Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Povești despre Păcală și Tândală - Alexandru Mitru

 Când eram mică îmi plăceau mult poveștile cu Păcală. Nici acum nu e prea diferit, ba chiar le apreciez mai mult acum și e mereu o plăcere să le recitesc. Multe dintre poveștile astea te fac să râzi cu lacrimi.

Într-o antologie cu Păcală, Florin Iaru spunea că: „Păcală este, de mai bine de o sută de ani, întruchiparea poporului român. Cine nu-l înțelege, cine nu râde la șotiile lui, cine nu se bucură de victoriile pe care le repurtează în lupta cu prostia, răutatea și zgârcenia omenească - nu poate înțelege sufletul românesc.
De aceea, el este eroul incontestabil al folclorului, un fel de Făt-Frumos sucit, care cară uși în spinare, le cântă dracilor până îi ia Aghiuță, se prostește ca să îi umple de ridicol pe îngâmfați, călătorește prin lumea largă și face dreptate - în felul lui. Păcală nu îmbătrânește. Nici chiar în zilele noastre, când prezența lui este mai necesară ca oricând.”

Păcală e pentru români cum e Sun Wukong pentru chinezi. Eroul popular care se ia de mai marii dregători (uneori și cu zmeii, cum e în povestea „Ilieș al nimănui”), care îi asupresc pe cei de jos. Bine, el are obiceiul să păcălească pe toată lumea, doar de aia e Păcală, totuși, în „Povești despre Păcală și Tândală” de Alexandru Mitru, Păcală chiar e eroul sucit care împarte dreptatea în felul său.

Câteva dintre vorbele de duh care mi-au plăcut:

„Cine vrea să-l slujească, după cuviință și datină, pe domnitorul său, are datoria să facă lucrul acesta cu cinste și cu dreptate, rostindu-i adevărul precum îl are în inimă în orice împrejurare și sfătuindu-l întruna de bine. Și asta pentru folosul lui, deoarece înțelepciunea i se judecă, întâi și întâi, unui stăpânitor, după felul cum sfetnicii îndrăznesc sau nu a-i spune adevărul.”

„Cine a vrut să ia trebuie să și dea. Și de unde ai furat trebuie să nu mai furi. Așa zice poporul.”

„Judecata e ca o căruță cu două oiști, o poți mâna când înainte, când înapoi.”

„Vorba ceea: Binele să-l faci când este nevoie. Și nu este destul să fie, ci să fie și cum trebuie să fie. Fiecare este dator să facă binele când nu este dator nimic. Iar omul e ca un puț cu apă, cu cât face mai mult bine, cu atât mai mult îi vine.”

„Vrednicia fără înțelepciune e ca frumusețea fără ochi. Iar vremea și înțelepciunea omenească vor dovedi, în lume, adevărul în adevăr.”

„Bogat e numai acela ce nu este dator. Și datoriile-s de multe feluri. Că bogățiile trec și numai faptele bune rămân.”

Un mic fragment dintre un dregător și Păcală din povestea „Întrecerea și Judecata”:

„― Să-mi spui, Păcală, de ești în stare, de ce filozofii sunt dornici să pătrundă în palatele celor bogați și puternici?

― Deoarece filozofii înțeleg și știu cât prețuiește-n lumea de astăzi bogăția și puterea! 

― Și-atunci, cum tâlcuiești că puternicii și bogații nu au în schimb nici o plăcere să intre-n locuințele filozofilor?

― E lesne și-aceasta de tâlcuit. Deoarece bogații și puternicii nu ard de nerăbdare să afle, îndeajuns, rostul, pe pământ, al înțelepciunii, care le-ar aduce, cel mai adesea, ponoase. Deoarece înțelepciunea îndeamnă la milă și înțelegere față de cei de jos. Și cu una ca asta cei ce se află în fruntea bucatelor, în vremurile noastre, nu prea fac casă bună.”

Alt fragment:

„― Noi împărțim dreptatea! spun marii dregători. Nu vârâm spaima-n oameni!

― Dreptatea celor umili, așa cum o-mpărțiți voi, este capul spart și împrăștie frică. Ea nu știe să și mângâie, ci doar să pedepsească.” 

Și câteva snoave scurte ca să râdeți:

1.  Cioban nou

Un ardelean bogat, stăpân de oi, băgase un cioban pe care-l chema Păcală.
Peste vreo două zile, după ce-i dădu oile în seamă, se duse să vadă cum merg lucrurile.

Oile pășteau răspândite pe o culme.

Păcală sta sus, tocmai în vârful culmii, rezemat în toiag.

Stăpânul îl strigă de jos:

― Păcală, măi Păcală!

― O, tu! îi răspunse Păcală.

― Au vint-a lupu?

― Că doar n-o vint popa!

― Au luat-au vreo oaie?

― No, că doar n-o vint s-aducă!

― Albă, ori neagră?

― Că doar n-o stat s-aleagă!

― Și încotro a apucat: cătră câmp, ori cătră crâng?

― Că doar nu s-o dus la biserică, fire-ar pielea lui a dracului!

Dumitru Stăncescu, Snoave

București, 1893, pp. 77-78

2.  La avocat
― Acum aș vrea să știu cât vă sunt dator.
― Pentru că am cunoscut de mult pe tatăl dumitale și am fost prieteni buni, să fie numai două sute de lei.
― Îmi pare bine că nu ai cunoscut și pe bunicul meu.

Calendarul agricultorului român pe anul 1937

Lugoj, p. 79

3. Păcală Hogea și Sultanul
Sultanul, chemând odată pe Păcală și pe hogea înaintea lui, îi puse să se ia la întrecere în istețime, și care va birui, acela va fi răsplătit cu lucruri și mulți bani. Cum intră în sala unde era sultanul, hogea - fără a zice un cuvânt - ridică un deget în sus. Ca răspuns, Păcală îi arată două. Hogea arată atunci palma. Păcală arată pumnul. Hogea apleacă toate degetele în jos. Păcală răspunse cu un deget în sus. După ce făcură aceste semne unul către altul, sultanul porunci lui Păcală să iasă afară, rămânând numai cu hogea, pe care-l puse să-i explice aceste semne.
― Preamărite împărate, zise hogea. Când i-am făcut cu un deget, i-am dat să înțeleagă că este un singur Dumnezeu, iar el prin două, adică pe lângă Dumnezeu mai e și Mohamed.
― Bun răspuns! zise sultanul. Dar când ai arătat palma, ce ai spus?
― Am vrut să spun că împăratul are sabie, iar el mi-a răspuns că are și buzdugan.
― Bun răspuns și ăsta! Dar când i-ai arătat toate degetele în jos, ce i-ai spus?
― I-am spus că plouă, iar el, arătând un deget în sus, a zis că atunci când plouă crește iarbă.
― Bravo! zise sultanul. Acum ieși tu afară, și să intre Păcală!
Intrând la sultan, acesta-l întreabă:
― Ce-ai înțeles din semnele lui hogea?
― Mărite împărate, hogea mi-a arătat un deget, dându-mi de înțeles că-mi scoate un ochi, iar eu, prin două, i-am spus că-i scot pe amândoi.
― Ha-ha-ha! râse sultanul cu poftă. Dar când ți-a făcut cu mâna?
― Mi-a zis că-mi cârpește o palmă, iar eu i-am spus că-i trag un pumn.
Aici sultanul icni într-un hohot de râs; apoi iar îl întrebă:
― Dar când a lăsat toate degetele în jos, ce a vrut să spună hogea?
― Să fie cu iertăciune, mărite împărate, dar a vrut să-mi spuie să sânt prost ca pământul, dar eu i-am răspuns că el e sec ca văzduhul.
― Bre-bre! zise sultanul, leșinând de râs pe scaun.

„Satul”, II (1931), nr. 19, p. 15 

4. Păcală-cloșcă sau secretul femeii

Erau însurăței de vreo două săptămâni, și ce-i dă prin minte lui Păcală ca să-și încerce nevasta de poate ține vreun secret? S-a prefăcut că e bolnav, s-a așezat în pat, având grijă să dosească sub plapumă un ou de pichere.

Intr-a treia zi dimineață, se puse pe-un țipăt, că-l taie la burtă: iu... îu... of! Și răsuflând adânc, scoate oul de pichere, pe care-l arată neveste-si.

― Iată ce făcui, dar m-am răcorit. Fă Ileană, îi spune el, dacă ne-am luat, se cheamă că noi ne-am legat viața pân la moarte și cu cele bune, și cu cele rele.

― Așa-i, bărbate.

― Ileano dragă, tu fuse-i martoră la întâmplarea aceasta nemaiauzită, că făcui un ou de pichere. Bagă-ți mințile-n cap și ține secret, că de-o afla careva mă fac de râs în tot satul!

― Desigur, dragă bărbate, cum îți închipui că s-ar putea altfel, că doar la o chestie ca asta n-oi fi limbută.

Se duce Ileana la fântână s-aducă un ulcior cu apă și întâlnește pe mătușă-sa, Varvara, care o întreabă de sănătatea lui Păcală.

― Ce să facă, leliță Varvară, acuma s-o răcorit, dar să-mi făgăduiești că aici rămâne, ți-oi spune o minune. Știi ce urla Păcală, că parcă avea tăieturi de facere, și deodată a ouat două ouă de găină.

― Adevărat minune! Ei și?

― După asta i-au încetat durerile și arată a om sănătos.

Se duce Varvara la coana preoteasă, c-avea de aranjat năvoadele la război. Și din una, din alta, îi povestește cum nepotu-său, Păcală, a ouat trei ouă de rață. Până-n seară, zvonul s-a dus ca fulgerul. Știau și copiii din sat că Păcală clocește pe nouă ouă de gâscă.

Secretul femeii îi secret și foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă.

Al. Leandru, De-ale lui Păcală și Tândală, București, 

Editura „Librărie românească”, f.a. p. 3  

Pietre prețioase - Aja Raden

Tulipomania este denumirea dată unui fenomen destul de ciudat, care a luat prin surprindere și a afectat negativ Țările de Jos pe la 1630 și a dat peste cap toată economia olandeză.

Lalelele provin din Turcia, iar până în 1559 nici nu apăruseră în Europa. Totuși, popularitatea lor a crescut treptat și până în 1600, lalelele au pătruns în toată Europa de Vest. Și popularitatea lor a tot crescut vertiginos, până când în 1637 au creat prima himeră economică din istorie.

În 1630, toți cei bogați dețineau colecții de lalele (devenise ceva obligatoriu, ca să-și păstreze poziția în cercurile sociale), iar bulbii de lalele începuseră să fie vânduți contra unor sume fenomenale. „Febra lalelelor” a cuprins și clasa mijlocie, iar un singur bulb de lalea ajunsese că coste mai mult decât o casă relativ modestă. Astfel, toți erau convinși că valoarea acelor flori era reală și că prețul lor nu poate decât să crească în continuare. Pe la finele lui 1636, cei și clasele de mijloc și de jos au ajuns să-și vândă casele și terenurile agricole pentru a-și cumpăra câte un singur bulb, înglodându-se în datorii până peste cap. (Cel mai scump bulb de lalea vândut vreodată a fost Semper Augustus, o floare în nuanțe de roșu și alb, obținută în schimbul echivalentului a 12 acri de teren construibil, de primă mână.)

În februarie 1636, în Harlem, a avut loc o licitație de lalele, cu intrare doar pe bază de invitație, dar la care nu au prea fost participanți (probabil din cauza unei epidemii de ciumă bubonică, care izbucnise în aceeași zonă unde avea loc exclusivista licitație). Iar după acea licitație eșuată, lumea a început să se îndoiască de atractivitatea și valoarea bulbilor de lalea, astfel, a început prăbușirea bursei pe piața lalelelor.

Totul era un haos, iar oamenii au apelat la guvern și la curțile judecătorești pentru ajutor. Fără folos însă, pentru că întreaga situație era o harababură, iar guvernul a trecut tranzacțiile cu lalele la capitolul datorii la jocuri de noroc și a refuzat să se implice.

Acesta este efectul rarității și nu contează dacă obiectul respectiv e cu adevărat rar. Toată lumea simte nevoia să dețonă ceva, pentru că toată lumea vrea acel ceva. Cu cât acel lucru este mai râvnit, cu atât vei plăti mai mult ca să-l ai, și cu cât vei plăti mai mult ca să-l ai, cu atât mai convinși vor fi alți oameni că acel lucru este valoros și vor plăti la rândul lor și mai mult. Când un lucru se găsește mai greu, simți că trebuie să-l ai - este o constrângere biologică (eu pățesc asta tot timpul cu cărțile și parfumurile... și nu mă învăț minte niciodată, după ce îmi repet de sute de ori că nu am nevoie de mai multe, tot calc strâmb la prima ofertă la un lucru aparent „rar”).

„Pietre prețioase” de Aja Raden chiar e o carte plină de detalii și foarte interesantă. Ne vorbește despre psihologia culorilor, pietre prețioase, anecdote și istorii despre personaje celebre (Cleopatra și minele ei de smaralde, Cezar și togile lui purpurii), economie, diamante, perle, ceasuri, scoici, monede de schimb și mărgele de sticlă. Aici am citit prima oară despre șlefuirea diamantelor și întâmplarea cu colierul Mariei Antoaneta (colier care nu era al ei, dar care a dat startul Revoluției Franceze).

Până în 1400, diamantele nu erau așa spectaculoase și strălucitoare cum le știm azi. Totuși, un om a schimbat tehnica șlefuirii lor. Lodewyk van Bercken, un șlefuitor de diamante evreu din Bruges, a revoluționat meșteșugul tăierii nestematelor inventând roata rapidă de polizare (un diamant e așa dur, încât nu poate fi tăiat decât de un alt diamant). Geniul roții de polizare constă în faptul că, roții de șlefuire i se adaugă o cantitate de ulei și praf de diamant. Praful de diamant șlefuiește suprafața nestematei, ceea ce permite îndepărtarea unor secțiuni minuscule și simetrice ale diamantului. Tehnică folosită și în prezent.

E o carte din care poți afla și învăța multe, inclusiv despre inelele de logodnă cu diamant și cum au ajuns acestea să reprezinte un simbol al iubirii.

 

Limbajul romantic al florilor - Gill Davies, Gill Saunders

 Dacă tot aveam ghidul ilustrat de Floriografie de Jessica Roux, am zis că am nevoie și de „Limbajul romantic al florilor”. Nu sunt la fel, aici am găsit mai multe informații despre flori, mult mai detaliate și noi. Cealaltă era destul de aerisită și cu imagini pastelate superbe, dar din asta am învățat mai multe, iar imaginile sunt foarte frumoase.

Ghiocelul - speranță, consolare, un prieten la nevoie

„Moly”, iarba misterioasă din „Odiseea” lui Homer - folosită drept antidot la otrăvurile lui Circe, zeița magiei - se prea poate să fi fost un ghiocel. Planta conține o substanță, galantamina (utilizată în tratarea bolii Alzheimer, de altfel, numele latinesc al ghiocelului e „galanthus” și înseamnă „floare-de-lapte”), care ajută la îmbunătățirea memoriei.

Legendele spun că atunci când Adam și Eva au fost alungați din grădina caldă a Edenului în iarnă, un înger a transformat niște fulgi de nea în florile de ghiocel, pentru a le da speranța că primăvara avea să sosească în cele din urmă.

Victorienii iubeau această floare, era populară încă din epoca elisabetană, dar era considerat un semn rău, ba chiar un vestitor al morții, dacă era adus înăuntru.

Rododendronul - pericol, ferește-te, moderație, cumpătare, fragilitate

În cultura chineză, azaleea este cunoscută drept „siangish shu” - „gândul la tufele de acasă” și a fost imortalizată de către poetul dinastiei Tang, Tu Fu (712-770).

O toxină conținută în anumite specii de rododendroni sau de azalee poate omorî animalele erbivore, iar mierea produsă de albinele care au adunat polenul și nectarul din aceste plante poate fi otrăvitoare sau halucinogenă; din anul 401 î.Hr. datează o serie de însemnări ale soldaților antici greci referitoare la aceste aspecte.

Gențiana - ești nedrept, dulci să-ți fie visele

Floarea este botezată după Gentius (a domnit între 181-168 î.Hr.), ultimul rege al Iliriei din statele balcanice.

Este folosită la prepararea lichiorurilor, a berii, a tonicelor și a vodcii poloneze.

Vâscul - surmontez obstacolele și mă ridic deasupra tuturor, sărută-mă

În legendele scandinave se spunea că numai o săgeată din lemn de vâsc ar putea să-l omoare pe zeul Balder.

Druizii venerau vâscul crescut în stejari, considerat a reprezenta organele reproducătoare ale lui Thor, zeul tunetului.

Despre vâscul purtat drept amuletă se credea că aducea fertilitate și că ținea la distanță răul și vrăjitoarele.

Trandafirul Crăciunului - alină-mi neliniștea

O legendă spune că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere; aceasta nu avea niciun dar pe care să i-l ofere pruncului Iisus.

Florile erau presărate pe podele pentru a alunga influențele malefice și pentru a feri de vrăjitoare.

Vrăjitoarele îl foloseau în farmecele lor, iar vrăjitorii presărau pulberea pentru a deveni invizibili.

(Numele lui latinesc e Helleborus niger, ceea ce îmi amintește de leacul cu elebor- căruia i se mai zice și spânz - din vechime, folosit la tratarea nebuniei... de fapt, în ciuda faptului că e plantă otrăvitoare, spânzul este folosit de mult timp în scopuri medicinale. Într-un mit grecesc se spune că vindecătorul Melampus ar fi tămăduit nebunia prin administrarea unei poțiuni pe bază de spânz. Lumea din Antichitate și Evul Mediu credea că planta asta are puteri magice și era asociată uneori cu vrăjitoria, deși era folosită în concoțiile pentru diverse afecțiuni. În unele tratate de medicină antică, se spune că una dintre multele plante din alcătuirea teriacului lui Mithridate făcea parte și spânzul. Ca semnificație, mesajul spânzului e „vom învinge scandalul și calomniile”).

Toporașul (tămâioara sau violeta) - modestie, umilință, virtuți ascunse și frumusețe, voi fi mereu sincer

Siropul de esență de toporaș, popular în Franța, este folosit la prepararea sconelor cu violete și a bezelelor în Statele Unite.

În epoca romană, Pliniu recomanda ghirlardele de violete purtate pe cap pentru a preveni durerile de cap și a proteja împotriva vrăjilor de amețeală (ca să se protejeze de amețeală sau beție, se mai foloseau ca talismane și ametistele).

Grecii antici considerau că toporașul este un simbol al fertilității și îl utilizau în poțiuni de dragoste.

Ca o mică paranteză, legat de violete și parfumul lor, acestea se regăsesc și în povestirea „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade.

Floriografie. Limbajul secret al florilor: ghid ilustrat - Jessica Roux

 Iubesc florile, așa că nici nu e de mirare că am câteva ghiduri ilustrate cu limbajul secret al florilor, iar cu ocazia asta mă laud și cu sortimentele mele de crini.

Limbajul victorian (ghidul e cu referință pentru secolele XVIII-XIX la englezi și americani în principal, pentru că limbajul florilor diferă în funcție de loc și timp pentru alte popoare) al florilor a apărut ca metodă clandestină de comunicare, într-o epocă în care bunele maniere descurajau exprimarea liberă și fățișă a emoțiilor. Semnificațiile florilor erau extrase din literatură, religie, mitologie, legende medievale și chiar forma lor, uneori și florarii inventau o simbolistică nouă, adaptată produselor ajunse în inventarul lor.

Și câteva dintre semnificațiile unor flori care mi s-au părut foarte interesante:

Asfodelul - „regretele mele te urmează în mormânt”

În mitologia greacă, asfodelul creștea în lumea subpământeană, fiind consumat de către morți. Încă din „Odiseea” lui Homer se conturează ideea că asfodelul e floarea regretului, autorul vorbind despre Câmpia Asfodelelor ca despre o secțiune a lumii subpământene unde locuiau sufletele care nu erau nici bune, nici rele - un fel de purgatoriu spectral.

Busuiocul - „ură”

Un sens total diferit față de ce reprezintă busuiocul la noi (în cântecele populare vechi la noi busuiocul e floarea dorului, uneori reprezintă chiar veselia și are o simbolistică aparte chiar, există chiar și tradiția de a pune busuioc sub pernă pentru a-ți visa ursitul - tema asta a explorat-o și autoarea Aurelia Chircu în romanul ei: „Sâmbătă seara, în Cișmigiu” - și alte ritualuri ce implică printre plantele magice și busuiocul).

Oricum, asocierea busuiocului cu ura la greci se datorează faptului că ei asociau frunzele desfăcute ale acestei plante cu fălcile căscate ale șarpelui fabulos numit vasilisc (pentru că se credea că privirea vasiliscului putea ucide).

Camelia - „Mi-e dor de tine”

Semnificația cameliei își are originea în romanul lui Alexandre Dumas (fiul), „Dama cu camelii” (1848). Romanul prezintă tragica poveste de dragoste din Armand Duval (un tânăr burghez) și Marguerite Gautier (o curtezană). Relației lor se opune tatăl lui Armand. Nu aș vrea să dau spoilere, așa că o să mă rezum la a spune că e o poveste emoționantă și tristă, iar camelia reprezintă dorul Margueritei pentru o iubire pierdută.

Caprifoiul - devotament, afecțiune

Dacă tot am zis mai sus despre visatul ursitei, și victorienii aveau o tradiție similară, numai că în loc de busuioc, ei puneau caprifoi sub pernă. Tradiția asta s-ar putea datora reginei zânelor, Titania, din „Visul unei nopți de vară” a lui Shakespeare. (Și dacă vă plac poveștile fantastice,  recomand și antologia fantasy „Visul unei nopți de vară” de la editura Petale Scrise, sau... dacă o căutați pe Titania, e alături de Hades în „Văpăi de dragoste și diamant” de la editura Literpress).

În general, se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare creștea caprifoi, acest lucru aducea noroc - și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre. Florile aduse în casă vor aduce bani.

Se spune că cei care purtau flori de caprifoi își visau iubirea adevărată, iar în anii 1880 tinerelor fete li se spunea să nu aducă în casă caprifoi, deoarece le-ar putea cauza vise mult prea primejdioase pentru sensibilitatea lor (😄 probabil atrăgeau Zburătorul). Caprifoiul este unul dintre remediile Bach (diluții de material floricol) utilizate pentru a contracara nostalgia și dorul de casă.

Ciuboțica-cucului - „obținerea harului divin”

Și-a căpătat semnificația dintr-o legendă despre Sfântul Petru, paznicul porților Raiului (o autoare de la noi care folosește expresii cu Sfântul Petru e Cătălina Pană). Din întâmplare, acesta și-a scăpat cheile care, odată căzute pe Pământ, s-au transformat în ciuboțica-cucului. I se mai spune și „floarea-cheie” deoarece florile sale seamănă cu un șirag de chei de aur. Legenda spune că cei care găsesc floarea pot câștiga harul divin, intrând în Rai.