Parfum (cărțile)

Istoria parfumului - Mandy Aftel

Cu „Istoria parfumului” de Mandy Aftel am ajuns să fac un fel de maraton de lectură.

Cartea e foarte interesantă. Îmbină istoria cu filosofia, având și un aer romantic, punând mai degrabă accent pe farmecul, amintirile și emoțiile evocate de parfumuri. Nu e chiar ce mă așteptam, în sensul că nu se rezumă la prea multe detalii istorice, ci le prezintă sumar, suficient totuși să vrei să afli mai multe. În plus, autoarea a fost foarte generoasă și și-a expus resursele și materialele de lectură pentru cei care sunt atrași de arta parfumeriei sau vor să încerce să se joace cu efluviile. Cartea oferă multe trimiteri la autori care au studiat istoria parfumului, include și rețete de prăjituri, băuturi sau mâncăruri care se servesc de esențele parfumate pentru crearea unor gusturi noi, ba chiar și multe rețete despre cum să-ți faci propriile parfumuri.

Căutarea celor mai prețioase elemente pentru desfătarea simțului mirosului e plină de aventuri, legende, minciuni, pericole și senzualitate.

Autoarea a inclus și câteva poeme care reflectă superb ceea ce voia să transmită la anumite capitole. Unul dintre ele încă îmi persistă în minte, la fel de intens ca aroma de scorțișoară. Poemul se numește „The Cinnamon Peeler” și e scris de Michael Ondaatje:

„De-aș fi culegător de scorțișoară

m-aș avânta până lângă patul tău

și ți-aș lăsa pe pernă urme de praf

de scoarță aurie.

Sânii și umerii ți-ar mirosi numai și numai a scorțișoară

n-ai mai putea să mergi niciodată prin piețe

fără ca toată lumea să afle ocupația degetelor mele

plutind ușor deasupra ta. Orbii

se vor poticni, știind sigur de cine s-au apropiat

deși te-ai putea îmbăia

sub streșinile pline de apă, în timpul musonului.

[...]

Ți-ai apropiat pântecele

de mâinile mele

prin aerul fierbinte și-ai spus

Eu sunt soția culegătorului de scorțișoară. Miroase-mă.”

Dacă nu v-am trezit încă „gustul” pentru scorțișoară, poate câteva detalii în plus nu ar strica.

- Romanii pulverizau porumbeii cu apă de trandafir și îi eliberau în sălile de banchet ca să înmiresmeze aerul.

- Parfumarea camerelor cu ierburi frumos mirositoare și lemne aromatice este un obicei antic, dar Ana de Austria (soția lui Ludovic al XIII-lea) a inventat o nouă metodă. Regina avea colivii mici suspendate de tavan cu păsări artificiale modelate din paste parfumate. numite „Oiselets de Chypre”. Când păsările erau arse înmiresmau aerul.

- Tigrul își marchează teritoriul de șase sute de ori mai frecvent decât urinează. De fapt, fluidul cu care face asta nu este urină obișnuită, având un odor mult mai intens. Mirosul este atât de puternic, încât are un nume special în sanscrită, derivat de la rădăcina verbului care înseamnă „a mirosi”, anume „Vyagra”.

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

Îmi doream de mult această carte și am primit-o cadou de ziua mea, de la prietena mea cea mai bună, care știe că, oricâte cărți aș avea despre o anumită temă, niciodată nu sunt destule.

Spune lucruri foarte interesante - pe lângă imaginile atrăgătoare - despre aromele și parfumurile care erau preferate și de zei și de oameni deopotrivă, despre aromaterapie - care e și cea mai veche formă de medicină. Are și diverse scene istorice, dar nu explicate cu lux de amănunte, ci destul de sumar. Are unele menționări la care doar se referă în treacăt, deși aș fi preferat ceva mai multe explicații, pentru că le găseam foarte interesante. Totuși, e o lectură impresionantă. Sunt foarte încântată de ea.

 

Parfumuri de legendă - Bertrand Meyer-Stabley

A treia carte cu parfumuri, dar am luat-o cu ceva vreme în urmă și, recunosc, nu prea îmi mai aduc aminte nimic. Avea multe nume și multe referiri la modă și la viețile celebrităților din spatele unor parfumuri atemporale, așadar, în cazul meu, nu mă miră că am uitat cam toată cartea. A fost o lectură plăcută, pentru că țin minte că am terminat-o în câteva zile.

Toate cărțile de mai sus se găsesc la editura Baroque Books & Arts, de la care am o grămadă de cărți, pentru că au titluri interesante, mai ales pentru pasionații de istorie.

https://www.baroquebooks.ro/parfum-o-istorie-grandioasa

 

100 de femei afurisite - Hannah Jewell

 

Titlul cărții m-a atras imediat și m-am uitat la cuprinsul ei, când o răsfoiam la librărie, iar cum am văzut nume cunoscute (Jang-geum, Hatshepsut, Seondeok, Zenobia) am adăugat-o în coș. Dacă aș fi citit și unul sau două  capitole, nu aș fi luat-o.

La început, mi s-a părut interesantă, umoristică pe alocuri, dar tocmai folosirea asta excesivă a umorului m-a făcut să-mi pierd interesul după vreo trei capitole. Scriitura autoarei mi s-a părut o bătaie de joc, pur și simplu enervant fără limite, cu multe înjurături, comentarii ironice de prost gust care se repetau cu nemiluita, multe glume nesărate, majoritatea legate de bărbați, inclusiv viețile femeilor despre care a scris cartea erau tratate cu superficialitate și cu lipsă de interes. Am avut impresia că autoarea adunase câteva informații pentru a face un fel de stand-up comedy cu articole de blog, ceea ce m-a iritat la culme. Cu atâtea „glume” la fiecare paragraf aproape, e greu să reții ceva din puținele detalii prezentate, mai ales intercalările dintre lucruri moderne cu cele antice. Ideea cărții a fost bună, dar execuția e stupidă. Dacă prezenta și numai câteva lucruri despre aceste femei, fără comentariile ei repetate și de prisos, cartea nici nu ar fi avut 458 de pagini, ci cu mult mai puține.

Partea bună e că acum am o listă cu numele unor femei despre care aș vrea să aflu mai multe și pentru asta trebuie să mă documentez singură. Nu recomand cartea pasionaților de istorie sau celor care vor să afle mai multe detalii și să învețe. Din punctul meu de vedere, cartea asta e făcută la mișto. Sigur, mai sunt autoare care prezintă fapte istorice incluzând câteodată un umor subtil, fără a exagera, cum ar fi Eleonor Herman (autoarea cărților „În pat cu regele”, „În pat cu regina”, „Arta regală a otrăvurilor”, „Să i se taie capul”) sau Antonia Fraser („Vasul mai slab”, „Reginele războinice”), dar nu e deranjant și nu o iau pe arătură, concentrându-se pe istorie, fapte atestate, documente, fără a fi plictisitoare, dar fiind o plăcere să le citești. 

„100 de femei afurisite” de Hannah Jewell nu-și atinge scopul, pentru că, în loc să îmi trezească interesul și tratând totul ca pe o glumă,  a făcut în așa fel încât să uit cam tot ce ține de femeile prezentate de ea (exceptând Hatshepsut - despre care am făcut o documentare temeinică pentru că mă interesa istoria ei, Zenobia, despre care citisem o grămadă despre ea din „Reginele războinice” a Antoniei Fraser, Seondeok - pentru că e și un serial coreean „The Great Queen Seondeok” și preferata mea e Jang-geum, mai ales după serialul coreean, chit că e o versiune romanțată a vieții ei). Așadar, Hannah Jewell nu e o autoare pe care să o mai caut pe viitor. 

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.

Dama de pică - de Cătălina Pană

 „Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.