Cititorul de cadavre - de Antonio Garrido

„Cititorul de cadavre” de Antonio Garrido a devenit una dintre cărțile mele preferate. Ca în cazul „Egipteanul”-ui de Mika Waltari, cartea asta e o aventură cap-coadă și, în ciuda numărului de pagini, am terminat-o în vreo două zile, atât de mult mi-a plăcut, încât nu am putut s-o las prea mult din mână. 
Cu ceva timp în urmă, văzusem cartea recomandată pe un grup de lectură pe FB și titlul mi-a atras imediat atenția. Am luat-o fără să mai stau pe gânduri, după ce am citit descrierea de pe spate.
Este povestea lui Ci Song, considerat a fi primul medic legist din istoria medicinii. Acțiunea se petrece în China medievală și e foarte bine documentată. E un thriller istoric destul de alert.

Povestea începe cu o crimă, care se petrece în satul lui Ci Song. După ce autoritățile caută făptașul, ajung la concluzia că acesta este chiar fratele mai mare al lui Ci Song. Desigur, e ceva mai mult la mijloc, iar Ci Song simte asta și, cu toate că nu se înțelege bine cu fratele său, încearcă să sape după adevăr și să-l salveze de groaznica moarte prin o mie de tăieturi (o metodă înfiorătoare de a ucide pe cineva și una dintre cele mai crude pedepse, menite celor mai mari criminali). Ci Song descoperă niște lucruri destul de urâte despre oficialii din satul lui, inclusiv despre judecător, ceea ce îi pune viața în pericol, mai ales că el e foarte naiv la început.

Ci Song trece prin multe aventuri până să devină cunoscutul „cititor de cadavre” al Curții Imperiale, una mai interesantă decât cealaltă. Ajunge să facă și o operație cu capete de furnici. Povestea e și emoționantă. Ce mai, are de toate! Mi-a plăcut cartea! 💖

Dacă sunteți fani ai thrillerelor istorice, detective și medicale, cartea asta-i pentru voi.

Arta regală a otrăvurilor - Eleanor Herman

Mă strădui de ceva timp să termin o antologie a unor autori străini, iar în ciuda numelor mari, multe povești sunt destul de neinteresante, pentru mine cel puțin.

Totuși, una dintre ele l-a pomenit pe cardinalul Ferdinando de Medici și despre cum și-a ucis acesta fratele mai mare cu o piersică otrăvită. Procedeul a fost cam același ca în Albă-ca-zăpada. Cardinalul a tăiat piersica în două cu un cuțit care avea otravă pe o parte a lamei.

Când e vorba de familia Medici, moartea prin otrăvire a fost o amenințare pentru ei timp de generații, de aceea nu e surprinzător interesul lor pentru otrăvuri, mai ales când la vremea aia Italia era centrul comerțului cu otrăvuri, având și fabrici de otrăvuri (în care produceau și antidoturi pe care le testau pe animale sau pe deținuții condamnați).

Dacă ați auzit de Giulia Toffana, sigur i-ați asociat imediat numele cu celebra „Aqua Toffana” (o fiertură de arsenic, plumb și mătrăgună, insipidă și incoloră). Otrava asta a fost foarte populară, nu doar în timpul vieții Giuliei (care a vândut-o timp de 50 de ani, până să fie executată în 1659, și a făcut aproximativ 600 de victime, prezentând-o drept apă sfințită în sticluțe cu chipuri de sfinți pe ele sau în recipiente pentru cosmetice pentru a păcăli autoritățile), ci și după moartea ei. 

Desigur, pe la 1600, era foarte la modă să ții bestii veninoase la Curte. Chiar lui Ferdinando I (1549-1609) i s-au adus două vipere libiene. Pe vremea aceea se căuta un teriac, un antidot universal, după legenda lui Mitridate. Francesco Redi (1626-1697), care era membru al Accademia del Cimento, medic al Curții Medici, a investigat veninul de șarpe și a demontat multe din superstițiile vremii (unele spuneau că potența veninuli de șarpe era dată de dieta acestuia, alții că viperele beau vin și că saliva omului era toxică pentru șerpi, plus multe altele, care au fost preluate din lucrări vechi ale lui Pliniu și Dioscoride, acesta din urmă chiar era de părere că șarpele beat, putea vindeca propria mușcătură - iar aici e ceva adevăr în asta, pentru că mă documentam pentru noua mea carte și căutam antidoturi vechi pentru veninul de șarpe, iar majoritatea erau alcoolul și chiar veninul de șarpe, tratament folosit des de oamenii deșertului, iar cazurile în care cineva chiar murea din cauza veninului erau foarte rare, dar nu are rost să intru în detalii aici).

Otrava era foarte comună, întrucât se găsea cam peste tot, în cosmetice (acestea erau pe bază de plumb și arsenic, dar fiind destul de scumpe, nu și le permitea orcine, și nu erau folosite doar în Europa cum s-ar crede, ci și în China și Coreea erau foarte populare - iar dacă nu și le permiteau, femeile apelau la urină (asta îmi amintește de un serial coreean care avea un episod în care niște curtezane nu-și permiteau produse scumpe și apelau la niște negustori necinstiți care le vindeau pudre cu substanțe mai ieftine, dar tot la fel de toxice, cred că era vorba de serialul „Chosun Police”, dar nu sunt chiar sigură, oricum, era un serial coreean)), vinuri (unele vinuri își datorau gustul dulceag din cauza plumbului), chiar și în culorile cu care pictau (unele nuanțe de vermilion erau extrase dintr-un soi de ciupercă otrăvitoare, sau orpimentul, cunoscut mai degrabă la noi ca auripigment - un pigment natural de arsen foarte toxic), până și berarii foloseau glucoza de arsenic în berea produsă.

Oricum, asta mi-a adus aminte de „Arta regală a otrăvurilor” de Eleanor Herman. O carte fascinantă aș spune. Și nu are un stil plictisitor, dimpotrivă, autoarea prezintă istoria și cu o doză de amuzament, pe lângă detaliile interesante, e ca și cum ai sta la bârfe cu cineva. O recomand.

Muzică și Teatru pe Vinil

Zilele astea am ascultat doar operă și muzică clasică, dar cel mai adesea m-am întors la Maria Callas. Poate pentru că am început cu ea, dar alte opere interpretate de alte soprane, după ce am ascultat prima oară versiunea Mariei, pur și simply nu mă prea atrag (nici Renata Tebaldi, nici Sumi Jo, nici Montserrat Caballé), dar îmi place și Sarah Aristidou (pe ea am auzit-o în opera „Carmina Burana” de Carl Orff în interpretarea orchestrei „WDR Symphony Orchestra” - orchestră care îl are ca dirijor șef pe Cristian Măcelaru, de care am aflat și eu recent, dar omul e chiar foarte cunoscut. De Cristian Măcelaru am aflat prin intermediul Rapsodiei Române de George Enescu).

Recent, nu prea am mai apucat să citesc prea mult, dar mai încerc câte un audiobook din când în când, deși nu am reușit să ascult vreunul cap-coadă încă. Dar am găsit canalul de YouTube: Teatru pe Vinil. Mi se pare tare fain. Are și povești pentru copii, și romane. Dacă nu aveți răbdare de o carte de 300 de pagini, puteți încerca piesele special adaptate pentru ascultători, interpretate de oameni foarte cunoscuți. 

https://www.youtube.com/watch?v=2_7YY3IU8tI&ab_channel=TeatrupeVinil

https://www.youtube.com/watch?v=VU1CZWEzQDA&t=1792s&ab_channel=ClassicalMusic%2F%2FReferenceRecording

https://www.youtube.com/watch?v=cuU5sbXYAJ0 

Enciclopedia pietrelor prețioase - de Athena Perrakis

Pentru că lucram la o nouă carte, îmi cumpărasem o grămadă de cărți cu diamante și alte pietre prețioase, pentru documentare. Una dintre ele e și „Enciclopedia pietrelor prețioase” de Athena Perrakis, carte luată și la reducere de la Editura Baroque.

Personal, consider că a avut unele lucruri chiar interesante, dar pentru istorie și aprofundare recomand alte cărți. Oricum, asta e bună dacă vă interesează energiile pietrelor și cum să le utilizați.

Nu am fost dintotdeauna pasionată de pietre prețioase, de fapt, rareori le-am acordat cu adevărat atenție, deși port dintotdeauna cercei cu rubine și diamante, un inel din argint și un lănțișor de aur cu un pandantiv cu diamant, primite de la mama, care iubește bijuteriile. Poate tocmai pentru că le port de când mă știu m-a făcut să nu le acord nicio importanță, până cu vreo câțiva ani în urmă.

Aflasem de la o prietenă că la Iulius Mall avea loc o expoziție de inele și bijuterii pentru mirese în principal. Îmi amintesc că tot prin februarie era. Oricum, nu voiam să merg, dar până la urmă tot am mers, mai mult de gura mamei, că și ea voia să vadă bijuteriile. Bun, ne-am dus noi acolo. Mama și prietenele mele chițăiau vesele și tot îmi arătau în stânga și în dreapta diamante, aur, rubine, safire, smaralde și eu simțeam că mi se sucește gâtul tot uitându-mă în toate direcțiile, plus o stare de amețeală de la prețurile cu multe zerouri în coadă. Vânzătorii doar zâmbeau frumos, dar nu auzeai pe unu să explice mai multe despre bijuterii (probabil se gândeau că e la mintea găinii și era destul numai să se vadă obiectele ca să își dea seama fiecare de ce merită un asemenea preț, sau poate credeau că nu merită să dea explicații cu duiumul, când era evident că nimeni nu cumpăra nimic). Și, cum era de așteptat, nu am cumpărat nimic, dar m-au făcut curioasă. Cât valorează o piatră și ce o face așa valoroasă după criteriile de frumusețe, mai ales când frumusețea e așa subiectivă? Da, raritatea e unul dintre răspunsuri, că nu le găsești pe toate drumurile... mă refer la pietrele prețioase, nu la pietrele care chiar se găsesc pe toate drumurile.

Și din acel moment, am fost interesată de valoarea pietrelor prețioase și, treptat, am ajuns să le apreciez. Prima carte care mi-a răspuns la o parte din întrebări a fost „Pietre prețioase” de Aja Raden (în engleză se găsește cu titlul: „Stoned: Jewelry, Obsession, and how desire shapes the world”). În română o puteți găsi tot la Editura Baroque, cred. Recent nu am mai văzut-o în stocurile lor. Oricum, e o carte extrem de interesantă și dacă vreți să o și vedeți pe autoare, Aja Raden, puteți urmări un documentar din 2022, „Nothing Lasts Forever” în care vorbește tot despre diamante.

Dar să revin la „Enciclopedia pietrelor prețioase”  de Athena Perrakis și la câteva lucruri interesante (pentru mine, cel puțin):

1. În Grecia antică, adularul era numit și „afroselenă”, o combinație între numele zeiței iubirii, Afrodita, și cel al zeiței lunii, Selena. În hinduism, adularul-piersică e considerat piatra fericirii.

2. Grecii antici asociau agatul copac cu driadele, sau nimfele pădurii, și aveau credința că dacă aduceau un agat copac ca ofradă, vor intra în grațiile pădurii, de asemenea, odată cu semănatul, semănau pe câmp alături de semințe și asemenea cristale pentru a asigura o recoltă bună.

3. Irizațiile metalice ale agatului de foc sunt cunoscute ca „efectul Schiller” - o strălucire e ca piatra să strălucească din interior.

4. Alexandritul e un crisoberil și la lumină naturală e verde-smarald, iar la lumină electrică devine roșu-violet (fenomen numit „pleocroism” de la termenul grecesc care înseamnă „o mulțime de culori”). Aceste pietre sunt, uneori, mai scumpe decât diamantele. Regii și reginele credeau că le conferă putere și o domnie lungă. Numele îi vine de la țarul Alexandru al II-lea, fiind descoperit în 1830 în Munții Urali din Rusia, chiar de ziua lui.

5. Se spune că Sf. Valentin purta un inel de ametist gravat cu o imagine a lui Cupidon, ceea ce îl face piatra norocoasă tradițională pentru luna februarie.

6. În timpul Renașterii, aventurinul roz era folosit pentru a atrage dragostea și pentru a stimula fertilitatea, iar vechii egipteni îl foloseau pentru a se proteja de spiritele rele. Aventurinul verde era folosit de războinicele amazoniene pentru a le îmbunătăți vederea, și era o piatră populară și în Tibetul antic, unde oamenii o puneau pe ochii statuilor pentru a obține viziuni profetice și intuiție.

7. Legenda spune că acvamarinul a fost dintotdeauna cea mai de preț comoară a sirenelor.

8. Calcitul verde era cunoscut din cele mai vechi timpuri drept „Piatra Vrăjitoarei”

9. În mitologia chineză, se crede că, la moarte, sufletul tigrilor trece în chihlimbar, încărcându-l cu mult curaj și vigoare.

10. Numele de cinabru se spune că își are rădăcina în Marathi, un dialect indian din vest, însemnând „sângele dragonului”.

Și restul aflați singuri! 

Alte lecturi pe care le recomand tot în temă cu pietrele prețioase sunt:

„Pietre prețioase” - Aja Raden

„Diamante și Foc” - Rachelle Bergstein

„Vraja diamantelor” - Radu Nor

Și cea mai interesantă, din punctul meu de vedere: „The curious lore of precious stones” - George Frederick Kunz

Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.

Vara în care mama a avut ochii verzi - de Tatiana Țîbuleac

Mai văzusem postări pe grupuri despre cartea Tatianei Țîbuleac, dar cumva, drama unui adolescent depresiv, care voia să-i moară mama și era supărat pe toți și pe toate, nu mă atrăgea prea mult și am fost mereu reticentă în privința ei. 

Totuși, ieri am fost la o prietenă și în biblioteca ei cartea asta era pusă în față. Am întrebat-o dacă a citit-o și a zis că da și mi-a și pus-o în mâini. Nu a vrut să-mi spună mai multe detalii, doar să o citesc. Cât ea comanda ceva de mâncare și făcea ceaiul, am început să o citesc. E destul de scurtă și am terminat-o cam într-o oră.

Se citește ușor, dar protagonistul, care nu avea nimic bun de zis despre nimeni și o insultă pentru fiecare persoană întâlnită în cale, mai ales despre mama sa, pur și simplu mă enerva la culme. E foarte greu să mă regăsesc într-un personaj de genul adolescentului rebel, dar i-am înțeles stările. Nici pe parcurs nu l-am agreat prea mult, poate doar când își mai schimbase atitudinea față de maică-sa. Mie personajul lui mi-a adus aminte de Holden din „De veghe în lanul de secară” al lui J.D. Salinger - adolescentul revoltat împotriva tuturor, care nu-și găsește locul în lume (și atitudinea, dar și faptul că își iubea sora mai mică), dar spre deosebire de „De veghe în lanul de secară”(pe care am detestat-o), „Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a plăcut, pentru că transmite emoție. Pentru mama lui Aleksy am simțit doar milă și părere de rău, dar personajul ei mi s-a părut foarte interesant, complex și misterios, în comparație cu sinceritatea debordantă și foarte adesea supărătoare a fiului.

A fost o carte tristă și emoționantă.