Christine Falls. Dosarul unei morți suspecte - Benjamin Black

 

E a nu știu câta oară când încerc să termin cartea asta, mai ales că am trecut deja de 140 de pagini, dar pur și simplu nu mă tentează deloc, deși mă tot încăpățânam să o lecturez mai departe, cred că mai mult din cauza nenumăratelor recenzii bune și a faptului că autorul (Benjamin Black e pseudonimul lui John Banville) a câștigat ceva premiu important cu un alt roman (cu asta m-am lecuit și eu de autori premiați). Și da, proza e frumoasă, nimic de zis, dar misterul în sine e așa tărăgănat și plictisitor (pentru mine), încât mi-am pierdut tot interesul pentru el, se pune accentul mai mult pe viața acestor personaje din jurul lui Quirke (personajul principal), față de care nu am avut nici minimum de interes.

Quirke e anatomopatolog și într-o seară, după ce băuse strașnic la o petrecere, își surprinde cumnatul modificând dosarul unei tinere moarte: Christine Falls. Chiar și prin aburii alcoolului, Quirke își dă seama că ceva nu e în regulă și își confruntă cumnatul (lucrau amândoi la același spital), care scapă dându-i niște răspunsuri evazive. Evident, Quirke mai întâlnește numele lui Christine Falls și începe să își pună întrebări legate de moartea ei, mai ales când indiciile par a se îndrepta tot mai mult spre Mal, cumnatul său.

În cele peste 140 de pagini citite mă așteptam la ceva mai multe detalii legate de misterul acestei Christine Falls, dar acest mister e pe locul doi, în principal fiind o dramă familială și foarte multe femei atrase de Quirke (chiar și nepoată-sa și habar n-am de ce), inclusiv nepoata sa cu care merge să bea la un bar, apoi merg la petrecerea familiei ei și mama fetei, Sarah, e și ea atrasă de Quirke... iar sora decedată a acestei femei fusese soția lui Quirke (dar el era atras tot de Sarah). În fine, treptat, se revine și la mister, dar pe la partea aia deja răbdarea mea se subțiase și chiar nu îmi mai păsa de el sau de vreun personaj măcar. De regulă, dacă e o serie cu detectivi, cam evit prima carte pentru că știu că se va pune accentul pe prezentarea personajelor și a dramei lor personale (și spun asta pentru că, din câte am văzut și citit, în majoritatea acestor serii, personajele principale se concentrează pe viața lor amoroasă și premisa de la care a pornit cartea, anume promisiunea unui mister pe cinste, e adesea uitată și rezolvată în ultimele pagini ale cărții). 

E prima carte din cele șapte romane cu Quirke și prima a lui John Banville pe care am luat-o (mă atrăgea descrierea de pe spate), dar cred că pur și simplu nu rezonez cu acest autor. Nu a reușit să mă capteze povestea. Pentru mine a fost extrem de plictisitoare și nu mi-a dat destul cât să mă facă să vreau s-o citesc mai departe.

Alien Vs. Predator - Marc Cerasini

 

Luasem cartea asta cu ani în urmă, dar nu mă prea atrăgea atunci, deși văzusem filmul și îmi plăcuse mult. Recent, am revăzut filmul și mi-am adus aminte că aveam și cartea și m-am întrebat cam cât de diferite ar fi. În cazul ăsta, mi-au plăcut amândouă, atât cartea, cât și filmul (mai mult cartea, totuși).

Cartea, evident, are mai multe detalii, e mai amplă, unele lucruri sunt diferite, cunoaștem mai multe despre Alexa Woods, despre Sebastian De Rosa și alte personaje, despre Predatori, dar în mare păstrează acțiunea și replicile din film.

Cartea nu începe la fel ca filmul, ci cu scena unei vânători în care vânătorii devin vânați, cumva un prolog la ce va urma în carte. Apoi urmează capitolul în care un satelit al companiei Weyland surprinde o sursă de căldură în Antarctica, care dezvăluie planurile unei piramide îngropate sub gheață, iar miliardarul Charles Weyland alcătuiește rapid o echipă de cercetători pentru a descoperi despre ce e vorba acolo.

Alexa îi avertizează că nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar Charles insistă (deși e foarte bolnav) și cum alternativele nu sunt prea strălucite, Lex acceptă eventual. Imediat ce grupul pătrunde sub ghețuri, începe vânătoarea.

Ce mi-a plăcut mult a fost și relația dintre Scar (predatorul) și Lex. De fapt, personalitatea lui mi-a amintit oarecum de cea a lui Dek din Predator: Badlands, în sensul că acceptă ajutorul altcuiva și îl oferă pe al său, nu e războinicul care le face singur pe toate și înțelege când trebuie să lucreze în echipă pentru a supraviețui.

Castelul samuraiului - Takashi Matsuoka

 

În liceu, prima mea carte citită cu acțiunea în Japonia a fost „Castelul samuraiului” de Takashi Matsuoka, apoi am fost interesată de „Shogun” de James Clavell. Am fost interesată mai mult de titlu deoarece îmi amintea de „Samurai X” (Rurouni Kenshin), animeul acela care era difuzat pe Antena 1 când eram mică și niciodată nu reușeam să-l prind la timp (eventual, am reușit să-l văd în întregime).

„Castelul samuraiului” e o carte care mi-a rămas în minte mult după ce am terminat-o, deși la momentul respectiv nu mi-am dat seama cât de mult mă impresionase, de aceea am tot căutat să o am în bibliotecă, dar cartea asta e un fel de raritate la noi, pentru că nu am găsit-o nici la anticariate, așa că le-am luat în engleză (abia recent am aflat că e o duologie - și singurele romane ale autorului = „Cloud of Sparrows” și „Autumn Bridge”). 

Povestea începe în ziua de Anul Nou, în 1861, cu tânărul lord Genji care urmărește navele care ancorau în port, alături de Heiko, iubita sa gheișă. Genji e marele lord din Akaoka și stâpânul unui mic clan, Okumichi, el având darul clarviziunii, de aceea acceptă misionari creștini străini în preajma sa, deoarece știe că unul dintre ei îi va salva viața.

Printre acești misionari străini se află și Emily Gibson, o tânără care în țara natală fusese acuzată de desfrânare și imoralitate pentru că „avea deja trupul unei târfe babiloniene” și atrăgea involuntar bărbații prin frumusețea sa, de aceea ea vine în Japonia ca să scape de trecutul ei și să se simtă în siguranță printre japonezii care ar fi crezut-o de-a dreptul hidoasă cu părul ei blond și trăsăturile complet diferite față de modelul lor ideal de frumusețe.

E ciocnirea din Vest și Est și diferențele culturale, dar care reușesc să ajungă la un compromis în anumite situații. N-aș vrea să dau prea multe detalii din cartea asta, deoarece consider că merită citită de oricine vrea să pătrundă în cultura japoneză și e o lectură plăcută și plină de suspans, pe alocuri șocant de crudă.

Dacă sunteți fani „Shogun”, atunci o să vă placă și „Castelul samuraiului”. Eu una am devorat cartea asta și pentru mine a fost memorabilă (mai mult decât „Shogun” în cazul meu, poate pentru că nu îmi mai amintesc prea multe din el, dar plănuiesc să o recitesc). 

Ornitografie. Ghid ilustrat de folclor și simbolistică a păsărilor - Jessica Roux

 

O carte drăguță, cu informații sumare despre păsări, legendele și simbolistica lor, însoțite de ilustrații superbe (la fel ca în „Floriografie”, de aceeași autoare). Copiilor sigur le-ar plăcea.

Eu am luat-o pentru că mă atrăgea păunul (de fapt, am luat-o pentru că îmi plăceau ilustrațiile și voiam să mai am o carte în genul „Floriografie”, despre păsări am alte cărți care abundă în detalii, deși nu sunt așa plăcute vizual), dar informațiile din carte nu au fost noi pentru mine, decât cu puține excepții. Despre îngerul păun știam deja din „Secretul Genezei” de Tom Knox, de asocierea lui cu zeița Hera îmi aminteam din serialul „Hercules” cu Kevin Sorbo, iar de presupusa sa nemurire din „Tainele donei Isabel” (despre „Secretul Genezei” și „Tainele donei Isabel” am mai vorbit deja pe blog).

La unele păsări sunt referiri la operele unor autori cunoscuți, cum ar fi privighetoarea de exemple, unde autoarea menționează „Trandafirul și privighetoarea” de Oscar Wilde (am citit povestea asta când eram mică și am plâns la sacrificiul neapreciat al privighetoarei, la fel și la moartea rândunelului din „Prințul Fericit” tot de Oscar Wilde; la drept vorbind, îmi plac poveștile scurte ale lui Wilde, cele care sunt foarte apreciate de copii, sunt atât de frumoase și emoționante, dar nu și „Portretul lui Dorian Gray” - oricât de clasic ar fi el și oricât de faină proza... adevărul e că mi s-a părut teribil de plictisitor și tărăgănat; premisa lui e super, un portret care îmbătrânește în locul tău, în timp ce tu rămâi veșnic tânăr, fix ceea ce mă atrăgea când am început cartea, dar nici că se putea să fiu mai detașată de niște personaje cum am fost aici, putea să se întâmple orice cu ele și mie nici nu îmi păsa, povestea nu ajungea deloc la mine; de regulă, la cărțile citite îmi amintesc uneori și fragmente întregi din ele, mai ales dacă mi-au plăcut... sau nu mi-au plăcut, tot rămân cu ceva, dar nu a fost cazul cu Dorian Gray - în afară de ideea principală, pe care o știe deja toată lumea, din roman nu îmi mai amintesc nimic, nicio discuție între personaje, nici acțiunea, și n-am nici interesul sau dorința de a o mai reciti vreodată).

Revenind la „Ornitografie”, cred că e o carte foarte bună pentru copii, sigur le-ar trezi curiozitatea și interesul pentru lectură. Cartea în română o găsiți pe libris.

Iljimae: The Phantom Thief

 

Primul sezon din Iljimae cu Lee Jun-Ki e încă unul dintre serialele mele coreene preferate. Când l-am văzut prima oară eram prin liceu și eu și colega și prietena mea cea mai bună am dat în febra dramelor coreene... și ne-a ținut mult și bine. 

Prima mea dramă coreeană a fost Dae Jang Geum („Giuvaierul palatului”), aveam vreo 7 ani pe atunci și nu am înțeles foarte bine ce se petrecea pe acolo, dar părinții mei o urmăreau cu sufletul la gură când se difuza la tv seară de seară. Mama nu reușea să prindă toate episoadele, așa că le vedea pe bucățele, dar acum, când avem amândouă zile libere și în weekenduri, ne-am făcut un obicei din a urmări seriale coreene. 

De Crăciun, știu că pentru multă lume a devenit un fel de tradiție să urmărească filmele din seria Home Alone („Singur acasă”), dar mie mi-a ajuns să le văd o singură dată și nu mi-au plăcut așa mult încât să le revăd. Nici mama nu e mare fană, iar tata preferă filmele de acțiune. Crăciunul ăsta ne-am apucat de Iljimae: Hoțul fantomă.  

Cred că un serial bun te poate face trist când se termină, ca și cum te desparți de un prieten drag și îți va fi foarte dor de el, iar Iljimae este un astfel de serial pentru mine (și mama, de altfel, l-am terminat de văzut în trei zile, iar asta spune ceva). Actorii și-au jucat atât de bine rolurile încât am râs, am plâns (nu plâng aproape niciodată la seriale, dar ăsta a reușit să-mi smulgă ceva lacrimi în mai multe rânduri), m-am bucurat pentru unii, mi-a părut rău pentru alții, i-am îndrăgit pe unii și voiam să le cam dau un șut altora, dar asta înseamnă că jocul lor a fost extrem de bun (dacă un actor care joacă rolul personajului răutăcios te face să-l urăști măcar puțin, înseamnă că și-a făcut treaba de minune), iar alții mi-au frânt inima. Ce mai! Un serial care mi-a dat toate stările.Jocul actorilor a fost extraordinar, mai ales al celor din rolurile principale.

Povestea începe cu micul nobil Geom și familia sa. Vedem încă din primul episod caracterul drept și bun al acestui băiețel și viața sa idilică până în acel punct. Dar, evident, lucrurile iau o întorsătură tragică pentru el și abia scapă cu viață, pierzându-și memoria. Ani mai târziu, își recapătă memoria și devine Iljimae, un hoț care îl caută de asasinul tatălui său adevărat, iar în acest proces intră în casele nobililor și nu iese cu mâna goală, dar bogățiile furate le împarte săracilor. E, cu alte cuvinte, un fel de Robin Hood.

Un alt personaj care mi-a plăcut mult a fost Bong Soon și îmi doream ca dragostea ei să se împlinească, de aceea rolul ei mi s-a părut dulce-amărui, în ciuda părților amuzante pe care le aducea apariția ei și a „tatălui” ei, a fost mai mult trist, mai ales din cauza poveștii ei de viață. 

Actorul care l-a jucat pe tatăl lui Young Ee a fost pur și simplu genial. A fost amuzant de am râs cu lacrimi, mi-a fost milă de el, am empatizat cu el și am plâns... (nu dau spoilere, dar momentele cu el erau grozave).

Iljimae e un serial care te va face să retrăiești acele sentimente de oricâte ori l-ai vedea (eu l-am revăzut după mai bine de zece ani și am fost surprinsă că nu s-a schimbat nimic din felul cum m-am simțit atunci și felul în care m-am simțit acum; cred că în asta stă farmecul lui, pentru că a reușit să mă facă să mă simt ca prima oară, deși în mare, îmi aminteam ce se va întâmpla). În plus, melodiile s-au potrivit de minune. 

Medicii blestemați - Christian Bernadac

 

După „Lumea văzută de medici” și „Naziștii și drogurile” am vrut să aflu mai multe despre Germania nazistă și m-am apucat de „Medicii blestemați” (era mai scurtă decât alte cărți despre naziști pe care le am).

În „Medicii blestemați” sunt prezentate diverse experiențe pe oameni ale naziștilor. Unele sunt pur și simplu mai mult decât înfiorătoare și chiar te întrebi dacă o ființă umană e capabilă să-i facă așa ceva altei ființe umane... și istoria ne arată că astfel de orori s-au petrecut dintotdeauna. Îmi amintesc că în cartea „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic era vorba la un moment dat despre procesul unui criminal de război (nu-mi mai amintesc numele lui, dar țin minte că era un om calm, căruia îi plăcea pescuitul) și despre mirarea care a provocat-o acest om așa normal publicului și mai ales răspunsurile lui: în mare, el a zis că nu ar face rău intenționat nimănui, dar când e vorba de supraviețuirea ta și a celor importanți pentru tine, atunci nu mai ții cont de principiile tale, ceva se schimbă în tine; iar după ce ai trecut pragul și ai început să ucizi, după a patra victimă devine deja un obicei mecanic și „amorțești” emoțional. Tot asta declara și un ofițer care fusese obligat să împuște un autobuz de prizonieri, altfel se considera că e de partea lor și era și el împușcat. Primele crime l-au afectat emoțional, dar apoi a zis că totul a devenit mecanic, nici chipurile victimelor nu și le mai amintea. La fel erau și unele declarații ale deținuților din „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca - deținuții „reeducați” erau siliți să participe la tortura de reeducare a celorlalți, iar unii dintre ei au devenit cei mai activi participanți la tortura celorlalți, chiar și după ce nu mai era nevoie să-și demonstreze loialitatea. Astfel, nimeni nu mai putea să spună că era nevinovat. Și în „Medicii blestemați” sunt câteva asemenea cazuri.

Dacă ați citit câteva cărți despre naziști sau ați văzut filme, un element foarte comun e acela cu purtarea permanentă de către naziști a unei capsule cu otravă. Ideea lui Himmler de a sfătui pe fiecare demnitar sau cadru de răspundere a naziștilor să poarte în permanență la îndemână o capsulă cu otravă a pornit când acesta vizita într-o zi, prin 1941, un lagăr de concentrare și leșină la marginea unei gropi comune când vede un individ „mort” de două zile, pe jumătate acoperit de pământ, că se ridicase urlând. Himmler îi spune atunci medicului său: „N-aș putea suporta niciodată o astfel de suferință, un astfel de chin. Am să visez această fantomă. Cel mai bine, vezi dumneata, ar fi să am totdeauna asupra mea otravă.”  (Poate vă amintiți când am mai vorbit despre „Întâmplări stranii din istoria Franței” că și nobilii francezi, îngroziți că puteau deveni ei următorii la ghilotină, care era însoțită și de drumul rușinii, în care ei erau plimbați în căruțe în văzul tuturor și căruța se tot oprea și li se citeau acuzațiile, iar poporul îi insulta din toate părțile, purtau la ei otravă. Alexandre Dumas are o carte intitulată „Din crimele celebre” și primul caz cu care începe e cel al marchizei de Brinvilliers. Despre această marchiză aflasem deja din cartea „Drama otrăvirilor” de Paul Ștefănescu, dar Dumas povestește și cum aveau loc execuțiile, te ia pas la pas cu ceea ce se întâmplă în viața condamnatului și, deși știi ce crime au comis,  parcă tot te temi pentru viața lor.)

În „Nelegiuiții dragostei” de Aurelia Chircu un anume personaj dispare după ce e dus la un sanatoriu, iar familia numai nu poate afla unde e. E un episod care reflectă realitatea de atunci, pentru că medicii erau încurajați să completeze un formular prin care bolnavii mintali erau „eliberați” din milă (și nu doar ei, aparent, și soldații care luptau pe front și se întorceau răniți fără șansa de a se mai vindeca erau eliminați, pentru ca resursele statului să nu fie irosite pe ei). Hitler a încurajat „alinarea învelișurilor umane goale” prin legalizarea eutanasiei. După ce hotărârea prin formular era luată, bolnavii erau mutați de la spital prin diverse scuze la unul dintre centrele de exterminare, iar la câteva zile după aceea familia bolnavului primea vestea că acesta murise din diverse cauze inventate de medici. (E interesant că și alți medici ucigași au profitat de pe urma nazismului pentru a se îmbogăți de pe urma victimelor care doreau doar să scape de naziști. Un asemenea caz e cel al doctorului francez Marcel Petiot care le promitea celor ce își doreau să părăsească Franța din cauza naziștilor că pentru o anumită sumă îi va scoate în siguranță din țară. Aceștia erau majoritatea evrei, de aceea Petiot a și scăpat o dată de ofițerii SS, chiar după ce ei descoperiseră casa cu o cameră de gazare și cu crematoriul care ardea zi și noapte, pentru că el le zisese că le făcea treaba. Victimele îl credeau pe cuvânt și își adunau averile ca să plece, dar Petiot le ucidea și își însușea bunurile lor. A fost ultimul criminal condamnat la ghilotină în Franța. Despre cazul lui puteți citi în „Doctori ucigași” de Colin Evans. Și dacă tot am vorbit de naziștii din Franța, în „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine am aflat că liderii naziști erau ahtiați după vinurile franceze și consumau cantități enorme, iar oamenii ajunseseră să ascundă mare parte din ele prin peșteri ascunse, ca să nu le ofere cam gratis.)

A fost o carte interesantă, cu multe mărturii ale victimelor supraviețuitoare, ba chiar și cu multe depoziții ale unora dintre medicii ucigași.

Déjà Dead - Kathy Reichs

Am luat cartea asta cu ceva ani în urmă, cam în aceeași perioadă când auzisem de Patricia Cornwell, iar cineva scrisese undeva că romanele lui Kathy Reichs sunt mai bune decât ale Patriciei sau comparabile măcar (de Patricia Cornwell luasem atunci prea multe cărți, fără să fi citit nimic în prealabil, pentru că era tare lăudată pentru thrillerele ei medicale și erau și foarte ieftine, le găsisem pe Târgul Cărții... de atunci m-am lecuit cu seriile). Desigur, am început cu „Cartea morților” de Patricia Cornwell și am fost atât de dezamăgită, încât i-am lăsat baltă restul romanelor (mai încercasem eu încă unul, dar nu a mers nici ăla), în plus, la momentul respectiv nu am mai vrut să aud nici de o autoare care e comparată cu Cornwell.

Am zis să-i dau totuși o șansă, mai ales că aveam așteptări mari de când auzisem că serialul „Bones” e inspirat de cărțile lui Kathy Reichs cu personajul Temperance Brennan (și îmi plăcuseră primele sezoane din „Bones”, până să îl las baltă și pe ăla că nu mă mai entuziasma deloc). S-a întâmplat aceeași chestie ca la Patricia Cornwell. N-am putut rezona cu niciun personaj și îmi pierdusem interesul și pentru povestea în sine, iar stilul m-a plictisit. O grămadă de detalii irelevante care tărăgănau acțiunea, cum ar fi descrierea străzilor cu de-amănuntul pe unde trecea Temperance până să ajungă la o destinație, glume cu referiri la personaje despre care nu mai auzisem niciodată și nu cred că sunt singura care nu înțelegea la ce anume sau la care celebritate se referea Temperance, plus multe comparații seci (dacă ar fi să dau un exemplu, pe moment doar unul îmi vine în minte; știți cum vorbea tatăl lui Miley din serialul „Hannah Montana”, acel cowboy care adăuga comparații amuzante... ei bine, în cartea asta Temperance nu mi s-a părut deloc amuzantă, poate puțin la început, dar apoi a devenit doar obositor), era ca în vorba aia: „să lungească toamna, pân' s-o coace poama”, iar eu nu sunt fana umpluturii doar de dragul umpluturii (înțeleg că ăsta a fost primul roman al autoarei, dar am încercat să citesc și alte volume din serie și stilul a rămas la fel). Poate dacă nu aș fi urmărit atâtea seriale polițiste și medicale sau nu aș fi citit atâtea cărți cu subiecte similare, aș fi găsit cartea mai interesantă, dar nu a fost cazul la mine. Cred că cel mai tare mi-am pierdut răbdarea pentru că romanul era mai mult despre viața și persoanele din anturajul lui Temperance Brennan și rezolvarea cazului era secundară, dar e greu să citești mai departe când n-ai niciun interes față de personajul principal (și să citești o serie întreagă în care e același personaj... îți trebuie voință și un interes deosebit față de poveste, iar nu am avut nici una, nici alta, era doar curiozitatea mea și după descriera cărții credeam că îmi va plăcea).

Poate a trecut vremea când îmi plăceau thrillerele de acest gen. Cred că am citit așa multe că mi-am pierdut interesul... sau o fi pur și simplu stilul acestor două autoare care m-a băgat într-un reading slump când vine vorba de thrillere medicale. Recent, am observat că gusturile mele literare s-au mai schimbat, astfel că nu prea mă mai tentează și tind să aleg altfel de cărți. Dar știu sigur că nu voi mai alege cărți de Kathy Reichs sau Patricia Cornwell pe viitor.