Întâmplări stranii din istoria Franței - Guy Breton, Louis Pauwels

 O carte foarte, foarte interesantă. Are întâmplări bizare, farse magice, demoni, criminali, personaje cu puteri paranormale, vindecări miraculoase, personalități celebre, fantome, creaturi magice și multe altele. Ce m-a cam enervat la cartea asta au fost paginile foarte subțiri, care lăsau scrisul de pe o parte să se vadă și pe cealaltă.

Când am citit „Diavolul îndrăgostit” de Jacques Cazotte din primul volumul din „Proza fantastică franceză” apărută la editura Minerva, colecția „BPT” (Biblioteca pentru toți), nu am fost deloc impresionată, mi s-a părut o aiureală puerilă și la fel au crezut și francezii când a fost publicată în 1772, dar lor li s-a părut și foarte amuzantă, considerându-l pe autor un visător, iar unii îl bănuiau că aparține unei secte de iluminați. 

În „Întâmplări stranii din istoria Franței” am dat peste un capitol dedicat acestui Jacques Cazotte. Povestea lui cu „Diavolul îndrăgostit” e considerată și de francezi prima lor povestire fantastică (Cazotte publicase mai multe proze fantastice, dar asta cu diavolul era cea mai cunoscută). Cazzote s-a născut în 1720, la Dijon, și a murit pe 25 septembrie 1792 la Paris, trimis la eșafod pentru că avea convingeri monarhiste.

Totuși, în 1788, într-o seară de ianuarie, Cozotte participa la un dineu al prințului de Beauvau, la care gazda mai invitase și câteva persoane de vază de la Curte și din oraș, printre care Chamfort, Condorcet, La Harpe, ducesa de Gramont, câteva doamne cultivate și oameni de litere plini de importanță, deși neînsemnați, cu toții literați cu idei progresiste care susțineau nelegiuirea și se căzneau în mod ciudat să distrugă o societate căreia îi datorau toate privilegiile... 

Ei, și cât luau ei în derâdere credința și toate cele sfinte, făcând glume pe seama religiei și prostiei oamenilor de rând, ocazional, citindu-și unii scrierile libertine despre niște preoți galanți, prințul de Beauvau a tras concluzia că superstiția și fanatismul aveau să facă loc în curând filozofiei și rațiunii, dar că va trece multă vreme până să asiste ei la acea revoluție. Atunci, Cazotte, care nu participase la discuția lor, le spune:

„Domnilor, fiți satisfăcuți, veți vedea cu toții această mare și sublimă revoluție pe care o doriți atât de mult. Știți că sunt puțin profet, vă repet: o veți vedea...”

Evident, toți râd și pentru a se distra mai mult, îl încurajează să spună mai multe, astfel, Cazotte începe să le spună ce soartă îi așteaptă pe ei la revoluția mult dorită. Lui Condorcet îi spune că va muri întins pe podeaua unei temnițe, din cauza otrăvii pe care o va fi luat ca să scape de călău, otravă pe care „fericirea” acelui timp îl va forța să o poarte totdeauna la el, altor doi le prezice că vor avea venele tăiate, pe alții îi trimite la eșafod... Atunci cineva întreabă: „Dar vom fi supuși deci turcilor sau tătarilor?”, la care Cazotte răspunde: „Deloc, v-am spus-o: veți fi guvernați numai de filozofie și numai de rațiune. Cei care vă vor trata astfel vor fi toți niște filozofi; tot timpul vor pronunța aceleași fraze pe care le debitați dumneavoastră de-o oră și vor repeta toate maximele dumneavoastră...”

Cazotte le prezice morțile tuturor, chiar și doamnelor care se credeau în siguranță datorită sexului lor, chiar și a capetelor regale, si a sa chiar, și doar La Harpe zice că va scăpa printr-o minune și atunci va fi creștin. Oaspeții îl cred nebun și râd și glumesc pe seama prezicerilor lui, dar patru ani mai târziu, în 1792, Teroarea anunțată de Cazotte domnea peste Franța. Capetele cădeau în numele Libertății, Filozofiei și Rațiunii. Și toate personajele numite în cursul dineului la domnul de Beauvay au murit așa cum le prezisese Cazotte. (Dacă îmi amintesc eu bine, și Alexandre Dumas se folosește de scena aceasta în romanul său: Colierul Reginei).

Deși luat în râs de francezi, Cazotte a fost un om interesant. După ce a scris „Diavolul îndrăgostit”, într-o seară, l-a vizitat un necunoscut, care a intrat în vorbă cu el făcând niște semne bizare. Cazotte nu știa ce era cu ăla, credea că e mut, dar necunoscutul iar face semne și Cazotte îl întreabă enervat ce anume vrea de la el, iar străinul se arată tare mirat că nu recunoaște semnele despre care a vorbit și el în „Diavolul îndrăgostit” și că nu face și el parte din vreo sectă masonică, dar pentru că a ghicit numai din intuiție secrete de nivel înalt ale ordinului lor, îi va dezvălui mai multe.

Cele petrecute la dineu sunt relatate chiar de La Harpe, cel care scapă printr-o minune de eșafod.

Și dacă tot am vorbit de capete regale... regii Franței aveau puterea de a vindeca oamenii cel mai adesea bolnavii de scrofule (adică niște abcese de natură tuberculoasă care se formează pe ganglionii limfatici ai gâtului) numai prin atingerea cu augusta lor mână. Dar ei nu se folosesc de această putere decât de trei sau patru ori pe an, în momentul anumitor sărbători religioase. Sutele de bolnavi așteptau atunci la rând (nu erau doar francezi, ci și oameni veniți din Spania, Italia, Elveția, Germania...), după ce se determina că boala lor era reală, și regele trecea pe la fiecare în parte, le făcea semnul crucii pe față și spunea: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă!” Mulți bolnavi se vindecau și întreaga Franță spunea apoi că mâna regelui face minuni...

După încoronare, regele devenea un personaj pios, un fel de rege-preot, funcția sa regală fiind legată și de caracterul sacru al acesteia. În Franța, regii vindecau scrofulele și nu alte boli pentru că acestă putere a lor era atribuită Sfântului Marcoul, al cărui nume se credea că înseamnă „mal du col” - adică boală de gât. Toți regii Franței s-au supus acestei ceremonii, de la Robert cel Pios până la Ludovic al XVI-lea. După Revoluție, Ludovic al XVIII-lea nu a mai continuat tradiția. Carol al X-lea a mai încercat, dar față de predecesorii săi, la care bolnavii veneau cu miile, la el au venit doar 121 de scrofuloși... astfel, a luat sfârșit tradiția aceasta. 

Lumea văzută de medici - Paul Ștefănescu

O carte despre mari conducători de stat bolnavi, printre care Vlad Țepeș, Alexandru Lăpușneanul, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu și mulți alții. Am aflat și multe lucruri interesante despre bolile regilor francezi, ale egiptenilor antici, plus ce tratamente luau pe vremea aceea (pe multe le-am regăsit și în „Arta regală a otrăvurilor”, cum ar fi tratamentul pentru sifilis).

Se presupune că Ludovic al XI-lea avea crize de epilepsie, iar monarhilor care sufereau de „morbus sacer” li se recomanda sângele omenesc, considerat ca remediu prin excelență. Se credea că regele se scălda în sânge pentru a-și recăpăta astfel vigoarea și tinerețea, zvonurile din popor spunând că sângele provenea de la copiii cărora li se tăiase gâtul. Aparent, în acea epocă, practica de îmbăiere în sânge uman era destul de comună și practicată în special de femei, cea mai celebră fiind Erzsebet Bathory. Alte tratamente pentru epilepsie administrate de medicii curții erau: cauterizări cu fierul roșu la occiput și bosele frontale, scarificări la cap, ingerarea de aur buvabil (amantele regale franceze consumau mult aur, căci se credea că prelungește viața și menține frumusețea), tratament antihipnotic (regelui i se recomanda să doarmă cu capul ridicat și bine învelit și să evite somnul în timpul zilei). Băile în sânge de broască țestoasă și consumarea cărnii lor erau recomandate pentru vindecarea de lepră.

Metoda trasului în țeapă nu îi aparținea lui Vlad Țepeș, după cum s-ar crede, ci turcilor, care o foloseau pe scară largă, așa cum romanii cu secole în urmă aplicau crucificarea, iar maghiarii tragerea pe roată (tragerea pe roată consta de fapt în sfărâmarea oaselor cu ajutorul unei roți, pe care se fixase o lamă de fier). Și procedeul de tragere în țeapă era diferit față de ceea ce ne imaginăm noi azi, cu imaginea unor prăjini de câțiva metri în care stau înfipte victime. Procedeul consta de fapt în săparea unei gropi circulare având diametrul de 50-60 cm și adâncimea de 2-2,5 m, iar în centrul ei se înfigea o țepușă ascuțită, al cărei vârf nu depășea gura gropii. Victima era luată de călăi și lăsată să cadă în groapă, datorită greutății, țeapa o străpungea de la un capăt la altul, vârful ieșindu-i prin gât, fiind imposibilă orice mișcare din cauza spațiului restrâns. 

Despre Alexandru Lăpușneanul părerile sunt împărțite. Când îi rostim numele, ne vine imediat în minte nuvela cu același nume de Costache Negruzzi și, evident, scena cu „capul lui Moțoc vrem”. Apropo de scena aceea, e complet inventată, pentru că, în realitate, celebrul vornic Moțoc a murit la Liov, de mâna călăului polon și nu ucis de mulțimea furioasă a târgoveților din Iași.

Nicolae Iorga îl consideră pe Lăpușneanul un psihopat, fiind de acord cu mărturiile celor care au trăit în epoca sau în preajma domnitorului. O poziție divergentă față de a lui Nicolae Iorga și a altora cu opinii asemănătoare acestuia o are C. Gane, care spune că: „Domnul acesta nu pare să fi fost atât de sălbatic și crud precum ne-a fost înfățișat până acum. Alexandru Lăpușneanul a fost un om politic. Istoria acelei epoci trebuie refăcută.” și C. Giurescu afirmă că: „Felul în care au înfățișat cei mai mulți dintre istorici pe Alexandru Lăpușneanul este inexact: exagerat în unele privințe, incomplet în altele. (...) Alexandru Lăpușneanul fiind un demn urmaș al lui Petru Rareș și Ștefan cel Mare.”

Pe când citeam despre viața și domniile lui Alexandru Lăpușneanul, mi s-a părut că faptele din cea de a doua domnie erau din cauză că el își învățase lecția din prima domnie (adică. la fel ca Țepeș, învățase că nu se putea baza niciodată pe boieri, care schimbau domnitorii ca pe șosete, iar loialitatea lor era întotdeauna sub semnul întrebării; din punctul meu de vedere, era o situație de genul lovești sau ești lovit, iar domnitorii trăiau permanent cu grija de a nu fi înlocuiți, sau cel mai adesea, uciși, dacă boierii susțineau pe altcineva). Când și-a început prima domnie, Lăpușneanul i-a iertat pe toți boierii care i-au fost potrivnici, de fapt, începuse cu o amnistie generală, inclusiv cu Joldea, rivalul lui la tron, pe care nu îl omoară după cum erau moravurile timpului atunci, ci s-a mulțumit să-l însemne la nas (tradiția bizantină era că împăratul, ca și preotul, nu trebuie să aibă nicio diformitate, ci să fie întreg la trup, altfel nu e bun de domnie și nici de păstorit) și să-l trimită la călugărie. În cronica lui Azarie, dăm tot peste un Lăpușneanul ca un domn milos, care împărțea „mertice” în vreme de foamete.

Pedeapsa lui preferată era scoaterea ochilor (poate pentru că și el avea o boală de ochi, boală specifică Mușatinilor). 

Am aflat destul de multe despre Hitler și medicațiile pe care le consuma în cantități industriale din „Lumea văzută de medici” (culmea, chiar recent cumpărasem o carte despre drogurile naziste). Tocmai medicamentele îi șubrezeau sănătatea lui Hitler. Hitler suferea de spasme ale colonului, printre altele, iar doctorul său îi recomandase niște pilule preparate chiar de el, foarte periculoase, care conțieau beladonă și stricnină. Beladona îi paraliza reflexele și astfel scopul era atins, dar în același timp ea încetinea activitatea cerebrală a pacientului. De aceea, în compoziția pilulelor intra și stricnina, care îi excita puternic nervii. Doza maximă era de 9 pilule pe zi, dar Hitler, din proprie inițiativă, lua până la 20 pe zi.

Despre Ceaușescu nu știam prea multe, dar citisem câte ceva despre el din cărțile lui Dan-Silviu Boerescu. Aparent, Ceaușescu nu purta niciodată aceleași haine. Avea depozite speciale unde existau costume și încălțăminte pe un an avans, iar după fiecare folosință acestea erau arse. În fiecare lună, o echipă de „medici” preleva circa trei litri de sânge de la 20 de sugari pentru a-l administra dictatorului.

Cartea e chiar bună și merită avută în bibliotecă. A avut și unele părți mai plictisitoare, dar per total a fost chiar foarte interesantă, bogată în detalii.

Moștenirea: Făuritoarea de Vise - Ioana Mihaela Curaleț

Când lumea aude acum că ai scris o carte cu zâne, imediat se gândește la Clopoțica și la basme pentru copii. Totuși, în basme, legende, folclor, zânele nu erau nici pe departe creaturile drăguțe și binevoitoare cum le știu copiii de vreo câțiva ani încoace. Majoritatea poveștilor vechi cu zâne sunt foarte întunecate și înfricoșătoare... Și tocmai acelea mă fascinează pe mine, folclorul și mitologia lor în vechile culturi și popoare antice, mai ales cele din mitologia românească, pe care am încercat să le explorez cât mai mult în „Făuritoarea de Vise”.

În „Făuritoarea de Vise” aproape nicio denumire nu e la voia întâmplării, chiar și numele sunt atent alese sau au o semnificație specială pentru mine. Poate unii dintre cei care au citit romanul și-au dat seama de asta.

Un exemplu ar fi „mugurii de iytlilton” - denumirea nu avea rostul de a încâlci limba, ci mi s-a părut un detaliu interesant, pentru că Iytilton e zeul aztec al sănătății și al medicinei, vindecător al oricăror boli.

Un alt exemplu care îmi vine acum în minte e „lychnos”. Da, înseamnă „lampă” în latină, dar originea lui e mai veche. În templul zeiței asiriene Astarte era o imagine a acestei divinități, încoronate cu o diademă în care era incastrată o piatră luminoasă. Splendida lumină emisă de această nestemată era așa de puternică, încât lumina tot sanctuarul de parcă ar fi fost o miriadă de lămpi sau torțe. Numele pietrei era, într-adevăr, „lychnos”. Gema lumina mai slab ziua, dar tot se observa o strălucire înflăcărată.

Cât despre zânele mele, „Aurora” e titlul albumului unui compozitor preferat, Brunuhville, pe care l-am ascultat foarte des când am pornit în călătoria Făuritoarei de Vise. Melodiile lui pur și simplu îmi ghidau imaginația.

„Nox” vine tot de la numele unei trupe „Nox Arcana”, mai ales de la melodia „Angels are weeping” (dacă ați văzut episodul cu îngerii din „Doctor Who”, atunci Nox a mea o să vi se pară un îngeraș).

Și „Bruma”... ea e puțin mai complicată. O variantă ar fi cea mai simplă, găsită în dicționar, aia că bruma înseamnă cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă și care se depun pe plante, pe sol, pe obiecte. În zona mea, o altă denumire a brândușei e „floarea-brumei”, dar tot așa mai e numită și o plantă veninoasă din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite și cu flori roșietice sau liliachii, care înflorește toamna și care este folosită în medicină (Colchicum autumnale). Deci de aia Bruma mea are o personalitate duală, Se pricepe la medicină... și la otrăvuri...

Făuritoarea de Vise are o întreagă ierarhie de zâne, o regină a albinelor, legende, o întreagă legiune de creaturi magice, sfincși, elfi, zmei, șerpi fermecați, regate războinice, dueluri și arene, insule sculptate în carcasele unor zaratani, și, desigur, pe Făuritoarea de Vise, pe lângă multe altele.

Sper că v-am trezit curiozitatea. Cartea se găsește pe site-ul editurii Petale Scrise, alături ce celelalte cărți ale mele și antologiile.

Rose Oud, Rose Honey, Rose Vanilla - Maison Asrar

 Am fost cucerită de Rose Vanilla, așa că am zis că n-ar fi rău să am toată colecția „Rose de France”. Cred că mi-am făcut un obicei din a colecționa trandafiri, pentru că, nu știu cum se face, toate sticluțele care îmi atrag atenția au trandafiri.

Rose Oud - În notele de vârf are bergamotă, caramel, davana, în notele de mijloc trandafir, frezie, lăcrămioare, iar la bază oud, ambergris, piele. Pentru mine, ăsta e un parfum ciudățel, dar interesant, cred că singurul care chiar mi se pare oriental. Nu mi-a plăcut de la început, chiar și acum am sentimente mixte în legătură cu el; uneori îmi place, alteori mi se pare prea greoi... la aceeași purtare, și, recunosc, nu îl port prea des, pentru că nu am starea necesară cel mai adesea. E simplu și complex în aceeași măsură. În primele cinci minute de la pulverizare simt un ușor acord de bergamotă, dar acesta dispare foarte repede și rămâne un trandafir foarte delicat, iar oudul și davana intră în forță. Treptat, pe fundal se simte și caramelul (foarte fin, abia perceptibil, dar e acolo) și un proaspăt condimentat, cred că de la lăcrămioare și frezie. Dar oudul și davana sunt foarte puternice aici, mă duc cu gândul la o plimbare prin natură, într-o zi caldă, când pământul e încă reavăn de la o noapte ploioasă și te plimbă pe lângă câmpuri unde mirosul de ierburi luxuriante e foarte pregnant, ocazional, mai prinzi și o boare florală care vine și pleacă. Pentru mine, ăsta e un parfum misterios, cald, elegant, senzual... dar nu îl pot purta tot timpul, pentru că ar trebui să am starea necesară pentru el. Mi se pare foarte matur, notele pământoase te aduc la propriu cu picioarele pe pământ. Cred că e cel mai potrivit pentru persoanele peste 35 de ani, primăvara și toamna (cumva, nu mi se pare potrivit pentru iarnă, deși e cald, foarte puternic și persistent, poate pentru că e un parfum care îmi inspiră renașterea naturii). 

Totuși, cu cât stă mai mult, cu atât îmi aduce aminte de Love don't be shy de la Kilian (mai ales dacă fac mai mult de 4-5 pulverizări sau în dry down, apare mirosul acela pudrat de bezele pufoase și caprifoi, deși după note nu prea l-ai duce în direcția aia; acum trandafirul și oud-ul se simt puternic la început, apoi se potolesc, de asemenea, nu mai resimt notele acelea de prima oară când l-am cumpărat). E plăcut și mult mai purtabil acum. Oud-ul nu era deloc deranjant de la bun început.

Rose Honey - Note de vârf: mandarină, cuișoare, prună;

                    Note de mijloc: labdanum, ceai mate, tutun;

                    Note de bază: vanilie, miere, boabe de tonka

Nici cu ăsta nu m-am împăcat de prima dată. Când l-am încercat prima oară, era ca și cum toate notele din el se luptau pentru supremație și n-am putut mirosi nimic concret în el, dar mi-a dat o durere de cap și mi-a amuțit nasul. L-am încercat din nou după câteva zile și de data asta a fost mai bine, puteam detecta cuișoarele și tutunul. Iubesc aroma cuișoarelor, dar nu am fost încântată. Nu sunt o fană a notei de tutun, iar asta era atât de puternică, încât domina totul. L-am lăsat în pace vreo două luni și acum observ schimbarea. A devenit noua mea obsesie. Mandarinele și prunele nu le simt, doar când pulverizez se simte un miros proaspăt de citrice zemoase, care durează câteva secunde, apoi dispare complet. Ce se simte apoi pe tot parcursul zilei e mierea (o miere polifloră aș zice), labdanumul, o notă fină, amăruie (care nu e deloc deranjantă, ci oferă profunzime parfumului), cred că de la ceai, cuișoarele sunt permanent acolo, tutunul - care e temperat acum, și un miros foarte plăcut de fân uscat. Nu simt vanilia sau boabele de tonka, dar poate e nevoie să-l mai las la maturat. Totuși, îmi place mult cum e acum, mi se pare perfect. E un miros proapăt, ușor condimentat, dulce (dar nu dulcele ăla clasic, ci unul rafinat, elegant, care nu e copleșitor), elegant. Îl port cu orice ocazie, uneori chiar și când stau acasă, pentru că nu am nevoie de o anumită ocazie ca să mă bucur de ceva ce-mi place. Momentan, e preferatul meu... după Rose Vanilla.

Rose Vanilla - Note de vârf: lămâie

                     Note de mijloc: trandafir, drywood  

                     Note de bază: vanilie, mosc

Sunt absolut îndrăgostită de acest parfum. Pe cât e de simplu, pe atât e de frumos. Se deschide cu note citrice proaspete, lămâie răcoroasă, ca o limonadă, apoi apar niște trandafiri vanilați, dar nota de lămâie se simte constant. Notele lemnoase sunt și ele acolo, dar sunt așa subtile, încât nu „fură” scena trandafirilor și lămâii. E un dulce ușor pudrat, foarte aromat, cu o notă amăruie (ca atunci când freci petalele de trandafir de dulceață cu lămâie). Eu îl găsesc foarte asemănător cu mirosul de dulceață de trandafiri, după care sunt înnebunită. E un parfum care nu se schimbă pe parcursul zilei, tocmai de aceea îmi place atât de mult. E foarte persistent, iar proiecția e moderată, de aceea e parfumul meu de confort pe care îl folosesc cel mai des. Nota aceea amăruie poate părea destul de puternică, dar după câteva secunde de la pulverizare dispare. Evident, e foarte similar cu Roses Vanille de la Mancera.

Din toată colecția Rose de France de la Maison Asrar, singurul care îmi lipsește e Rose Musk, dar probabil o să îl iau și pe acela. Acestea le-am luat de pe orioudh.ro  

Recviem pentru umbre - Ioana Mihaela Curaleț

Când am început să scriu „Recviem pentru umbre” aveam deja un mare bagaj de lecturi polițiste în spate, de fapt, primele mele lecturi au fost cele cu Sherlock Holmes. Așadar, după primul meu roman fantasy, „Făuritoarea de Vise”, mi-am dorit să încerc ceva cu iz detectivistic.

Analiza teoretică a lui Tzvetan Todorov a ficțiunii criminalistice identifica o dualitate fundamentală în inima acestui gen, mai ales în ficțiunea polițistă, anume că povestea criminalistică de fapt conține două povești: prima e povestea crimei, iar a doua cea a investigației. Majoritatea detectivilor Vârstei de Aur a romanelor polițiște, iar aici mă refer la celebrii Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot și alții erau bărbați, excepția cunoscută fiindu-mi doar Miss Marple, deci clar voiam o femeie puternică și inteligentă în rolul de detectiv. Mă gândeam și la ceva emblematic pentru ea, cu toate că nu aveam o imagine clară asupra ei încă, dar ce își amintesc oamenii despre Sherlock Holmes sau Poirot sunt niște imagini vizuale puternice (foarte populare și des întâlnite în filmele sau serialele cu personajele respective): Holmes poartă un fel de pălărie și o pipă, Poirot are o mustață uriașă spilcuită și capul ca un ou (în cazul lui, doar pe David Suchet îl pot vedea în acest rol și l-a interpretat fenomenal).

Povestea de la care am pornit era foarte simplă și macabră, iar ea se regăsește în jurnalul lui Marius (la fel ca multe alte detalii adevărate din Recviem, ceea ce o cam face în parte cvasibiografică), totuși, nu mă mulțumea simplitatea ei. Ce poveste detectivistică e aia dacă îți dai seama cine e criminalul de la primele pagini? Desigur, nici nu voiam o poveste în genul Agathei Christie în care suspectul cel mai puțin probabil și neașteptat să fie făptașul. Voiam ca oamenii să își pună la încercare detectivul interior, de aceea am pus toate indiciile la dispoziția lor pe parcursul romanului. Ce mod mai bun de a ascunde un copac, dacă nu în pădure?

Citisem multe despre literatura polițistă, nu pentru că aș urma pas cu pas indicațiile despre cum să scrii un thriller de excepție, pentru că internetul e plin de sfaturi pentru scriitori și tutoriale (chiar sunt foooooooarte multe, am impresia că fiecare scriitor dă acum sfaturi, fie și dacă are numai o carte publicată), ci doar din curiozitate. Am aflat multe chestii. De exemplu, Gamini Salgado – un critic și istoric literar din secolul XX – subliniază o tragedie de răzbunare, aplicată și romanelor polițiste, bazată pe modelul lui Seneca:

- expoziția e prima parte, unde evenimentele petrecute cer răzbunare/investigare;

- anticiparea – unde răzbunătorul își plănuiește răzbunarea sau detectivul investighează crima;

- confruntarea – dintre răzbunător și victimă;

- execuția parțială – a planului răzbunătorului, sau, în cazul investigației detectivului, răufăcătorul îi zădărnicește temporar planurile;

- completarea actului de răzbunare sau succesul detectivului de a-l aduce pe răufăcător în fața justiției.

Mă simt ca la școală cu notițele astea, dar dacă ești la început de drum ca scriitor, astea sunt ca roțile ajutătoare de la prima bicicletă. Mă gândeam cam cât am respectat la Recviem din cele cinci părți, mai ales când habar nu aveam de ele, și, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe toate, deși ordinea diferă. Am adăugat și elemente de gotic în roman. Cine nu e fascinat de conace străvechi, fantome și mistere? Eu le găsesc foarte interesante, așa că genurile pot fi combinate de minune. De fapt, asta e partea frumoasă, să jonglezi cu imaginația și să nu îți trasezi limite.

La început, e destul de greu să-ți așterni ideile pe foaie, cel puțin în cazul meu. Aproape toți scriitori îți spun că primele rânduri trebuie să capteze cititorul, ceea ce cam pune presiune pe tine, pentru că e posibil ca lucrurile care îți trezesc ție curiozitatea să nu se suprapună cu ale altora, mai ales când scopul tău e să publici. Dar când nu plănuiești să publici și când nu te mai îngrijorează părerile altora, abia atunci poți scrie liber și de plăcere. Mi se pare magic cum apar poveștile de la câteva rânduri.

Toți scriitorii își doresc o „carieră” reușită. Aproape că îți vine să crezi într-o rețetă a succesului (și „rețete ale succesului” au majoritatea scriitorilor, mai ales pe YouTube, unde găsești o grămadă de sfaturi... chiar și de la autori de care nu ai auzit în viața ta; evident, nu toate sunt de încercat, dar sunt și unele bune, care rezonează mai mult sau mai puțin cu tine), impresie alimentată și de ușurința cu care scriitori celebri deja îți dezvăluie „tainele” lor. Teoretic, pare ușor. Practic, te întrebi de ce te-ai apucat de așa o treabă. Îmi amintesc că Dan Brown (autorul cărților „Codul lui Da Vinci”, „Fortăreața Digitală”, „Îngeri și Demoni”) spunea într-un interviu că primele lui romane au rămas necunoscute o lungă perioadă de timp, dar că el își propusese ca după al cincilea, parcă, să renunțe, crezând că e clară treaba că e ceva la care nu se descurcă și că oamenii nu sunt interesați de ceea ce le povestește el. Și e așa tentantă deviza lui...

 

Parfum: Rose Absolute, Rose Bouquet - Maison Asrar

Rose Absolute - unul dintre parfumurile mele preferate. L-am luat blind-buy, pentru că avea aproape aceleași ingrediente ca Rose Vanilla tot de la Maison Asrar (casa asta de parfumuri e wow), dar sunt absolut încântată de el. Nu e un parfum complicat, e elegant și simplu, dar tocmai simplitatea lui mă face să nu mă mai satur de el. E un trandafir dulce, proaspăt, vanilat cu note citrice foarte pronunțate (ca atunci când freci petalele de trandafir cu lămâie). Ăsta și Rose Vanilla mă duc cu gândul la dulceața de trandafiri. Deci cum să nu îl iubesc? Parfumul ăsta reprezintă dragi aduceri aminte pentru mine. Persistența lui e destul de bună, undeva la 7-8 ore pe pielea mea.

Rose Bouquet - cu parfumul ăsta încă nu îmi dau seama ce simt. Nu îl iubesc, dar nici nu îmi displace. Cineva îl comparase cu Delina Exclusif de la Parfums de Marly (eu nu l-am mirosit pe acela ca să le pot compara) și probabil are dreptate, multe note ale celor două sunt aceleași, în plus, imediat ce l-am mirosit mi s-a părut foarte cunoscut, de aceea sunt sigură că l-am mai întâlnit înainte. Simt o grămadă de note în el, dar nu-mi sunt prea clare ca să le identific cu certitudine. Eu simt un miros puternic de trandafiri (unul destul de dark și amețitor), mulți licheni (așa mulți încât mă duc cu gândul la o pădure întunecată), ceva ușor condimentat (cred că o fi un soi de piper, pentru că nu mă dau în vânt după mirosul lui), note lemnoase și ceva citrice, cred că are și ceva oud în el (pentru că mi se pare foarte... robust) și un foarte ușor iz de tămâie, dar nu simt fructele sau vanilia pe care se presupune că le are. E un parfum foarte puternic, oarecum dulce, și rezistent până în punctul în care îmi dă dureri de cap. E clar unul care poate fi purtat doar seara sau în sezonul rece, din punctul meu de vedere, și nu prea mi se pare că ar fi apreciat de femeile sub 30 de ani. 

Parfum: Rose & Romance - Khadlaj

 

Pusesem de ceva vreme ochii pe parfumul ăsta, pentru că atrăgeau notele din compoziția sa, dar eram indecisă, pentru că nu e popular și nici recenzii nu prea are (totuși, am observat că multe dintre parfumurile populare pe care le-am luat nu mă încântă prea mult, așa că m-am decis să nu mă mai las influențată de vloggări și să dau o șansă acelor parfumuri care chiar îmi atrag atenția și, de regulă, intuiția mea e bună în alegerea lor).  

Rose & Romance de la Khadlaj mi-a ajuns azi pe la amiază și de atunci au trecut vreo 7 ore și încă mai simt parfumul ăsta. M-a surprins foarte plăcut. Eram reticentă în privința lui pentru că nu mai încercasem nimic de la Khadlaj, dar după ce l-am încercat pe ăsta (care a dispărut în mod misterios de când l-a mirosit și mama), sunt sigură că pe viitor voi încerca și altele din colecția lor.

Sticla e drăguță și foarte grea, iar lichidul e o magie florală absolut superbă. Tuberoza și trandafirul se simt din prima clipă, cu ușoare note verzi și bergamotă, care mă duc cu gândul la tulpini proaspăt tăiate, apoi apare iasomia (dar mie mi se pare o iasomie rece, iasomie cu rouă ceva, pentru că simt niște note acvatice ce îi oferă prospețime parfumului), zambila e mai delicată în el decât mă așteptam, dar eu simt caprifoi și crin în parfumul ăsta - un crin foarte puternic chiar, care ar putea fi destul de copleșitor pentru unii și ar putea provoca ceva dureri de cap sau amețeli, cel puțin în primele 2-3 ore (eu m-am dat două-trei pufuri, de aceea nu cred că e nevoie de mai mult, proiecția lui e destul de mare la mine). Nu se schimbă în timp ce îl port. E foarte floral, proaspăt, răcoros aș zice. Eu îl asociez cu o plimbare spre seară printr-o grădină plină de flori. Pentru mine e ceea ce trebuie, iar mama s-a îndrăgostit de el de la prima mirosire. Cred că e potrivit pentru primăvară și vară (dar vara folosit cu moderație sau când e mai răcoare afară). Pentru iubitoarele de florale e minunat.