor trata bine; și că merită să aștepți pentru astfel de bărbați.

Cu personajele Nova Waters și Caden Riley am avut o relație de love-hate, și e de înțeles, pentru că de regulă nu mă împac deloc cu cărțile cu adolescenți. Uneori, îi îndrăgeam, alteori, mă exasperau. Dar povestea a fost drăguță, iar finalul m-a făcut să zâmbesc. Cartea asta mi-a adus aminte de cum era viața de liceu, cu bune și cu rele.

Dacă vă plac poveștile în genul „After” sau cele ca ale autoarelor Ana Huang, Colleen Hoover sau Kristin Hanah, cred că și asta ar fi pe placul vostru.