Parfum: Rose & Romance - Khadlaj

 

Pusesem de ceva vreme ochii pe parfumul ăsta, pentru că atrăgeau notele din compoziția sa, dar eram indecisă, pentru că nu e popular și nici recenzii nu prea are (totuși, am observat că multe dintre parfumurile populare pe care le-am luat nu mă încântă prea mult, așa că m-am decis să nu mă mai las influențată de vloggări și să dau o șansă acelor parfumuri care chiar îmi atrag atenția și, de regulă, intuiția mea e bună în alegerea lor).  

Rose & Romance de la Khadlaj mi-a ajuns azi pe la amiază și de atunci au trecut vreo 7 ore și încă mai simt parfumul ăsta. M-a surprins foarte plăcut. Eram reticentă în privința lui pentru că nu mai încercasem nimic de la Khadlaj, dar după ce l-am încercat pe ăsta (care a dispărut în mod misterios de când l-a mirosit și mama), sunt sigură că pe viitor voi încerca și altele din colecția lor.

Sticla e drăguță și foarte grea, iar lichidul e o magie florală absolut superbă. Tuberoza și trandafirul se simt din prima clipă, cu ușoare note verzi și bergamotă, care mă duc cu gândul la tulpini proaspăt tăiate, apoi apare iasomia (dar mie mi se pare o iasomie rece, iasomie cu rouă ceva, pentru că simt niște note acvatice ce îi oferă prospețime parfumului), zambila e mai delicată în el decât mă așteptam, dar eu simt caprifoi și crin în parfumul ăsta - un crin foarte puternic chiar, care ar putea fi destul de copleșitor pentru unii și ar putea provoca ceva dureri de cap sau amețeli, cel puțin în primele 2-3 ore (eu m-am dat două-trei pufuri, de aceea nu cred că e nevoie de mai mult, proiecția lui e destul de mare la mine). Nu se schimbă în timp ce îl port. E foarte floral, proaspăt, răcoros aș zice. Eu îl asociez cu o plimbare spre seară printr-o grădină plină de flori. Pentru mine e ceea ce trebuie, iar mama s-a îndrăgostit de el de la prima mirosire. Cred că e potrivit pentru primăvară și vară (dar vara folosit cu moderație sau când e mai răcoare afară). Pentru iubitoarele de florale e minunat.

Parfumuri - Coffee Blend, Vanilla Voyage - Maison Asrar

 

E ceva timp de când tot cumpăr parfumuri. Cred că am început să fiu mai interesată de ele după ce am citit câteva cărți despre istoria condimentelor și istoria parfumului. Mi-am dat seama că ceea ce noi luăm de-a gata acum, era în trecut foarte greu de procurat și o întreagă legendă se țesea în jurul ingredientelor considerate exotice pe atunci, cum ar fi vanilia sau piperul (la piper, legendele prin care era procurat se asemănau cu cele ale lui Sinbad Marinarul), iar pentru a le obține era o aventură dificilă și, deseori, sângeroasă și fără scrupule. Dar, cum tot am învățat să le apreciez mai mult și să le privesc cu alți ochi, mi-am zis că n-ar fi rău să-mi iau niște parfumuri (mai ales când mi-am dat seama că nici nu le acordasem vreo atenție înainte). Eram hotărâtă să-mi placă toate pe atunci, dar lucrurile nu sunt așa simple în realitate. 

Evident, prima mea alegere nu au fost parfumurile arăbești, pentru că aveam greșita impresie că toate sunt similare celui pe care l-am mirosit în copilărie și nu mi-a plăcut deloc (mirosul era unul puternic de rășini, oricum, l-am considerat foarte neplăcut și atât de puternic încât începuse să mă doară capul de la el), totuși, mi-am zis să încerc ceva diferit, și de atunci tot am încercat.

Recent, tot mă uitam la popularitatea tot mai mare a parfumurilor arăbești, care sunt gâsca cu ouă de aur pentru vloggării care vor multe vizualizări. Uneori, le mai ascult, alteori, renunț la ele din cauza teatralității cu care sunt prezentate și a repetițiilor constante. De fapt, îmi dau seama că un parfum nu va fi niciodată la fel pentru toată lumea, dar câteodată îmi permit să mă las influențată și o mare parte din vină e și din cauza curiozității mele. Pe baza ingredientelor din descriere, mintea mea crează acea aromă și aș putea să jur că o simt în jurul meu și e minunată, e ca și cum mă joc cu o orgă de arome, dar când iau parfumul propriu-zis și îl miros... de multe ori am rămas dezamăgită. Din fericire, cu astea arăbești trebuie să am puțină răbdare, pentru că se schimbă după o perioadă de macerare și devin chiar bune... unele.

Coffee Blend - Nu mi-a plăcut de la început. Le-am luat din cauza popularității lor, deși nu sunt fană a cafelei. Prima oară când l-am mirosit abia simțeam o ușoară aromă de nuci și migdale un ușor iz floral din care nu înțelegeam mare lucru, pentru că era foarte slab. Totuși, după ce l-am lăsat vreo lună sau două, pot spune că mi-am schimbat părerea nefavorabilă despre el. Mirosul de cafea e destul de intens, dar nu deranjant, e fin și cremos, și nota de lemn dulce (licorice) e foarte puternică (am observat că multora nu le place mirosul de lemn dulce, așadar, parfumul ăsta clar nu e pentru ei), temperată de miresme de flori albe (dar nu îmi dau seama ce flori albe mai exact, m-aș gândi la iasomie, dar nu sunt deloc sigură, e ceva foarte fin și aproape lactonic, care pare să se simtă pe fundal, dar nu le detectez pe piele). Nu e o cafea dulce pentru mine, mai degrabă amăruie și puțin condimentată, cu tente ambrate și multe nuci, dar e un parfum confortabil. Pentru mine e perfect în zilele ploioase, pentru când vreau să lenevesc sau să mă plimb fără pretenții, sau merge și la o zi obișnuită de muncă, în care funcționezi doar pe bază de cafea. E ca și cum ai avea cafea la tine și te-ai plimba cu ea peste tot. Poate fi purtat ziua, în toate anotimpurile, nu vara poate, sau în zile caniculare, pentru că e foarte puternic și cu o proiecție mare, plus, foarte longeviv (acum depinde ce înseamnă longeviv, pentru mine, 6-7 ore sunt destule, dar unii ar vrea mai multe probabil).

Ăsta e inspirat de Amore Caffe de la Mancera, dar eu nu am mirosit originalul, așa că nu le pot compara. Ca să fiu sinceră, eu nu mă uit la inspirații (pentru că nu m-aș îndura niciodată să dau o lună de chirie pe 75ml de parfum, oricât de extraordinar ar fi el, nu mi-aș permite, chiar de m-aș gândi să-i susțin pe creatorii lui), așa că tot ce iau îl tratez ca atare, fără să le compar cu altele. Dacă îmi place, îmi place ce am luat, nu părerile despre celelalte pe care nu le-am mirosit. Pentru mine e drăguț. Treptat, după vreo câteva ore, rămâne pe piele un miros delicat de mosc, cafea și lemn dulce (poate o fi în imaginația mea, dar eu cred că simt în ăsta și ceva frunze de ceai negru... eh, de aia parfumurile sunt așa subiective în funcție de fiecare nas în parte, cu câteva zile în urmă, parfumul ăsta mă ducea cu gândul la Sweet Heaven de la Gulf Orchid - care e inspirat de 

Angels' Share de la Kilian).

                                                              

Note de vârf: Cafea, Lapte, Migdale dulci

Note de mijloc: Flori albe, Ambră, Lemn Dulce

Note de bază: Mosc, Caramel, Vanilie, Nuci 

Vanilla Voyage - Nici ăsta nu mi-a plăcut de la început. Când l-am mirosit prima dată, nu simțeam nimic din notele listate, poate doar o iasomie foarte firavă, deși era foarte uleios. L-am testat câteva zile mai târziu și părea cam la fel, dar apăruse o notă de unt. L-am lăsat pentru vreo două luni și a apărut magia. La început, se simte un miros alcoolizat de esență de vanilie, care se potolește după vreo 2-3 minute și lasă un puternic unt caramelicios cu boabe de tonka, ambră și, deși e foarte delicată, nota de lemn dulce e mereu prezentă (dar nu copleșitoare ca la Coffee Blend, ci foarte finuță), însoțită de o iasomie caldă, dar tot firavă. E un parfum care mă face să-mi fie constant poftă de prăjituri cremoase sau clătite cu unt și miere. E un parfum constant, nu se schimbă pe parcurs, dar e delicios ca miros. Inspirat de Bianco Latte de Giordani di Toscana, altele cu miros similar acestuia sunt Eclaire de la Lattafa, Cream Velvet de la Khadlaj, Vanilla Latte de la Gulf Orchid, Nyla Vani-Elle de la Arabiyat Prestige, Noor de la Riiffs, Tiramisu Caramel de la Zimaya, Latte Abyad, Caramel Cascade de la Paris Corner.

Note de varf: Caramel, Lemn dulce, Unt

Note de mijloc: Iasomie, Boabe de Tonka, Miere

Note de baza: Vanilie, Ambra, Mosc

Sunt destul de drăguțe parfumurile astea gurmande, dar eu clar le prefer pe cele florale, pentru că pur și simplu iubesc florile.

Dacă sunteți curioși de Coffee Blend și Vanilla Voyage, eu le-am luat de pe orioudh.ro 

Unde dorm trandafirii sălbatici - Aurelia Chircu

 Trandafirul sălbatic, pe lângă poveștile și legendele în care era folosit ca talisman magic de protecție, asociat divinației legate de dragoste și moarte, mai era și un simbol al secretelor. Cred că povestea „Frumoasa din pădurea adormită” este una dintre cele mai cunoscute în care trandafirul sălbatic împrejmuiește castelul și îl ține ascuns timp de o sută de ani, și oricine pătrundea acolo, suferea o moarte înceată și dureroasă din cauza lui, carnea fiindu-i sfâșiată... Primele povești similare „Frumoasei adormite” sunt de-a dreptul terifiante și întunecate, abundând în detalii macabre. Trandafirul sălbatic, din cauza frumuseții dar și a laturii sale defensive, era uneori asociat cu Diavolul, supărarea, inimile frânte și traumele sexuale. 

Când am luat cartea „Unde dorm trandafirii sălbatici” deja îmi imaginam un castel în apropierea căruia creșteau tufe de trandafirii sălbatici, a căror rădăcini adânc se târau pe sub pământ până la mormintele de dedesubt, hrănindu-se cu cadavre proaspete și oase străvechi... și nu am fost prea departe de adevăr. Autoarea a reușit să profite din plin de toate simbolurile trandafirului sălbatic. Dar vă las pe voi să aflați cum se împletesc ele cu povestea ei plină de secrete tenebroase.

Coperta și descrierea de la „Unde dorm trandafirii sălbatici” m-au atras irezistibil, au un soi de mister care te momește să-i afli tainele, iar eu nu am rezistat prea mult.
Povestea începe cu confruntarea dintre victimă și ucigaș și rezultatul e neașteptat, mai ales când totul a pornit de la Maria Luisa, o tânără inocentă, temătoare, dar și dornică de a înțelege jocurile dragostei. Fata e dezamăgită după ce unchiul ei o agresează și e martora unor întâmplări pe care nu le înțelege și care îi zdruncină încrederea în oameni. Totuși, tânărul Lorenzo pare a deține cheia inimii ei, în ciuda diferențelor de statut, în fond, nu îi poți dicta iubirii, căci e surdă și oarbă la argumentele rațiunii. Treptat, pericolul o va împresura ca trandafirii sălbatici.
După titlu, mă gândeam la melodia „Where the wild roses grow”, dar după ce am întâlnit personajele și trăirile lor, cântecul acela nu părea să se potrivească deloc cu ce aveam eu în minte, anume „While your lips are still red” de Nightwish și „Ghost of a Rose” de Blackmore's Night.
Dacă v-am făcut curioși, cartea se poate achiziționa de la editura Petale Scrise.

De asemenea, pe mine, stilul autoarei mă duce oarecum cu gândul la cărțile lui Isabel Allende (de la care am citit „Ines a sufletului meu”, „Zorro”, „Jocul Ripper”). 

 

The Secret Life of Beer!: Exposed: Legends, Lore & Little-Known Facts - Alan D. Eames

 O carte destul de mică, ediție de buzunar. E foarte interesantă, dar și plictisitoare pe alocuri, căci abundă de texte, poezii și citate (uneori repetitive) despre bere a unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (peste multe dintre ele am sărit, mai ales la paginile cu un scris de un auriu care era cam greu de descifrat și nu aveam interesul să îi dedic prea mult timp). Stilul e unul jucăuș, dar nu deranjant și enervant (de fapt, e puțin enervantă structurarea ei, pentru că informațiile sunt oarecum alandala, de exemplu, spune date despre egipteni, apoi trece la vikingi, apoi la azteci, dar e ca și cum uitase să spună un lucru despre egipteni și îl include din senin, sau spune despre perioada de la 1700 și te trezești deodată cu un ritual viking sau ceva triburi despre care nu se înțelege la care anume se referă și de unde sunt ele).

La fel ca în cazul vinului, și berea a fost mereu legată de femei, aceasta fiind un dar al unei zeițe, pentru că își iubea fiicele decăzute le dăruise cupa binecuvântată a berii, pentru a uita temporar de necazurile lor. Ama-Gestin (Mama Pământului) și Ninkasi (Doamna care umple gura) erau zeițele mesopotamiene ale berii, Hathor la egipteni. În poveștile vechi ale unor triburi din Africa regăsim legenda Pandorei (negresă, desigur) care deschide cutia, dar spre deosebire de legenda grecească unde, după ce au evadat toate relele din cutie, pe fundul ei a rămas doar speranța, în legenda africană a rămas o tărtăcuță cu bere.

La început, se credea că berea avea un spirit sau un zeu, iar acesta îl poseda pe acela care se îmbăta, beția fiind considerată ceva supranatural.

Procesul de fermentație crește de patru ori conținutul de vitamine și minerale al semințelor simple sau al boabelor. Drojdia ambientală adaugă niveluri suplimentare și substanțiale de proteine ​​și vitamine B și C. În natură, când plouă peste cereale, semințele încep să încolțească. Germinarea determină o conversie naturală a amidonului în zahăr fermentabil. Cu timpul, femeile au descoperit că puteau prepara berea mai tare și mai rapid dacă cerealele erau mestecate înainte de a le adăuga în apă, deoarece enzima ptialină (care se găsește în salivă) transformă amidonul din cereale în zahăr fermentabil.

Într-o perioadă de dinainte de coacerea pâinii, berea era un aliment neperisabil. Protejată de alcool, berea putea rezista mult mai mult decât orice alt produs alimentar. Pe atunci, berea fiind mai degrabă un terci bogat în vitamine, folosită zilnic, îmbunătățea sănătatea și longevitatea și reducea bolile și malnutriția.

Femeile din Sumeria antică fabricau și vindeau bere și conduceau taverne sub protecția spirituală a lui Siduri, zeița berii și patroana înțelepciunii. Prăvăliile de bere, numite Bit Sikari, și tavernele erau comune în orașele și satele sumeriene. Deoarece beția era o stare spirituală, în Codul lui Hammurabi vânzarea berii pentru argint sau aur era interzisă. În schimbul unei cupe cu bere, oamenii dădeau orz cât să umple acea cupă. Pedeapsa berăreselor care încălcau regula sau făceau fundul cupei mai gros era înecarea. Și dacă vă întrebați cum atrăgeau tavernele clienți... ei bine, reclamele lor constau în femei goale până la brâu. Erau foarte multe sortimente de bere, care nu erau savurate doar ca băuturi, ci erau și bazele celor mai multe remedii medicinale, de la înțepături de scorpion până la boli de inimă.

Și una dintre legendele egiptene despre Hathor și cum a devenit ea zeița berii. 

Se spune că odată demult, zeul Soare Re (sau mai cunoscut ca Ra) și-a pierdut răbdarea divină cu omenirea, căci și-a văzut tâmplele neglijate, supușii preacurvind, luptându-se, mințind, furând și câte și mai câte rele. Hotărând să-și pedepsească copiii, Re a dat sarcina zeiței Hathor (femeile fiind mult mai bune la aplicarea legii decât bărbații) ca timp de trei zile să împartă pedeapsa divină. În timp ce Re și-a îndreptat atenția către alte lucruri, Hathor a luat forma unui leoaice (sau leopard în unele surse) și a coborât pe Pământ. La sfârșitul primei zile de pedeapsă, Re s-a uitat să verifice ce mai face Hathor. Spre groaza lui, a văzut străzile Egiptului înroșite de sânge. Doar o mână de oameni mai supraviețuiseră. Pentru că îi dăduse lui Hathor frâu liber să aplice pedepse trei zile, Re nu a putut-o opri acum. Atunci a aruncat curmale dulci și orz în sângele uman care acoperea pământul. Soarele a răsărit a doua zi și amestecul de sânge, orz și curmale a fermentat. Și așa a apărut berea. Hathor s-a trezit, plănuind să-i vâneze și pe cei câțiva egipteni rămași, dar a simțit mirosul de bere și a gustat cu ezitare băutura. Berea i s-a părut atât de plăcută, încât a băut o grămadă, s-a îmbătat și a dormit timp de două zile și două nopți. La trezire, zeița a constatat că timpul ei a expirat. Berea a fost creată, specia umană a fost salvată, iar Hathor a devenit Zeița Berii. 

Berile fără alcool au venit din vechiul Egipt. Preotesele egiptene preparau o bere tare care era dusă în templu și încălzită pe foc, alcoolul sau „spiritul” berii urcând la cer și îmbătând-o pe zeiță. Băutura rămasă, acum fără alcool, era vândută publicului, veniturile obținute urmând să sprijine templul.

Fiecare gospodărie din Egiptul antic, bogată sau săracă, producea bere. Cel mai adesea femeile erau responsabile pentru fabricarea și vânzarea berii; atât în ​​casă, cât și în numeroasele magazine de bere din Egipt. Berile egiptene erau toate mai mult sau mai puțin dulci, iar unele prăvălii serveau la bere și skirret - o plantă pe care o țineau în gură când beau berea, pentru a-i da un gust amărui.

În Egiptul antic, berea însemna bani; salariul minim al unei zile de muncă fiind de două ulcioare de bere. Faraonul primea mii de borcane de bere în fiecare an sub formă de taxe și tributuri de la orașe, provincii și teritorii.

Mahmureala, la egipteni, era numită „smulgerea părului”,  și medicii lor recomandau zeama de varză. Timp de sute de ani, lumea modernă a înregistrat cu mare amuzament acest remediu egiptean antic, dar cercetări științifice recente au arătat că varza conține chelatori care sunt eficienți în neutralizarea acetaldehidelor, un produs secundar, cel mai neplăcut, al eforturilor ficatului nostru de a metaboliza alcoolul. 

La azteci băutura era interzisă, cu excepția celor de 52 de ani sau mai în vârstă. Mai aveau și vreo doi zei ai băuturii, legați și de iepuri beți, pentru că se credea că iepurii nu au deloc sens, cred că erau Ometochtli (care era șeful lor) și alt zeu al băuturii numit Tepoxtecatl („doi iepuri”). Cine se năștea în ziua „doi iepuri” a zeului Tepoxtecatl se credea că era sortit să fie un bețiv.

Un obicei de-al vikingilor era să-și îmbete rău dușmanii, apoi să dea foc casei cu ei înăuntru.

Orice cuvânt rostit la beție era luat în serios, iar a doua zi un viking se putea trezi că era sclavul altcuiva sau își dăduse nevasta în proprietatea altuia.

La nordici, erai cu atât mai admirat cu cât puteau bea mai multă bere (pe principiul ăsta, cred că eu le-aș fi putut câștiga admirația cât să mă numească și căpetenie 😂... sau poate nu). Berea lor era servită și cu usturoi... ca să-i apere de rău.

Și un lucru destul de cunoscut (citisem mai în detaliu despre asta într-o carte de la editura Baroque, cred că titlul era ceva cu istoria văzută prin urechile acului), anume că atunci când un viking de rang înalt era înmormântat, întreaga sa gospodărie - soții de rang mai mic, sclave, capre, porci, găini, topor de luptă preferat și toate câte mai erau pe placul lui - plecau cu el. Încărcate cu multă bere înainte de a li se tăia gâtul și de a fi aruncate mai mult vii decât moarte pe rugul funerar, pentru ca acestea să-l slujească și în moarte, așa cum au făcut-o în viață. (Asta îmi amintește de povestea aia cu Păcală care leșină și lumea crede că e mort, apoi își revine și e întrebat cum era dincolo, iar el povestește că era tot slugă și punea lemne pe foc sub cazanul în care se lăfăia în smoală fostul lui stăpân și le zice că „și pe lumea cealaltă. boieru-i tot boier”).

Triburile râului Putumayo mâncau prizonierii doar după un festival al berii de opt zile, în care prizonierii, care urmau să fie în curând cina lor, erau ținuți beți până la ora mesei.

Alte triburi aveau obiceiul să adauge în berea lor cenușa celor morți pentru ca spiritele lor să poată trăi în continuare în rândul celor din trib.

Busola către Nova Scotia - Agape F.H.

 

Când mă gândesc la pirați, primele lucruri care îmi apar în minte sunt: o hartă cu un X mare pe ea, o comoară îngropată în nisip, undeva pe o insulă cu vegetație luxuriantă, stânci abrupte, ape turcoaz, steag negru, picioare de lemn, rom și... „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson. Începusem acea carte prin generală, dar pirații ăia nu aveau nimic romantic și am renunțat la ea, până am reluat-o ani mai târziu, când știam ceva mai multe despre Francis Drake, piratul Kidd, Barbă-Neagră, Elyssa din Tir (prima femeie-pirat), Teuta, Alfhild (prințesa care a devenit pirat) și alții. Cred că pe atunci asociam pirații cu romantismul din cauza filmului Pirații din Caraibe, dar nu versiunea cu Johnny Depp, Orlando Bloom și Keira Knightley, ci aceea veche italiană cu Ana Falchi (parcă așa o chema pe actriță, o știam deja din filmul Inelul Dragonului). Nu îmi mai amintesc numele altor actori din varianta italiană, doar că povestea a fost fascinantă, împletită cu dragoste și tragedie, aventură și mister (personal, versiunea asta are un farmec aparte, te face să iubești personajele sau să le detești, te ține cu sufletul la gură, transmite emoții, pe când varianta americană, deși faină, se axează mai mult pe entertaining, comedie și efecte speciale, dar nu pot spune că are prea mare profunzime și nici personajele nu m-au făcut să mă gândesc prea mult la ele după ce am vizionat filmele, cu alte cuvinte, prefer varianta italiană, rezonez mai mult cu ea).

Pe scurt, când spui Caraibe, gândul îți fuge la pirați, mai ales când sunt atâtea povești și legende pe seama lor, care încă mai fascinează cititorii, mai ales vânătorii de comori. Ca fapt divers, în colecția Biblioteca pentru toți (bpt) a editurii Minerva a apărut prin 1978 parcă, două volume cu „Biografia Caraibelor” de Germán Arciniegas, iar acestea au apărut la noi după ce traducătorul Paul Alexandru Georgescu se întâlnise cu Arciniegas la o conferință în România, prin 1972, dacă nu mă înșel (oricum, e menționată întâmplarea și de către traducător în prefața primului volum). Pentru cei interesați, Arciniegas are și o carte despre România, intitulată „Popas în România” (Estancia en Rumania) – apărută la Editura pentru Turism în 1974. Surprinzător, am o grămadă de cărți despre pirați, nave scufundate, corăbii și comori, dar nu prea le-am dat prioritate decât după ce am citit „Busola către Nova Scotia” și de acolo am aflat și eu câte ceva despre strunirea unei corăbii și părțile ei, trezindu-mi apetitul pentru mai multe detalii. De regulă, cam mă feream de cărți cu pirați după ce citisem în copilărie „Comoara din insulă” și „Piratica”, dar asta o fi din cauză că am rău de mare și nu prea mă pot bucura de aventurile unor lupi-de-mare fără să ignor mișcarea valurilor când sunt ei pe mare. Alte cărți fascinante pe tema piraților și comorilor, în afară de „Biografia Caraibelor”, pe care le-am citit sunt: „Pirați și corsari” de Horia C. Matei, „Cartea comorilor” de Mihai Gheorghe Andrieș, „Spices: A Global History” de Fred Czarra.

Ei bine, revenind, și „Busola către Nova Scotia” are de toate: aventuri, pirați, comori, rivali ai piraților, povești de viață zguduitoare și o doză bună de umor. Știți melodia aia „You are a pirate” din serialul Lazy Town? E faină tare! Când intrau pirații ăștia în acțiune, în mintea mea începea să cânte Robbie Putrezitul „You are a pirate”. Pirații lui Agape mi-au amintit pe alocuri de Pirații din Caraibe (versiunea cu Johnny Depp), dar păstrează aura aceea de pirați cruzi și nemiloși, nu prea simpatici, care nu se dau în lături de la nimic, dacă îi ajută să-și atingă țelurile. Cu pirații ăștia am avut o relație de iubire-ură, de regulă pățesc asta cu cărțile YA, iar cartea pare mai mult adresată tinerilor (nu că eu aș fi bătrână, doar că nu prea am rezonat cu personajele). 

Echipajul Cormoranului Albinos e plin de personaje cu diverse povești de viață, majoritatea triste, dar fiecare dintre pirați are propriile motive de a bântui mările sub conducerea unui căpitan nebun, încercând să facă ce știu pirații mai bine, dar evitând și ștreangul pe cât posibil. 

Numele corabiei lor mi-a amintit de simbolistica cormoranului (din „Ornitografie” de Jessica Roux), care e o păsăre marină neagră și semnifică victoria asupra morții, noroc... deși acest Cormoran fiind albinos... În „Odiseea” lui Homer, o nimfă a mării se deghizează în cormoran și îl ajută pe naufragiatul Odiseu să ajungă la țărm. În folclorul norvegian, se spune că sufletele celor pierduți pe mare se întorc la cei dragi sub formă de cormorani. 

Dacă vă e dor de o aventură cu pirați, atunci îmbarcați-vă pe Cormoranul Albinos, apoi luați „Busola către Nova Scotia” de la căpitanul ei nebun și vă va ghida ea pe mare și pe uscat până la destinația dorită. Cine știe? Poate veți găsi comoara cea mai importantă pentru voi abia la capătul traseului, alături de o aventură pe cinste. (Apropo, o altă carte cu aventuri pe mare și pe uscat pentru tineri e și „Împărăția ultimului cerb” de Elena Druță, pe care o găsiți la editura Petale Scrise, la fel ca „Busola către Nova Scotia”.)

Secretul Genezei - Tom Knox

 E ceva timp de când am citit „Secretul Genezei” de Tom Knox, dar țin minte că m-a scos dintr-un reading slump care mă ținea de vreo trei luni. Coperta nu m-a atras prea mult, dar descrierea cărții m-a convins să iau cartea fără să stau prea mult pe gânduri. 

Rob Luttrell e reporter de război și speră la o misiune ușoară, dar e trimis în Kurdistan, unde arheologii au făcut o descoperire fascinantă și bizară totodată: un templu de piatră antic, care a fost îngropat în mod deliberat. De ce? Rămâne de aflat.

Între timp, Regatul Unit e zguduit de niște crime terifiante, care încearcă să reproducă ritualuri de sacrificiu din diverse culturi, care de care mai sângeroase, iar un detectiv de la Scotland Yard e însărcinat cu investigarea și stoparea lor, căci e sigur că numărul victimelor va crește.

Stilul e alert, te ține aproape permanent în suspans și povestea e super interesantă, împletită cu istorie. Desigur, a avut unele părți legate de personajele principale la care am strâmbat din nas, dar le-am citit rapid (sincer, nu îmi păsa de personaje, dar eram atrasă de poveste și detaliile istorice, așa că nu m-au deranjat fazele acelea prea mult). Am citit cartea în mai puțin de două zile. Ca thriller și-a atins scopul și m-a dus într-o aventură pe cinste. Mi-a plăcut cartea, per total.

Povești despre Păcală și Tândală - Alexandru Mitru

 Când eram mică îmi plăceau mult poveștile cu Păcală. Nici acum nu e prea diferit, ba chiar le apreciez mai mult acum și e mereu o plăcere să le recitesc. Multe dintre poveștile astea te fac să râzi cu lacrimi.

Într-o antologie cu Păcală, Florin Iaru spunea că: „Păcală este, de mai bine de o sută de ani, întruchiparea poporului român. Cine nu-l înțelege, cine nu râde la șotiile lui, cine nu se bucură de victoriile pe care le repurtează în lupta cu prostia, răutatea și zgârcenia omenească - nu poate înțelege sufletul românesc.
De aceea, el este eroul incontestabil al folclorului, un fel de Făt-Frumos sucit, care cară uși în spinare, le cântă dracilor până îi ia Aghiuță, se prostește ca să îi umple de ridicol pe îngâmfați, călătorește prin lumea largă și face dreptate - în felul lui. Păcală nu îmbătrânește. Nici chiar în zilele noastre, când prezența lui este mai necesară ca oricând.”

Păcală e pentru români cum e Sun Wukong pentru chinezi. Eroul popular care se ia de mai marii dregători (uneori și cu zmeii, cum e în povestea „Ilieș al nimănui”), care îi asupresc pe cei de jos. Bine, el are obiceiul să păcălească pe toată lumea, doar de aia e Păcală, totuși, în „Povești despre Păcală și Tândală” de Alexandru Mitru, Păcală chiar e eroul sucit care împarte dreptatea în felul său.

Câteva dintre vorbele de duh care mi-au plăcut:

„Cine vrea să-l slujească, după cuviință și datină, pe domnitorul său, are datoria să facă lucrul acesta cu cinste și cu dreptate, rostindu-i adevărul precum îl are în inimă în orice împrejurare și sfătuindu-l întruna de bine. Și asta pentru folosul lui, deoarece înțelepciunea i se judecă, întâi și întâi, unui stăpânitor, după felul cum sfetnicii îndrăznesc sau nu a-i spune adevărul.”

„Cine a vrut să ia trebuie să și dea. Și de unde ai furat trebuie să nu mai furi. Așa zice poporul.”

„Judecata e ca o căruță cu două oiști, o poți mâna când înainte, când înapoi.”

„Vorba ceea: Binele să-l faci când este nevoie. Și nu este destul să fie, ci să fie și cum trebuie să fie. Fiecare este dator să facă binele când nu este dator nimic. Iar omul e ca un puț cu apă, cu cât face mai mult bine, cu atât mai mult îi vine.”

„Vrednicia fără înțelepciune e ca frumusețea fără ochi. Iar vremea și înțelepciunea omenească vor dovedi, în lume, adevărul în adevăr.”

„Bogat e numai acela ce nu este dator. Și datoriile-s de multe feluri. Că bogățiile trec și numai faptele bune rămân.”

Un mic fragment dintre un dregător și Păcală din povestea „Întrecerea și Judecata”:

„― Să-mi spui, Păcală, de ești în stare, de ce filozofii sunt dornici să pătrundă în palatele celor bogați și puternici?

― Deoarece filozofii înțeleg și știu cât prețuiește-n lumea de astăzi bogăția și puterea! 

― Și-atunci, cum tâlcuiești că puternicii și bogații nu au în schimb nici o plăcere să intre-n locuințele filozofilor?

― E lesne și-aceasta de tâlcuit. Deoarece bogații și puternicii nu ard de nerăbdare să afle, îndeajuns, rostul, pe pământ, al înțelepciunii, care le-ar aduce, cel mai adesea, ponoase. Deoarece înțelepciunea îndeamnă la milă și înțelegere față de cei de jos. Și cu una ca asta cei ce se află în fruntea bucatelor, în vremurile noastre, nu prea fac casă bună.”

Alt fragment:

„― Noi împărțim dreptatea! spun marii dregători. Nu vârâm spaima-n oameni!

― Dreptatea celor umili, așa cum o-mpărțiți voi, este capul spart și împrăștie frică. Ea nu știe să și mângâie, ci doar să pedepsească.” 

Și câteva snoave scurte ca să râdeți:

1.  Cioban nou

Un ardelean bogat, stăpân de oi, băgase un cioban pe care-l chema Păcală.
Peste vreo două zile, după ce-i dădu oile în seamă, se duse să vadă cum merg lucrurile.

Oile pășteau răspândite pe o culme.

Păcală sta sus, tocmai în vârful culmii, rezemat în toiag.

Stăpânul îl strigă de jos:

― Păcală, măi Păcală!

― O, tu! îi răspunse Păcală.

― Au vint-a lupu?

― Că doar n-o vint popa!

― Au luat-au vreo oaie?

― No, că doar n-o vint s-aducă!

― Albă, ori neagră?

― Că doar n-o stat s-aleagă!

― Și încotro a apucat: cătră câmp, ori cătră crâng?

― Că doar nu s-o dus la biserică, fire-ar pielea lui a dracului!

Dumitru Stăncescu, Snoave

București, 1893, pp. 77-78

2.  La avocat
― Acum aș vrea să știu cât vă sunt dator.
― Pentru că am cunoscut de mult pe tatăl dumitale și am fost prieteni buni, să fie numai două sute de lei.
― Îmi pare bine că nu ai cunoscut și pe bunicul meu.

Calendarul agricultorului român pe anul 1937

Lugoj, p. 79

3. Păcală Hogea și Sultanul
Sultanul, chemând odată pe Păcală și pe hogea înaintea lui, îi puse să se ia la întrecere în istețime, și care va birui, acela va fi răsplătit cu lucruri și mulți bani. Cum intră în sala unde era sultanul, hogea - fără a zice un cuvânt - ridică un deget în sus. Ca răspuns, Păcală îi arată două. Hogea arată atunci palma. Păcală arată pumnul. Hogea apleacă toate degetele în jos. Păcală răspunse cu un deget în sus. După ce făcură aceste semne unul către altul, sultanul porunci lui Păcală să iasă afară, rămânând numai cu hogea, pe care-l puse să-i explice aceste semne.
― Preamărite împărate, zise hogea. Când i-am făcut cu un deget, i-am dat să înțeleagă că este un singur Dumnezeu, iar el prin două, adică pe lângă Dumnezeu mai e și Mohamed.
― Bun răspuns! zise sultanul. Dar când ai arătat palma, ce ai spus?
― Am vrut să spun că împăratul are sabie, iar el mi-a răspuns că are și buzdugan.
― Bun răspuns și ăsta! Dar când i-ai arătat toate degetele în jos, ce i-ai spus?
― I-am spus că plouă, iar el, arătând un deget în sus, a zis că atunci când plouă crește iarbă.
― Bravo! zise sultanul. Acum ieși tu afară, și să intre Păcală!
Intrând la sultan, acesta-l întreabă:
― Ce-ai înțeles din semnele lui hogea?
― Mărite împărate, hogea mi-a arătat un deget, dându-mi de înțeles că-mi scoate un ochi, iar eu, prin două, i-am spus că-i scot pe amândoi.
― Ha-ha-ha! râse sultanul cu poftă. Dar când ți-a făcut cu mâna?
― Mi-a zis că-mi cârpește o palmă, iar eu i-am spus că-i trag un pumn.
Aici sultanul icni într-un hohot de râs; apoi iar îl întrebă:
― Dar când a lăsat toate degetele în jos, ce a vrut să spună hogea?
― Să fie cu iertăciune, mărite împărate, dar a vrut să-mi spuie să sânt prost ca pământul, dar eu i-am răspuns că el e sec ca văzduhul.
― Bre-bre! zise sultanul, leșinând de râs pe scaun.

„Satul”, II (1931), nr. 19, p. 15 

4. Păcală-cloșcă sau secretul femeii

Erau însurăței de vreo două săptămâni, și ce-i dă prin minte lui Păcală ca să-și încerce nevasta de poate ține vreun secret? S-a prefăcut că e bolnav, s-a așezat în pat, având grijă să dosească sub plapumă un ou de pichere.

Intr-a treia zi dimineață, se puse pe-un țipăt, că-l taie la burtă: iu... îu... of! Și răsuflând adânc, scoate oul de pichere, pe care-l arată neveste-si.

― Iată ce făcui, dar m-am răcorit. Fă Ileană, îi spune el, dacă ne-am luat, se cheamă că noi ne-am legat viața pân la moarte și cu cele bune, și cu cele rele.

― Așa-i, bărbate.

― Ileano dragă, tu fuse-i martoră la întâmplarea aceasta nemaiauzită, că făcui un ou de pichere. Bagă-ți mințile-n cap și ține secret, că de-o afla careva mă fac de râs în tot satul!

― Desigur, dragă bărbate, cum îți închipui că s-ar putea altfel, că doar la o chestie ca asta n-oi fi limbută.

Se duce Ileana la fântână s-aducă un ulcior cu apă și întâlnește pe mătușă-sa, Varvara, care o întreabă de sănătatea lui Păcală.

― Ce să facă, leliță Varvară, acuma s-o răcorit, dar să-mi făgăduiești că aici rămâne, ți-oi spune o minune. Știi ce urla Păcală, că parcă avea tăieturi de facere, și deodată a ouat două ouă de găină.

― Adevărat minune! Ei și?

― După asta i-au încetat durerile și arată a om sănătos.

Se duce Varvara la coana preoteasă, c-avea de aranjat năvoadele la război. Și din una, din alta, îi povestește cum nepotu-său, Păcală, a ouat trei ouă de rață. Până-n seară, zvonul s-a dus ca fulgerul. Știau și copiii din sat că Păcală clocește pe nouă ouă de gâscă.

Secretul femeii îi secret și foaie verde lobodă, gura lumii-i slobodă.

Al. Leandru, De-ale lui Păcală și Tândală, București, 

Editura „Librărie românească”, f.a. p. 3