Fenomenul Pitești - de Virgil Ierunca

Văzusem multă reclamă la cartea asta și nu prea m-a interesat, sincer, nici nu îi aruncasem vreo privire, dar o știam după titlu. Poate reținerea mea era legată de popularitatea ei sau poate nu mă pasiona prea mult subiectul închisorilor din România (deși acum, după „Fenomenul Pitești”, îl găsesc foarte interesant; cred că o altă carte foarte interesantă care îmi vine în minte acum e „N-ar face rău nici unei muște” de Slavenka Drakulic, deși încă nu-mi dau seama ce de, încă, dar îmi vine în minte un pasaj de acolo despre o definiție a răului: „răul este absența empatiei” - pe care o asociez cu ororile petrecute la Pitești).

Fratele meu a cumpărat „Fenomenul Pitești” pentru că era subțirică și atunci am citit descrierea de pe spatele ei și imediat am început să o citesc, cu multe pauze, desigur, pentru că mi-a fost greu să o termin într-o zi, în ciuda numărului redus de pagini. Evenimentele descrise sunt pur și simplu înfiorătoare.

Cartea povestește întâmplările petrecute la închisoarea din Pitești între 1949-1952, anume utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți, astfel că nimeni nu rămâne nevinovat. Victimele sunt nevoite să-și tortureze prietenii, iar aceștia la rândul lor, după „reeducare” sunt siliți să procedeze la fel, fiecare devenind pe rând victimă și călău, creându-se astfel un ciclu din care nimeni nu iese nevătămat.

S-ar crede că după atâtea orori petrecute la închisoarea din Pitești, mai mulți oameni ar ști despre ele, dar nu, pentru că a intervenit cenzura oficială a partidului comunist și tăcerea victimelor/călăilor reeducării: „odată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua să fie om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne.” (cred că de asta mi-am amintit de „N-ar face rău nici unei muște”, pentru că îmi amintesc de acolo de un episod în care un om care nu mai ucisese niciodată e pus să îi execute pe alții ca să nu îl ucidă pe el, iar asta îi distruge psihicul). Se face legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei (ca în „Posedații” lui Dostoievski, dar fenomenul e destul de comun și în cărțile cu mafioți. În „Posedații”, Stavroghin îi spune lui Verkovenski că: „ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-i ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca, odată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală.”)

După metodele cumplite de „reeducare” (metode care mi-au dat fiori și mi-au întors stomacul pe dos) a deținuților de la închisoarea Pitești, s-a dorit același procedeu și la alte închisori din țară, cu reeducații de la Pitești, dar ei au reușit să îi pună în alertă pe ceilalți, avertizându-i: „Feriți-vă de studenți ca de Satana! chiar dacă se prezintă sub masca prieteniei. Au făcut prea mult rău și unii continuă să mai facă.” Unul dintre studenți a încercat să povestească teroarea trăită la Pitești, dar era spionat de unul dintre ceilalți studenți, așa că Eugen Țurcanu îl dă ca exemplu celorlalți. Totuși, alte închisori nu erau așa izolate ca Piteștiul, de aceea, curând, s-a aflat despre cele ce se petreceau și s-a pus capăt torturii. 

Unul dintre cazurile cele mai impresionante pentru mine cred că a fost al doctorului Simionescu, care reușise să salveze vieți și în închisoare. „Reeducarea” lui începe din prima noapte, dar deși se prezintă la infirmerie cu trei coaste rupte și răni pe tot corpul, știe că nu poate spera la ajutor din partea autorităților. Reeducatorii lui chiar îl silesc să ceară pachete cu alimente de la soția lui și să o mintă că totul e în regulă. Eventual, doctorul ajunge să moară în gardul cu sârmă ghimpată, fie împins de torționarul său, fie se aruncase singur din cauza acestuia. Moartea doctorului a dus la o anchetă, de vreme ce lucrurile clar nu mai puteau fi ținute secrete.

La final se face și o paralelă foarte interesantă între reeducarea chineză și reeducarea de la Pitești.

„Fenomenul Pitești” chiar e o carte care merită citită, pentru a nu uita trecutul.

Pictat în sufletul meu - de Demetra Genevine

Pe Demetra Genevine o cunosc de pe vremea când scriam pe Wattpad. Sunt vreo nouă ani de atunci. Evident, am devenit prietene pentru că avem multe lucruri în comun, ca torturarea personajelor, cumpăratul în exces al cărților, umorul destul de creepy.

Prima ei carte (terminată) cred că a fost „Blestemul lui Cain”, apoi „Alegeri potrivite” - care a fost editată și publicată cu titlul „Pictat în sufletul meu”.

Povestea din „Pictat în sufletul meu” e una de dragoste, pierdere și regăsire.

Carola e o tânără care a pierdut din vedere ceea ce e important pentru ea și compromisurile constante o fac din ce în ce mai nefericită. Relația ei cu un bărbat mai în vârstă, Anton, scârțâie, mai ales că niciunul dintre ei nu iubește cu adevărat, ci e mai mult o relație de conveniență, pentru că ambii au probleme de comunicare și diferența mare de vârstă îi împiedică să fie mai înțelegători unul cu celălalt.

Cred că oricine se poate regăsi măcar puțin în personajele din „Pictat în sufletul meu”, romanul de debut al Demetrei Genevine. Spre deosebire de un roman de dragoste tipic, autoarea nu le oferă personajelor fericire gratuită aici, ci trebuie să se zbată ca să și-o descopere și să o păstreze prin forțele proprii, iar întâmplările prin care trec par dureros de reale. E un roman al maturizării.
Carola era o adolescentă a cărei pasiune era pictatul și spera să își urmeze visul, iar singurele ei problemele ei se învârteau în jurul unui băiat - de care era îndrăgostită lulea și care spera să o observe într-o zi și să-i întoarcă sentimentele - și școala... Asta până când tatăl ei, singurul om care a îndemnat-o să-și urmeze pasiunile, se sinucide, lăsând-o nu doar cu un șir de întrebări la care nimeni nu vrea să-i ofere un răspuns, ci și fără niciun sprijin în fața mamei ei, care are păreri radicale și vrea să „scoată om” din Carola, chiar dacă asta presupune să o priveze de dragostea maternă și sprjinul de care adolescenta are atâta nevoie pentru a trece peste pierderea suferită, ba chiar îi impune și să renunțe la pictură, pentru că „nu poate face nimic din asta”.
Personajele au probleme de comunicare, tocmai ca și în viața reală, când avem curajul să spunem tot ce știm sigur că ar răni o persoană (dar susținem sus și tare că ne preocupă doar adevărul și că e spre binele persoanei care încasează acele vorbe grele), însă rareori oferim complimente care să-i facă pe cei dragi să se simtă apreciați, măcar pentru faptul că au reușit să ne facă pe noi să ne simțim mai bine. Carola simte că nu mai e suficientă doar o relație fizică, și suferă tot din cauza asta, căci e prinsă într-o relație în care iubirea moare încet, tocmai pentru că nu i se oferă ocazia de a înflori, înăbușită constat sub buruienile reproșurilor și a vorbelor lipsite de afecțiune. Și indiferent ce ar face, rezultatele sunt inutile, mai ales când vede că bărbatul iubit încearcă să o transforme într-o versiune bolnăvicioasă a femeii ideale, la care el nu poate avea acces.

Pe Carola am înțeles-o, chiar și pe Anton și pe Simina (la Simina am oscilat cu sentimentele, dar până la urmă am înțeles de ce e așa cum e, și în ciuda dorinței ei de a fi fericită cu o iubire de poveste, știe că nu se poate mulțumi doar cu iubire și atât), în schimb, un personaj mi-a fost antipatic cap-coadă, fără pauză... sau poate cu o pauză mică... dar nu, per total m-a enervat. Cel mai mult mi-a părut rău de mama Carolei... povestea ei a fost de-a dreptul sfâșietoare.

E o carte plină de sensibilitate, despre soarta unei tinere care încearcă să se redescopere pe sine însăși sub toată tencuiala sufletească sub care s-a ascuns sau au ascuns-o ceilalți, doar de dragul unei fericiri iluzorii și din teama de singurătate. E o poveste dulce-amăruie a unui suflet pierdut și regăsit.

Vara în care mama a avut ochii verzi - de Tatiana Țîbuleac

Mai văzusem postări pe grupuri despre cartea Tatianei Țîbuleac, dar cumva, drama unui adolescent depresiv, care voia să-i moară mama și era supărat pe toți și pe toate, nu mă atrăgea prea mult și am fost mereu reticentă în privința ei. 

Totuși, ieri am fost la o prietenă și în biblioteca ei cartea asta era pusă în față. Am întrebat-o dacă a citit-o și a zis că da și mi-a și pus-o în mâini. Nu a vrut să-mi spună mai multe detalii, doar să o citesc. Cât ea comanda ceva de mâncare și făcea ceaiul, am început să o citesc. E destul de scurtă și am terminat-o cam într-o oră.

Se citește ușor, dar protagonistul, care nu avea nimic bun de zis despre nimeni și o insultă pentru fiecare persoană întâlnită în cale, mai ales despre mama sa, pur și simplu mă enerva la culme. E foarte greu să mă regăsesc într-un personaj de genul adolescentului rebel, dar i-am înțeles stările. Nici pe parcurs nu l-am agreat prea mult, poate doar când își mai schimbase atitudinea față de maică-sa. Mie personajul lui mi-a adus aminte de Holden din „De veghe în lanul de secară” al lui J.D. Salinger - adolescentul revoltat împotriva tuturor, care nu-și găsește locul în lume (și atitudinea, dar și faptul că își iubea sora mai mică), dar spre deosebire de „De veghe în lanul de secară”(pe care am detestat-o), „Vara în care mama a avut ochii verzi” mi-a plăcut, pentru că transmite emoție. Pentru mama lui Aleksy am simțit doar milă și părere de rău, dar personajul ei mi s-a părut foarte interesant, complex și misterios, în comparație cu sinceritatea debordantă și foarte adesea supărătoare a fiului.

A fost o carte tristă și emoționantă.

Curioasa lume a vinului - Richard Vine

„Repede, aduceți-mi un pocal de vin

ca să-mi umezesc mintea și

să spun ceva inteligent.”

Aristofan, dramaturg grec, 

Cavalerii (sec. al IV-lea î. Hr.)

Am luat cartea „Curioasa lume a vinului” de Richard Vine pentru că era la reducere la editura Baroque și a fost un fel de blind-buy. Nici nu plănuiam să o citesc prea curând, dar în parte m-a atras și coperta. Are titlul și versurile cu auriu și e tare drăguță, în plus, arată bine în bibliotecă, alături de celelalte cărți din colecția de la Baroque. 

Nu sunt o mare fană a vinului, prefer cidrul sau berea. Rareori mai beau câte un pahar de vin. Pur și simplu nu îmi place gustul lui. Totuși, zilele trecute am fost la petrecerea unei prietene și s-a servit vin. Nu sunt chiar sufletul petrecerii, și nici grupul nu era unul de cititori înrăiți, așa că, în afară de o introducere sumară și câteva cuvinte de complezență, am preferat să ascult în loc să vorbesc, iar seara mea a fost destul de liniștită - și nu o spun într-un sens rău, ci chiar a fost ok pentru mine. 

Atenția mea era distrasă de carafa cu vin rosé, care trecea dintr-o parte într-alta și se tot golea treptat și atmosfera devenea destul de veselă. Oaspeții apreciau vinul. Curioasă, deși am refuzat inițial vinul, am cerut și eu în cele din urmă un pahar. Am luat o gură și... nu mi-a plăcut. La început, e dulceag și are un gust ușor astringent, ca atunci când mesteci petale de trandafir, dar devine tot mai astringent, apoi alcoolul își face simțită prezența și după ce înghiți, gustul acela astringent persistă și e destul de neplăcut, pentru mine cel puțin. Mi-a trebuit curaj ca să-l încerc din nou, și de data asta l-am dat pe gât dintr-o răsuflare, numai ca să scap de el. Oare doar eu consideram gustul vinului neplăcut? Ceilalți nu păreau să aibă problema mea, dimpotrivă, unora le sclipeau deja ochii și păreau total relaxați, în timp ce-și turnau alt pahar. I-am întrebat de ce le place vinul și, pentru o clipă, au amuțit toți și și-au îndreptat privirile spre mine. Am repetat întrebarea. Reacția lor a fost una serioasă. Nu mi-au răspuns pe moment, păreau să-și cântărească vorbele, așteptând să spargă careva gheața. 

„Mie îmi place senzația aia de căldură interioară pe care ți-o dă, după ce îl bei.” - Ăsta a fost primul răspuns, apoi au curs și altele.

„Mă face să mă simt bine după ce îl beau. Complet relaxat și fără griji, parcă plutesc.”

„Mie îmi place gustul, dar nu al vinurilor dulci, pentru că mă îngrețoșează și îmi dă dureri de cap.”

„Eu prefer doar vinurile dulci.”

„Eu nu beau vinul pentru gust, ci pentru senzațiile de după.”

Pe moment, nu prea m-am gândit serios la răspunsurile lor. Toate mi se păreau cam la fel. Dar... am pierdut ultimul autobuz spre casă, iar drumul pe jos mi-a dat ocazia să-mi revizuiesc amintirile. Am avut șansa să reflectez la sticla cu vin, la minunata culoare de un roz-trandafiriu a vinului, la aroma lui plăcută... aproape că îi simțeam și gustul. Și aș zice că am devenit prieteni, măcar atât cât să-mi doresc să aflu mai multe. Și vinul are multe povești de spus!

- Simpozionul grecesc era diferit de ceea ce înțelegem noi astăzi. „Symposium” e un termen care se traduce prin „bând împreună”, așa că, evident, bărbații organizau asemenea adunări, dar scopul lor nu se axa pe prelegeri academice, ci pe delectarea cu mâncare, vin, muzică și nimfe care dansează. După ce persoanele (de regulă vreo 24) terminau de mâncat, se aduceau ca ofrande pentru zei trei tipuri de vin: unul pentru zeii mai puțin importanți, unul pentru străbuni, și unul pentru Zeus. De asemenea, era un gest lipsit de educație dacă la un „symposium” cineva bea vin neamestecat cu apă curată de mare.

- Grecii au fost prima civilizație în care oamenii beau vin în mod regulat, în mare parte, un vin alb-chihlimbariu numit Retsina, care era infuzat cu rășini de copaci (care jucau rolul de conservant, dar îi dădeau și un miros ciudățel, asemănător cu cel al terebentinei - terebentina e un lichid incolor, cu un miros puternic, și e obținută prin distilarea rășinilor de conifere).

- Societatea romană timpurie avea niște legi sălbatice. Una dintre ele, legate de vin, le privea pe femei, care nu aveau voie să îl bea (poate pentru că era asociat cu sângele lui Jupiter?). Dacă un bărbat își prindea nevasta că lua o dușcă de vin, era liber să divorțeze de ea, ba chiar s-o omoare. De asemenea, vinul se ținea și era servit în vase de plumb, care erau extrem de toxice, dar îi amplificau dulceața și aroma... (și centurile de castitate erau făcute din metale care conțineau plumb).

- La Roma (mai ales la întâlnirile de tip „convivium”) statutul social al unei persoane dicta calitatea vinului pe care îl putea servi. Gazda servea cele mai alese vinuri și mâncăruri indivizilor cu vază, iar celorlalți oaspeți le revenea alimentele și vinurile inferioare. La „convivium”, persoanele de rang inferior trebuiau să îndure insulte manifestate prin critici și glume. Tot la Roma, se consuma o jumătate de litru de vin pe zi de persoană, dar calitatea acestuia era diferită în funcție de rangul acesteia. De exemplu, gladiatorii și sclavii primeau Lora (un vin/lichid rezidual slab, obținut prin adăugarea de apă peste cojile de struguri fermentate, rămase în presa de fructe), soldații beau Mulsum (o altă „vappa”(poșircă) - cum i-ar zice împăratul Caligula - îndulcită cu miere, care se vindea la un preț convenabil și uneori mai era oferită și săracilor pentru a le obține sprijinul politic)

- Emetofilia era normală în Roma antică (nu, nu e o boală după cum s-ar crede din denumirea ei... sau depinde... înseamnă a mânca în exces). Cele mai luxoase reședințe romane aveau o încăpere specială numită „vomitorium”, iar după ce oaspeții o foloseau, se întorceau iarăși la o tură de îmbuibare. Chiar și vomatul pe trupuri goale, urmat de clătirea cu apă dintr-un recipient de aur era destul de popular și incita stimularea erotică.

Dacă v-am trezit curiozitatea, aflați mai multe din carte. Vouă vă place vinul?

„Vinul scoate la lumină secretele ascunse ale sufletului, dă putere speranței, împinge lașii să lupte, îndepărtează grijile prostești și ne arată căi noi prin care să ne transformăm dorințele în realitate.” - Horațiu, poet și filozof roman (65-8 î. Hr.)

„2000 de ani de circ” de A. Iosefini

 - Istoria minunată a unui străvechi gen de spectacol -

O carte destul de veche, publicată în 1968, pe care am luat-o de la anticariat și am uitat de ea. De când m-am decis să mai termin din cărțile necitite din bibliotecă înainte să cumpăr altele noi (e amuzant cum zic asta de fiecare dată când îmi vine curierul cu noile cărți) tot găsesc titluri interesante pitite prin rafturi. 

Cred că m-am atras cartea asta pentru că mi-a amintit de spectacolele de circ la care mergeam cu părinții când eram mică și la anime-ul „Kaleido Star” (care a fost primul sau al doilea anime pe care l-am văzut integral).

Istoria circului ne poartă în Roma antică, deși originile lui sunt mai vechi, probabil legate de hipodromurile și palestrele grecești, unde se practicau jocurile de întrecere numite „agon” (luptă). Roma imperială avea cam două preocupări: pâine și spectacole de circ (da, faimoasa „panem et circenses”). În timp, jocurile de circ au ajuns să fie foarte populare și erau organizate pe seama vistieriei publice, servind și conducătorilor ca mijloc de câștigare a simpatiei poporului. Până și împărații Neron și Caligula intrau în arene și participau la unele jocuri și întreceri, unde mereu ieșeau învingători.

Programul acestui circ cuprindea alergări de care, lupte călare, întreceri în stil grec între atleți (pugilate, lupte, fugă, sărituri, aruncări cu discul), dar în timp s-au introdus și diverse exhibiții acrobatice și chiar spectacole brutale și sângeroase, uneori mai aveau loc și simulacre de lupte navale (naumahii), care se desfășurau în arene umplute cu apă.

Spectacolele de circ cu luptele de gladiatori (lupte numite „hoplomachia”) au, probabil, o origine celtică. Romanii le-au preluat de la etrusci. La fel ca jocurile grecești, aceste lupte erau legate la început de cultul morților, făcând parte din ritualul funerar, ele înlocuind străvechile sacrificii umane (munera).  Pe pietrele funerare ale etruscilor sunt reprezentate adeseori dueluri cu lancea, în care unul dintre luptători era străpuns. Cinstirea cea mai nobilă care se putea acorda unei persoane regretate era măcelărirea unor sclavi, care uneori erau puși să se lupte între ei, vărsându-și sângele lângă rămășițele decedatului. Sângele care curgea era socotit o expiație pentru păcatele răposatului. Acest ritual avea un caracter privat, interesând doar familiile respective, dar, evident, spectacolul atrăgea și public străin, astfel că luptele au devenit spectacol public. Treptat, luptele cu gladiatori au devenit tot mai dese. 

Știam destul de multe despre gladiatori, dar nu și că existau forme de luptă din care nu scăpa niciunul cu viață: „munera sine missione”. Un gladiator căzut era imediat înlocuit cu un altul și lupta continua până la exterminarea tuturor. Mai exista și un alt procedeu la fel de teribil: cei vinovați de furturi importante, asasinate sau incendii erau condamnați să moară în amfiteatru în luptele cu gladiatori. Seneca descria cum, în asemenea cazuri, dintre doi adversari numai unul era înarmat, așa că nu îi era greu să-l răpună pe celălalt, dar pe urmă i se luau armele învingătorului și date altcuiva, și tot așa, până erau uciși toți.

Mai erau și luptele dintre oameni și fiare sălbatice, iar la acestea nu participau totdeauna gladiatori profesioniști, ci, de cele mai multe ori, erau folosiți cei condamnați la moarte și puși în arenă neînarmați. Aceste spectacole erau incredibil de apreciate de public. Cartea e plină de exemple la acest capitol, unele extrem de crude și înfiorătoare, cu felurite pedepse date condamnaților.

Epoca feudală nu a fost o perioadă favorabilă dezvoltării spectacolelor de circ. Biserica și papalitatea exercitau o influență restrictivă asupra vieții artistice a timpului, spectacolele distractive fiind considerate de inchiziție ca inspirate de diavol și reprimate cu cruzime. În Evul Mediu, totuși, cunoaște trupe de saltimbanci ambulanți (jongleri), care străbăteau orașele și satele, jucând în castele, prin piețe, cârciumi sau grajduri. Desigur, mulți dintre aceștia se ocupau și cu șarlatanii, profitând de ignoranța maselor spre beneficiul lor. Spectacolele lor aveau și multe lucruri în comun cu cele de azi, dar mai erau și cele macabre, ca saltimbancii care se devorează unul pe altul, iar scamatoriile de genul erau un bilet sigur spre inchiziție.

E o carte foarte interesantă.                                                                            

Parfum. O istorie grandioasă - Elisabeth de Feydeau

 

Mereu când vedeam prin filme medici cu măști de alea cu cioc lung (recent m-am uitat din nou la „Frumoasa și Bestia” în care am dar iar peste o mască de aia), dar nu de alea elegante pentru bal, mă întrebam cărui scop servea acel cioc lung, în afară de faptul că e destul de înfricoșător. Am aflat mai multe din cartea lui Elisabeth de Feydeau.

Aparent, acele vestimentații negre, completate de o pălărie cu boruri largi și masca înfricoșătoare, erau purtate de persoanele care se apropiau de cei cu ciumă și chiar se numeau „costume de ciumă”. Costumul de ciumă a fost conceput de Charles Delorme, medic al regelui Ludovic al XIII-lea. În acel cioc se puneau plante aromatice și parfumuri pentru purificarea aerului respirat. Pe vreme de ciumă, parfumierul avea datoria să dezinfecteze locurile, oamenii și animalele cu ajutorul parfumurilor. Tot atunci, medicii recomandau să se ardă în case „casolete”(vase în care se ard mirodenii) cu rășini aromatice (cel mai adesea tămâie, mosc, ambră, camfor, gutuie, boabe de ienupăr, ba chiar și pucioasă sau praf de pușcă).

Tot de aici am aflat (reamintit mai degrabă) de „pomander”. Acum îmi vine în minte scena din filmul „Damsel” în care protagonista e îmbrăcată pentru nuntă și, la urmă, vestimentației ei i se adaugă un glob micuț, din aur, cu o bucățică de rășină parfumată în interior. Ei bine, ăla e pomander-ul. Acest mic recipient a apărut în secolul al XVI-lea, fiind un accesoriu foarte sofisticat și semn al distincției sociale, nu doar pentru că păstra în el mosc, ambră, rășini și alte esențe parfumate, ci și pentru că era din aur sau argint, adesea incrustat cu perle sau pietre prețioase. Se prindea la centură, la gât sau pus pe deget, ca inel. Pomander-ul era recomandat mai ales împotriva epidemiilor și în caz de tulburări digestive, dar în poveștile din volumele cu proza fantastică franceză, personajele le foloseau și când treceau prin cartiere rău famate, când li se iveau cerșetori în cale (fie pentru a se feri de mirosul lor, fie pentru a impresiona prin bogăția lor).

Unul dintre leacurile de pe vremea ciumei - despre care am mai auzit și prin alte cărți, pentru că e o istorioară destul de populară - care era cu adevărat eficient, era „Oțetul celor patru hoți”. La fel cum sugerează și denumirea sa, legenda acestui produs se învârte în jurul a patru hoți, care, la începutul secolului al XVIII-lea prădau victimele epidemiei din Marsilia (Toulouse, după alte surse) fără griji, mai ales că oficialitățile orașului se confruntau cu pierderile molimei. Hoții păreau imuni la boală, iar când au fost aduși în fața tribunalului, li s-a propus eliberarea în schimbul „rețetei” imunității lor. Metoda lor era să-și frece corpul, fața și mâinile mai ales cu un macerat din oțet de usturoi și ierburi aromatice (salvie, scorțișoară, mentă, rozmarin, nucșoară) amestecate cu camfor. Rețeta lor a fost publicată și s-a dovedit foarte eficace, așa că a avut un succes răsunător și după sfârșitul epidemiei.

Alte leacuri populare erau dezvoltate în mănăstiri, cum ar fi „eau d'arquebusade” (creat în secolul al XVI-lea de călugări pentru Francisc I, care fusese rănit de o archebuză) sau „l'eau des Carmes” („Apa de melisă”) - un tonic revitalizant, creat de un fitoterapeut francez tot în secolul al XVI-lea, care a dat secretul rețetei sale unui călugăr de la mănăstirea carmeliților desculți. Altă rețetă faimoasă era „Apa Reginei Ungariei”, după o altă rețetă din secolul al XIII-lea căreia i se mai spunea în rândul alchimiștilor și „elixirul nemuririi” sau „aurul lichid/potabil” (cel după care păreau să fie înnebunite metresele franceze, doar Madame de Pompadour consuma constant acest elixir... dar în cazul ei conținea aur adevărat - mai multe informații despre asta puteți găsi în „În pat cu regele” de Eleanor Herman... sau poate era în „Arta regală a otrăvurilor”, tot de Eleanor Herman, nu-mi amintesc exact în care anume dintre ele, oricum, sunt cărți extrem de interesante pe care le recomand).

Proza fantastică franceză (volumul 1)

Aveam de ceva vreme cele trei volume cu proza fantastică franceză și cum mi-am promis să iau la citit ce cărți am prin bibliotecă, înainte să iau altele, am decis să o aleg întâi pe asta, după ce am aruncat o privire la cuprins. Titlurile sunt foarte interesante și am găsit și numele unor autori cunoscuți ca Balzac și Victor Hugo. Unele povestiri mi-au plăcut mult, altele mi s-au părut destul de seci, iar altele consider că nu prea aveau ce căuta în acest volum de proză fantastică.

1. „Diavolul îndrăgostit” - de Jacques Cazote

Povestea asta m-a intrigat, adică ideea ei, a avut niște părți interesante, dar pe alocuri a fost extrem de teatrală și... puerilă aș zice, ca să o descriu cu blândețe. Un tip întâlnește alt tip care îl învață cum să invoce diavolul pentru a-l avea ca servitor. Zis și făcut, numai că diavolul ia înfățișarea unei frumoase femei, iar tipul se îndrăgostește de ea și, eventual, se căsătoresc. Deși e fericit, conștiința îl mustră și el fuge la maică-sa, rupând toate legăturile cu fosta nevastă și căutându-și una nouă.

2. „Văgăuna mortului” - Charles Nodier

O poveste tipică. Într-un sătuc de munte se retrage un bogătaș. Acolo ridică o biserică, dă de pomană săracilor, se face călugăr și lumea îl consideră un sfânt. Are și ucenici, iar unul dintre ei îl omoară și dispare fără urmă, sătenii crezând că a făcut pact cu diavolul ca să-l ajute. Câțiva ani mai târziu, la fierarul satului cer găzduire doi drumeți. Fiecare se poartă ciudat și după ce aud povestea locală a sfântului ucis, pleacă în miezul nopții. A doua zi unul dintre ei e găsit mort într-un mod brutal, de parcă o bestie îl sfâșiase și sătenii consideră că acela era ucigașul sfântului.

3. Honore de Balzac

Are trei povestiri incluse în volum și două sunt tare interesante.

„Elixirul de viață lungă” e despre un tânăr care abia așteaptă să-i moară tatăl, ca să aibă acces la toată averea sa. Bătrânul îi făcuse toate poftele și îl răsfățase, numai cu scopul ca fiul să îi ungă trupul după moarte cu un elixir ca să poată trăi din nou. Fiul nu vrea, dar în ciuda scepticismului, încearcă exilirul pe unul dintre ochii bătrânului și îi observă efectul miraculos. Zdrobește ochiul bătrânului și păstrează elixirul pentru el. Istoria se repetă cu fiul acestuia, dar acesta îi respectă dorința și îi unge trupul până la jumătate, cealaltă nu mai apucă, deoarece bărbatul reînviat aproape că îl sugrumă. Astfel, e luat drept sfânt și dus la o biserică.

„Casa de la Grande-Breteche” e o poveste de dragoste tragică, un fel de „Meșterul Manole”.

„Biserica” e despre un tip care are vedenii într-o biserică.

4. „Diavolul adunător de zdrențe” - Victor Hugo

Titlul ăsta mi-a atras atenția, dar povestea în sine nu e grozavă. Poate mă așteptam eu la altceva. E vorba de un diavol care a adunat atâtea suflete într-un sac încât nu îl mai poate ridica și vrea ajutor. Astfel, se deghizează într-un bătrân zdrențăros și caută să-i păcălească pe drumeți să îl ajute.

5. „Procurorul” - Charles Rabou

Un procuror corupt acuză pe nedrept un om și acesta e spânzurat. După ceva timp are vedenii cu mortul, dar medicul îl asigură că nu e nimic serios și o perioadă acestea dispar... până în noaptea nunții, când înnebunește și își ucide mireasa, încercând să omoare strigoiul de fapt.

6. Prosper Merimee

Cu autorul ăsta am avut o mare surpriză. Are patru povești incluse în antologie și fiecare e surprinzătoare.

În „Venus din Ille” e dezgropată o statuie antică de bronz și protagonistul e invitat să o evalueze. Au loc multe întâmplări ciudate care au legătură cu misterioasa statuie. Pe parcurs tot îmi venea în minte acel episod din Doctor Who cu îngerii și mă întrebam dacă nu cumva povestea asta i-a inspirat.

„Lokis” aș asemăna-o cu animația „Neînfricata” la partea cu ursul, dar e mult mai faină povestea.

„Il viccolo di Madama Lucrezia” - o poveste de dragoste cu fantome și dueluri nocturne.

„Djuman” - asta e demnă de un scenariu ca în Indiana Jones, cu monștri, temple secrete, mistere, multă acțiune și lupte.

Poveștile lui Merimee mi-au plăcut cel mai mult. Asta e ceea ce numesc eu proză fantastică.

7. „Adevărata viață a Căpitanului Brulart” - Eugene Sue

Nu mi-a plăcut. Nu consider că trebuia inclusă în volum. Nu e nimic fantastic în ea, doar un consumator de opiu, care își imaginează un paradis verde cu multe femei.

8. „Un singuratic” - Paul Gavarni

La fel, nu mi-a plăcut. E vorba de un tip care adoarme într-o cafenea și visează ceva banal. Nu a fost nimic fantastic, cel puțin, nu care să merite luat în considerare din punctul meu de vedere.

Per total, e o antologie care merită citită, mai ales pentru poveștile lui Prosper Merimee și ale lui Balzac.