Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate – M.K. Lynn

În „Cazul inimii furate”, primul volum din seria „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris” de M. K. Lynn, facem cunoștință cu oamenii Cabinetului de Investigații Supranaturale ai Micului Paris.

Cred că pe parcurs ni se vor dezvălui mai multe informații legate de acidul demonic și supranaturalul din Micul Paris, dar pe moment nu ni s-au dezvăluit prea multe. Umorul nu lipsește nici el.

Fiecare e unic în felul său, Eleonora e pasionată de otrăvuri, Florica e ahtiată după dulciuri, Leopold e pasionat de ceea ce face și de minunata lui Șefă, iar Lisette e... Lisette. Leo și Lili au o dinamică aparte, iar relația lor evoluează încet, având la bază respectul și înțelegerea.

Primul lor caz mi-a stârnit interesul și sunt curioasă să aflu mai multe detalii din trecutul celor doi și nu numai (Pisica și Floarea, Diamantul și Cafeneaua - astea îs coduri ca să nu dau spoilere).

E o carte lejeră, numai bună pentru relaxare și o prăjitură... poate chiar de la Capșa, dacă sunteți din București.

Cu cartea asta mi s-a trezit și mie interesul pentru „Micul Paris”, cum era denumit Bucureștiul pe la 1900. De fapt, auzisem cândva că Bucureștiul era supranumit „Micul Paris”, dar nu prea dădusem importanță acestei informații și nici nu mă făcuse curioasă să aflu mai multe (mă tot gândeam la Chirița și la filmele cu ea, care nu îmi prea plăcuseră pe atunci când le văzusem, eram și prea tânără și nu înțelegeam ce era așa amuzant la Chirița și fetele ei, care stâlceau franceza - bine, acum înțeleg, am revăzut Chirița și am avut o altă perspectivă a acelor vremuri -, ah, și să nu uit de filmele cu Mărgelatu și mă miram de rochiile acelea tipic franțuzești pe care le purtau femeile (ulterior am citit un studiu foarte interesant: „Modă românească și modernizarea europeană 1830-1920” de Adrian-Silvan Ionescu, și am înțeles care era treaba cu moda pe atunci), dar cam atât îmi aminteam din Mărgelatu, pentru că nu prea avusesem răbdare să le termin, cu alte cuvinte, perioada românească de pe la 1900 nu prea prezenta interes pentru mine). Totuși, „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate” mi-a readus pe radar numele „Micul Paris” și de data asta nu l-am ignorat, avea un aer de epocă și am luat și alte cărți despre Bucureștiul vechi, inclusiv „Bucureștii de altădată” de Constantin Bacalbașa, plus seria cu Misterele Bucureștilor de Dan-Silviu Boerescu. În afară de M. K. Lynn nu am mai întâlnit cărți cu acțiunea în Bucureștii vechi (poate doar în „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” de Aurelia Chircu, care e și acela un fantasy cu iz caragialesc, dar are incluse și tradiții vechi românești, ca busuiocul pus sub pernă într-o anumită noapte din an, pentru a-ți visa ursitul), iar felul în care rezolvă detectivii cazurile care bântuie străzile la miezul nopții m-a făcut să mă gândesc la Jack Spintecătorul dintr-un oarecare motiv.

În „Micul Paris” franceza era la modă (vedem asta și din Chirița), așa că nu e de mirare și tendința de „franțuzire” a numelor, iar dacă ai făcut și școala în străinătate, aveai și mai multă trecere în rândul lumii bune și mai multe oportunități (dacă nu mă înșel, și Duiliu Zamfirescu parcă avea o carte, sau scrisese într-o prefață, în care vorbea despre cât de bine erai văzut și aveai mare succes în posturi foarte bune, dacă aveai studiile făcute în străinătate). Și Constantin Balcabașa în „Bucureștii de altădată”  (volumul 1) elevii erau obligați să vorbească în timpul pauzelor numai în franceză, iar acela care era prins că vorbea românește primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în română. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare. Totuși, elevii sunt inventivi și găsesc ei modalitatea de a vorbi în română fără să-și mai bată capul cu consecințele. Chiar și Ion Bulei în „Lumea românească la 1900” spunea că românii erau foarte dornici să preia cultura străinilor, așa că nu e de greu de înțeles de ce se formau tot mai des grupuri care se străduiau să protejeze fondul național, iar printre acestea se aflau și autori precum Caragiale, Eminescu, Sadoveanu, Maiorescu și alții.

Nici despre Capșa nu auzisem, dar, aparent, Capșa era o cofetărie de lux pe Calea Victoriei și pe piața Teatrului, alături de Fialkovsky și Giovanni. Și două fragmente din „Bucureștii de altădată” despre Capșa, care mi s-a părut foarte interesant:

„Obiceiul vremii era ca toată lumea de elită care rămânea vara în București să vie să ia înghețată la Capșa. Lucrul șic era ca cucoanele să nu se dea jos din trăsură ca să consume la o masă pe trotuar. Cucoanele stăteau în trăsuri înșirate de-a lungul trotuarului și erau servite acolo, iar la mese steteau tinerii civili sau ofițerii și priveau acea expoziție de femei tinere și nostime.  

Într-una din veri o parte din lumea „bună” s-a supărat pe Capșa și s-a transportat la Giovanni. Giovanni era atunci în fața Palatului unde este azi Hotelul Metropole. Toată vara aristocrația bucureșteană a luat înghețată la Giovanni. După aceea s-a împăcat, s-a întors la adevărata cofetărie high-life.”

Hmm? Oare de ce s-o fi supărat aristocrația pe Capșa? Să fi fost gustul schimbat al prăjiturilor? Vă spune M. K. Lynn în „Arhivele unor vânători de demoni în Micul Paris. Cazul inimii furate”.

Conacul Roselor - Maria Philip

 În zilele ploioase de toamnă, mirosul fructelor coapte, al strugurilor dulci (deja mă gândesc la must) și al frunzelor de nuc îmi dau o stare romantică. Tot ce vreau atunci e să mă culcușesc cu o pătură pufoasă în jurul umerilor, o pisică pe genunchi, un pahar cu vin roșu alături și o carte romantică în mâini (toamna îmi dă o stare melancolică, așa că atunci, deși e mare vibe cu cărțile thriller și horror, eu prefer o lectură ușoară, un cozy mystery sau romance). Iar „Conacul Roselor” de Maria Philip e o carte perfectă pentru zilele mohorâte de toamnă.

Gladys e o tânără frumoasă și inocentă, un spirit liber, dar cum a trăit izolată de societate și fără părinți care să o învețe ce se cuvine și ce nu pentru o domnișoară de origine nobilă, nu e încorsetată de regulile rigide ale acesteia, având un caracter mai degrabă rebel, până apare în scenă William. Bărbatul pătrunde în viața tinerei brutal, încercând să secere obiceiurile ei de zi cu zi care i se par de-a dreptul scandaloase și încearcă să îi impună standardele de educație și decență ale unei tinere nobile tipice. Totuși, Gladys nu e dispusă să renunțe la libertatea ei, doar de dragul de a intra în rând cu lumea, indiferent cât de chipeș ar fi noul ei tutore și oricât de tare i-ar bate inima în preajma lui.

Gladys m-a cucerit imediat, pentru că iubește pisicile, cu William nu am fost pe aceeași lungime de undă de la început, prea făcea pe șeful, dar până la urmă au fost amândoi adorabili. Mi-a plăcut cum se lăsa cu scântei de fiecare dată când William și George erau în aceeași încăpere, iar schimbul lor de replici m-a amuzat copios.

„Conacul Roselor” e o carte scurtă și lejeră (am lecturat-o în vreo două ore), acțiunea se derulează foarte rapid, iar personajele sunt atât de vii, încât te trezești la urmă cu un mare zâmbet pe buze.

100 de femei afurisite - Hannah Jewell

 

Titlul cărții m-a atras imediat și m-am uitat la cuprinsul ei, când o răsfoiam la librărie, iar cum am văzut nume cunoscute (Jang-geum, Hatshepsut, Seondeok, Zenobia) am adăugat-o în coș. Dacă aș fi citit și unul sau două  capitole, nu aș fi luat-o.

La început, mi s-a părut interesantă, umoristică pe alocuri, dar tocmai folosirea asta excesivă a umorului m-a făcut să-mi pierd interesul după vreo trei capitole. Scriitura autoarei mi s-a părut o bătaie de joc, pur și simplu enervant fără limite, cu multe înjurături, comentarii ironice de prost gust care se repetau cu nemiluita, multe glume nesărate, majoritatea legate de bărbați, inclusiv viețile femeilor despre care a scris cartea erau tratate cu superficialitate și cu lipsă de interes. Am avut impresia că autoarea adunase câteva informații pentru a face un fel de stand-up comedy cu articole de blog, ceea ce m-a iritat la culme. Cu atâtea „glume” la fiecare paragraf aproape, e greu să reții ceva din puținele detalii prezentate, mai ales intercalările dintre lucruri moderne cu cele antice. Ideea cărții a fost bună, dar execuția e stupidă. Dacă prezenta și numai câteva lucruri despre aceste femei, fără comentariile ei repetate și de prisos, cartea nici nu ar fi avut 458 de pagini, ci cu mult mai puține.

Partea bună e că acum am o listă cu numele unor femei despre care aș vrea să aflu mai multe și pentru asta trebuie să mă documentez singură. Nu recomand cartea pasionaților de istorie sau celor care vor să afle mai multe detalii și să învețe. Din punctul meu de vedere, cartea asta e făcută la mișto. Sigur, mai sunt autoare care prezintă fapte istorice incluzând câteodată un umor subtil, fără a exagera, cum ar fi Eleonor Herman (autoarea cărților „În pat cu regele”, „În pat cu regina”, „Arta regală a otrăvurilor”, „Să i se taie capul”) sau Antonia Fraser („Vasul mai slab”, „Reginele războinice”), dar nu e deranjant și nu o iau pe arătură, concentrându-se pe istorie, fapte atestate, documente, fără a fi plictisitoare, dar fiind o plăcere să le citești. 

„100 de femei afurisite” de Hannah Jewell nu-și atinge scopul, pentru că, în loc să îmi trezească interesul și tratând totul ca pe o glumă,  a făcut în așa fel încât să uit cam tot ce ține de femeile prezentate de ea (exceptând Hatshepsut - despre care am făcut o documentare temeinică pentru că mă interesa istoria ei, Zenobia, despre care citisem o grămadă despre ea din „Reginele războinice” a Antoniei Fraser, Seondeok - pentru că e și un serial coreean „The Great Queen Seondeok” și preferata mea e Jang-geum, mai ales după serialul coreean, chit că e o versiune romanțată a vieții ei). Așadar, Hannah Jewell nu e o autoare pe care să o mai caut pe viitor. 

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.