Dama de pică = de Cătălina Pană

 „Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.

Doamna Palatului - Maria Philip

 Cum zilele astea au fost extrem de aglomerate pentru mine, am cam rămas în urmă cu lecturile și nici nu am avut starea necesară să le aleg pe cele solicitante. Dar menționez cu mândrie că am fost cuminte și nu am mai comandat cărți noi, pentru că sunt hotărâtă să le citesc pe cele pe care le am deja, înainte să-mi iau altele, și cum am reușit de ceva timp să mă țin de cuvânt, mă încearcă un sentiment de împlinire (surprinzător, mă simt mai bine când știu că i-am acordat atenția mea unei cărți pe care o aveam deja în bibliotecă, și sentimentul acesta ține mai mult decât bucuria de moment a deschiderii unui colet cu cărți noi). Așadar, am zis să mă delectez cu noul roman erotic dark fantasy medieval al Mariei Philip.

Prima mea întâlnire cu autoarea a fost cu romanul Conacul Roselor, unde ni se prezintă o povestea gingașă de dragoste, care înflorește treptat, pe măsură ce tinerii își cunosc sentimentele. Știam că lectura va decurge ușor, dar de data asta m-a surprins felul în care autoarea a explorat partea întunecată a poveștii și cea erotică de altfel, fiind mult mai pronunțată aceasta din urmă în „Doamna Palatului” decât în „Conacul Roselor”.

Cred că mesajul cărților Mariei Philip, și a celor de dragoste în general (de care nu ne mai putem sătura, indiferent câte citim) e că se referă la cea mai profundă nevoie emoțională a oamenilor, aceea de a se simți iubiți și de a iubi. Poate de aceea oamenii preferă mai mult cărțile de dragoste în detrimentul acelora care abordează alt gen literar, precum thriller sau fantasy, pentru că trăim o poveste de dragoste diferită și ne regăsim sau ne-am dori să ne regăsim în valsul fulgerător al iubirii. Cărțile de dragoste ne fac să visăm la o eternă iubire ideală și ne dau o stare de bine când finalul e cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Unii poate veți spune că îndrug bălării evidente acum, dar pentru mine, toate astea au fost ca o revelație, pentru că, recent, m-am gândit mult la poveștile de dragoste și la fascinația pe care o incită constant asupra publicului.

Și tânăra Lisa din „Doamna Palatului” visează la o dragoste ideală. Având o problemă fizică de mult timp, șansele ei de căsătorie se împuținează, mai ales când pețitorii se retrag. Astfel, Lisa nu are o perspectivă prea strălucită a viitorului, așa că se resemnează și își face un scop din a-și ajuta familia săracă. Totuși, Lisa atrage atenția lordului Wilton Woodrow - un bărbat misterios, cu secrete de familie întunecate - care o răpește de la o petrecere, oferindu-i o alternativă promițătoare în schimbul cooperării ei.

De aici, Lisa se avântă într-o lume fantastică, ale cărei dezvăluiri misterioase amenințe să o distrugă nu doar pe ea, ci și pe cei pe care îi iubește. Despre ce secrete e vorba, vă las pe voi să descoperiți în această lectură captivantă, cu ritm alert.

Barion, lupul singuratic - Diana Boitor

  Recent am terminat de citit „Barion, lupul singuratic” de Diana Boitor și mi-a plăcut foarte mult. E un fantasy frumos cu multe creaturi magice și un erou care pornește într-o călătorie inițiatică ce îi va arăta sensul vieții și în cine poate avea încredere. La început, primele pagini au fost mai greoaie, cu multe descrieri ale caselor, dar apoi a devenit atât de interesantă că nu am mai putut să o las din mână. Autoarea a știut să mă introducă treptat în acea atmosferă fantastică, plină de călătorii fascinante, îmbinând cu abilitate detaliile.

Povestea curge natural, nu e forțată. Te poți atașa ușor de personaje. Inițial, Tamakk era personajul meu preferat, dar când l-am cunoscut cu adevărat, mi-am îndreptat atenția spre Barion, al cărui caracter și noblețe sufletească se dezvăluia pe parcurs, printre legende și aventuri.

Îmi place că în carte sunt ilustrate personajele și le poți colora cum vrei. Cred că și copiii se pot bucura de imagini, iar adulții de povestea în sine.

Tăcerea mieilor - Thomas Harris

    Lui Thomas Harris i-a luat mulți ani să scrie cărțile, mai ales din cauza intensei sale documentări, iar acest lucru se vede la fiecare pagină. Filmul m-a impresionat, jocurile actorilor au fost magistrale; nu degeaba a obținut cinci premii Oscar pentru: cel mai bun film, cel mai bun actor (Anthony Hopkins), cea mai bună actriță (Jodie Foster), cel mai bun regizor (Jonathan Demme) și cea mai bună ecranizare (Ted Tally).

    Mi-a plăcut enorm să îmi imaginez aceiași actori pentru personajele din carte, savurând-o cu mai multe detalii, mai multă acțiune și replici grozave. Trebuie să recunosc că uneori nu am fost prea încântată de personajul feminin principal, Clarice Starling. Mi se părea cam frivol și la cât se străduia autorul să o facă visul oricărui bărbat ieșit în calea ei devenea iritant, dar având în vedere anul în care a fost publicată cartea (1987) și cum femeile nu prea aveau joburi în poliție, iar bazele criminalisticii și a metodelor de cerceta a profilelor criminalilor în serie abia atunci se dezvoltau, chiar am ajuns să o admir pentru inteligența și compasiunea ei. Ea se gândea mai mult la victime și în discuțiile cu Hannibal mereu încerca să aducă la lumină părțile bune ale acestora, deși el o acuză că îi irosește timpul cu astfel de banalități și să nu mai fie atât de devotată memoriei lor, altfel riscă să le vadă altfel decât cum erau, s-ar implica prea mult în viața lor și ar trece cu vederea indicii importante, cum ar fi motivele pentru care au ajuns țintele criminalului supranumit Buffalo Bill (un maniac care obișnuiește să-și jupoaie victimele).

    Deși povestea se centrează mai mult pe găsirea lui Buffalo Bill, nici micile frânturi de povestiri ale diferitor personaje secundare au fost deosebit de interesante. Cu toate că am citit cartea cu câteva luni în urmă, încă îmi stăruie în minte întâmplarea lui Sammie, despre care doctorul Chilton spunea că e un schizoid hebefrenic de nerecuperat (fiind cazurile cel mai greu de tratat deoarece în ultima fază se retrag în sine, urmând dezintegrarea personalității). Totuși, Sammie se deschide față de Hannibal, aceasta afirmând că: Sammie are patima religiei. E dezamăgit că Isus se lasă așteptat. […] Sammie a pus capul mamei sale în colecția bisericii baptiste din Trune. Auzise strigându-se în biserică: „dă ce ai mai de preț Domnului”. Și asta avea el mai de preț. Hannibal îl înțelege, de fapt, el empatizează cam cu orice criminal, dându-i de înțeles lui Clarice că omul e un schizoid catatonic și că poate fi vindecat.

    Hannibal - „Îi simți mirosul transpirației? Izul acela de sudoare de capră, de fapt de acid trans-3-metil-2-hexenoic? Amintește-ți: e mirosul schizofreniei.”

    Revenind la Clarice și Hannibal, între ei doi apare un târg primejdios, deoarece Clarice, pentru a primi informațiile necesare prinderii ui Buffalo Bill își expune viața în fața sociopatului, ceea ce ar putea s-o pună în pericol (mai ales că îl are ca exemplu pe Will Graham, despre care șeful ei, Crawford, o informase că „fața lui Will arată de parcă ar fi desenat-o Picasso”). Relația lor devine fascinantă. Clarice e permanent conștientă de monstrul din spatele barelor, dar îl și admiră totodată.

    E o carte care te ține în suspans, iar personajele sunt memorabile. Pe parcursul ei m-am convins de ce Hannibal e văzut ca o bestie și de ce se luau atâtea măsuri de protecție când primea chiar și scrisori sau reviste. Citind cartea, de multe ori aveam impresia că el doar alesese să stea acolo, spre exasperarea doctorului Chilton care încerca tot timpul să-l umilească, dar ajungea el să fie umilit de Hannibal, totuși, era evident că îl deranja unele cuvinte la adresa sa, iar Clarice are curajul să-l provoace: „Sunteți destul de puternic ca să vă folosiți de puterea aia extraordinară pe care o aveți ca să vă cântăriți și pe dumneavoastră? E greu să vă priviți în față. Am descoperit asta în ultimele câteva minute. Ei, ce ziceți? Priviți-vă și puneți adevărul pe hârtie. Ce alt subiect mai potrivit și pe măsură puteți găsi? Sau poate vă e teamă de dumneavoastră?”

    Dacă răspunde sau nu Hannibal provocării ei, puteți afla citind.

O cameră în care se poate muri - Ellery Queen

 

Titlu în engleză: A ROOM TO DIE IN

De Ellery Queen auzisem dintr-un film chinezesc de comedie, „Detective Chinatown”, în care unul dintre personaje îi menționează de câteva ori numele și se declară mare fan al cărților sale, așa că, mai mult intrigată de acest scriitor datorită detectivului din film și a abilităților sale incredibile de deducție, m-am decis să-i caut cărțile, după ce m-am informat și despre autor, întrucât, deși fană a genului polițist, din nefericire, nu mai întâlnisem înainte numele lui Ellery Queen.

Aparent, Ellery Queen (nu e femeie, așa cum crezusem eu inițial) e pseudonimul a doi scriitori veri: Frederic Dannay (1905-1982) și Manfred B. Lee (1905-1971), care și-au început colaborarea în 1929 la o nuvelă polițistă, cu care au și câștigat un concurs literar organizat de o revistă americană. Cei doi scriitori au publicat sub pseudonimul Ellery Queen, care e și numele eroului lor principal în majoritatea romanelor lor (peste 40 la număr, dar au acceptat și poveștile altor scriitori care îl aveau ca detectiv amator pe personajul Ellery Queen). Queen a fost foarte popular în acea perioadă, devenind unul dintre cele mai celebre personaje ale literaturii polițiste din Statele Unite. Cărțile celor doi veri au fost traduse, adaptate pentru radio și televiziune, ecranizate și au avut mare succes la public. Încă au, chiar dacă am dat eu mai greu peste ele.

Așadar, „O cameră în care se poate muri” a fost prima mea întâlnire propriu-zisă cu Ellery Queen, deși am înțeles că aceasta a fost scrisă de un alt colaborator al scriitorilor, tot fan al lor, iar aici nu Ellery e personajul detectiv, ci inspectorul Tarr (care, ca să fiu sinceră, nu mi s-a părut că a făcut mare lucru, ci că doar a slujit ca personaj de decor pentru adevăratul detectiv: Ann Nelson).

Ann Nelson era învățătoare la o școală elementară din San Francisco, locuind singură într-un apartament destul de aproape de ocean. Nu e prea apropiată de niciunul dintre părinți (amândoi sunt despărțiți, mama ei o caută doar când are nevoie de bani, iar cu tatăl ține legătura ocazional).

Când Ann e anunțată că tatăl ei a fost găsit mort în casa de la țară din Inisfail de câteva zile și toate circumstanțele par să indice o sinucidere la prima vedere, Ann e convinsă că nu e în regulă ceva, căci își cunoștea destul de bine tatăl și indiferent de situație nu ar fi ales să-și pună capăt zilelor. Deși e anunțată că ea e moștenitoarea întregii lui averi, tot are dubii cu privire la moartea lui și acest lucru o cam face suspectă în ochii poliției, mai ales când inspectorul Tarr dă peste niște scrisori de șantaj, mărind cercul de suspecți și ajungând la concluzia că a fost omucidere. Ann se gândește să se mute la altă adresă, așteptându-se ca mama ei, obișnuită cu o viață de lux, să fi aflat de moștenirea ei și să vină imediat să pretindă o parte din avere, dar cum femeia nu apare și mai e și suspectul principal pe deasupra, lucrurile se complică, mai ales când Ann e aproape ucisă în propria casă.

Tarr nu m-a impresionat prea tare, dar era acolo ca să o susțină pe eroină și să-i clarifice gândurile, explicându-le pentru a avea și noi acces la toate detaliile aflate pe parcurs. Fiind obișnuită cu cărțile Agathei Christie, tot mă feream de ucigașul pe care îl bănuisem de la bun început, crezând că sigur mă înșelam și că nu poate fi chiar atât de evident și mă îndoiam de toți și de toate, iar aflarea indiciilor în același ritm cu protagoniștii m-a implicat cu totul în poveste și a făcut-o distractivă pentru că am participat activ la ea la provocarea autorilor, întrecându-mă cu eroii în aflarea adevărului. Mi s-a părut inedit față de alte cărți ale genului, în care privești pasiv la desfășurarea acțiunii și aștepți doar ca autorul să-ți trântească în față cea ce știai deja sau ce a apărut din senin și îi era accesibil doar lui, neavând nicio legătură cu restul detaliilor aflate de toți pe parcurs.

Misterul cărții a fost ușor de rezolvat pentru mine, doar ucigașul m-a luat prin surprindere tocmai pentru că era atât de evident și am ales intenționat să îl ignor. Cartea a fost interesantă și mi-a deschis apetitul pentru Ellery Queen.

Stilul e alert, scurt și la obiect. Nu îți dă timp să te plictisești deloc. Povestea e atractivă, are momente de suspans pe care le citești cu sufletul la gură și e grozavă ca lectură pentru o noapte ploioasă. O recomand tuturor fanilor literaturii polițiste!

Misterul crucii egiptene - Ellery Queen

Titlu în engleză: THE EGYPTIAN CROSS MYSTERY

Una dintre cele mai bune cărți polițiste semnate de Ellery Queen după părerea mea

Acțiunea începe în forță cu descoperirea unui cadavru crucificat și decapitat pe un stâlp indicator în formă de T, într-o dimineață de Crăciun în apropierea orășelului Arroyo din Virginia de Vest.

Vestea despre atrocitatea crimei se răspândise până în Chicago, unde inspectorul Queen de la Biroul Central de Criminalistică din New York, tatăl lui Ellery Queen, fusese convocat în acel oraș la o întrunire pe tema isprăvilor unor gangsteri. Ellery află din ziare de ciudata crimă din Arroyo și curios, își convinge tatăl să-l însoțească în Virginia pentru a descoperi mai multe detalii despre cazul care îi șocase și îngrozise pe toți locuitorii, din cauza cruzimii cu care fusese expus cadavrul la răscrucea dintre două drumuri.

Ajuns în Arroyo, misterul se adâncește și apar tot mai multe indicii macabre. Ucigașul lăsase forma T peste tot, de la cadavrul decapitat care semăna cu un T mare, alesese și drumurile de intersecție care formau un T, iar pe ușa casei victimei, situată în apropiere, trasase un T cu sângele mortului. Poliția nu înțelegea nimic din cele întâmplate. De ce să ucidă cineva în ziua de Crăciun un biet profesor de țară?

Ancheta se desfășoară cât se poate de ciudat, iar singurii martori care apar sunt un bătrân nebun din sat și fermierul care descoperise cadavrul, un vânzător de la un magazin de produse alimentare, primarul din Arroyo, sergentul care se ocupa de caz, medicul însărcinat cu autopsia, plus un alt bătrân nebun, care se crede un preot egiptean pe nume Harakht (nu pare a avea nicio relevanță în poveste, dar personajul e suspect de mai multe ori). Din toate mărturiile acestor oameni demni de toată îndoiala, apare un detaliu surprinzător, anume că ucigașul venise cu o noapte în urmă în orășelul lor și închiriase o mașină, dar nimeni nu își amintea altceva despre el decât că șchiopăta. Doar nebunul Harakht declară că îl cunoaște pe criminal și că e preotul lui. Cum să iei în serios astfel de declarații?

Din cauza obsesiei ucigașului pentru litera T, Ellery emite ipoteza că simbolul s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu alfabetul, ci că e vorba de crucea Tau sau crux commissa. Cruce de origine păgână, cu mult anterioară crucilor grecești și care se mai numește și crucea egipteană. Din păcate, cu dezvăluirea lui Ellery misterul nu se rezolvă deloc, dimpotrivă, devine și mai obscur, așa că juriul dă verdictul de „omor comis de unul sau mai mulți necunoscuți”, iar cazul se încheie.

Totuși, după șase luni, ucigașul lovește din nou în același fel, dar în alt loc din țară. Culmea, apare din nou în scenă nebunul preot egiptean, de data asta fiind liderul unui grup de nudiști. Crima e și mai groaznică, mai ales că acum victima fusese păzită din toate părțile de polițiști și își luase toate măsurile necesare de protecție. Atunci cum a reușit criminalul să ajungă la ea fără să lase nici măcar o urmă?

Trebuie să recunosc că misterul acesta mi-a dat mult de gândit, iar pe parcurs toate personajele au ceva de ascuns, așa că pe rând, fiecare dintre ele ajunge suspect și e o adevărată provocare să pui detaliile cap la cap și să rezolvi puzzle-ul, deși avem acces la toate indiciile în același ritm cu Ellery. Sunt atâtea întorsături neprevăzute de situație, încât ai impresia că nu mai poți fi sigur de nimic. La finalul cărții, mi-am dat seama că am mai văzut vreo două filme cu o astfel de acțiune, dar nu m-am gândit că ele ar fi inspirate de Misterul crucii egiptene de Ellery Queen. E una dintre cele mai bune cărți polițiste după mine și o recomand tuturor fanilor genului.

Detectivă de ocazie - Laura Stanciu

 

Autor: Laura Stanciu

„Detectivă de ocazie” o carte care te binedispune, relaxantă și amuzantă. Pe parcursul ei m-am trezit de câteva ori că râdeam cu gura până la urechi. Eroina e tare simpatică și ușor de îndrăgit, într-o oarecare măsură, cred că aproape toți ne putem regăsi în ea. Care împătimit al romanelor polițiste nu s-a imaginat în rolul unui mare detectiv ca Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Arsene Lupin sau Melania Lupu? Eu recunosc că de foarte multe ori, de aceea mi-a plăcut că personajul principal chiar încearcă să se pună în locul unuia și să investigheze o crimă prin mijloacele pe care le are la îndemână. Iar cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, Iolanda descoperă că munca unui detectiv nu e nicidecum așa ușoară cum se arată în cărți și indiciile nu sar de peste tot, astfel, începe o aventură interesantă, presărată cu umor și o posibilă poveste de dragoste. Cartea e perfectă după o zi de muncă și reușește să îți aducă zâmbetul pe buze.