Războinicii Nilului - Wilbur Smith

 

Una dintre cărțile mele preferate cu acțiunea plasată în Egiptul antic. A fost chiar înainte de a citi Egipteanul de Mika Waltari, iar aceasta a fost Războinicii Nilului de Wilbur Smith.

Văzusem cu ceva timp în urmă la TV filmul „The Seventh Scroll”. Erau vreo trei părți, cred, și le așteptam cu sufletul la gură. Mi s-a părut foarte interesantă povestea, tot un gen ca Mumia, la film mă refer, cărțile sunt diferite, dar e unul din acele cazuri rare în care mi-au plăcut cam la fel de mult și cărțile și filmul. Când mă uitam pe lista actorilor de la finalul filmului, dădusem și peste faptul că se baza pe un roman al lui Wilbur Smith, The River God, și imediat mi-am notat titlul lui. Era prima oară când auzeam de el și, întâmplător sau nu, mi-a sărit în ochi la biblioteca județeană fix numele lui, la scurt timp după aceea, așa că am luat toată seria de trei romane de atunci: Războinicii Nilului, Ultimul papirus, Magul. Erau niște cărămizi, dar în mai puțin de două săptămâni le-am dat gata pe toate trei. Mi-au plăcut enorm și am mai căutat și restul cărților autorului, totuși, cu restul nu am avut același succes, nu au reușit să mă atragă și nici nu am avut răbdarea să le duc până la capăt, în schimb, inima mea a rămas la seria cu Taita.

Au mai apărut cu Taita și volume precum „Zeul deșertului” și „Faraonul”, și parcă mai erau vreo două, totuși, din punctul meu de vedere, acelea nu au farmecul primelor trei. Pentru mine, primele trei au fost grozave și își merită din plin popularitatea, restul... pur și simplu nu am rezonat cu povestea lor. La „Zeul deșertului” aveam impresia că pornisem a doua oară pe urmele Egipteanului lui Mika Waltari, dar cu niște prințese cam nesuferite la bord, iar în „Faraonul” se uitaseră detalii din volumele din urmă și un personaj mort era iar în viață.

În „Războinicii Nilului” îl întâlnim pe eruditul sclav eunuc Taita, servitorul unui nobil egiptean (nobilul era Mare Vizir), care e îndrăgostit de fiica stăpânului său, frumoasa Lostris. Aceasta captează inima bătrânului faraon, care o face regină, deși ea e îndrăgostită de Tanus, un războinic din armata faraonului. Deși e periculos, Taita își riscă viața pentru a-i ajuta pe cei doi tineri să se întâlnească, iar de aici aventura se ține lanț. Acum, să nu credeți că toată cartea e doar cu Taita care-i acoperă pe cei doi. Ceea ce reușește să surprindă de minune și să te capteze e și atmosfera misterioasă a acelor timpuri, cu luptele pentru tron și pentru apărarea Egiptului de hoardele de hicsoși, situația politică dintre regate și alte țări, și multe altele, plus o mare doză de aroganță a lui Taita (personal, nu m-a deranjat prea mult, a fost diferit de alte personaje atinse de modestie). Pe partea de documentare autorul a făcut o treabă excepțională și nu-i de mirare că a devenit un etalon cam pentru autorii și cititorii care sunt pasionați de Egiptul antic. După seria cu Taita de Wilbur Smith, am încercat romanele cu temă similară ale altor autori cunoscuți, de exemplu, Christian Jacq (de acesta am citit „Crima mumiei”, dar a fost destul de dezamăgitoare cartea și nu am mai luat altceva de acest autor, cu toate că are multe romane cu Egiptul antic, mult mai bune din ce am văzut prin recenzii, și mă tentează să mai încerc o serie de la el), dar până la „Egipteanul” de Mika Waltari și cărțile lui Paul Sussman, restul nu m-au cucerit. Wilbur Smith cu romanele „Războinicii Nilului” și „Ultimul papirus” a dat startul pasiunii mele pentru cărțile de aventuri și cum ștacheta era deja la cel mai înalt nivel, poate de aceea sunt așa pretențioasă acum în materie de romane. Dar sunt bucuroasă că am dat peste cărțile lui în liceu. Aceste două romane sunt unele dintre foarte puținele pe care le-aș mai reciti vreodată.

Arta crimei - Michael White

Tot o carte citită cu ani în urmă, dar cu care am rămas cu foarte puțin spre deloc în memorie. Nici atunci nu am fost foarte impresionată, dar mă atrăsese descrierea ei, poate și coperta. Mă atrăgeau și celelalte cărți ale autorului: Inelul familiei Borgia (mai ales asta, pentru că avea ceva legat de un schelet înnegrit dezgropat undeva pe un șantier de construcții din Londra și un ucigaș care avea ca model familia Borgia - despre familia Borgia mai citisem și în cartea lui Paul Ștefănescu cu Drama otrăvirilor), Echinox, Secretul Medici, totuși, după ce am terminat de citit Arta crimei, nu am mai simțit dorința de a achiziționa și celelalte, deși acum le-aș vrea... când nu se mai găsesc. Nu a fost o carte rea, dar nici grozavă, doar că aveam eu așteptări prea mari, mai ales că eram o fană a thrillerelor.

Ca thriller, i-a cam lipsit suspansul și criminalul a fost evident chiar imediat ce a apărut... nici nu era greu să îți dai seama cine era. Acțiunea se petrece în două planuri: prezent și trecut. În prezent, inspectorul Jack Pendragon are de furcă cu un criminal care își ucide victimele în tot soiul de moduri crude și le face să pară opere celebre ale pictorilor suprarealiști. Partea din trecut prezintă scrisorile foarte lungi ale unui personaj, care poate sau nu să fie infamul Jack Spintecătorul, către o anumită doamnă. Cele două planuri pot fi tratate ca povești separate pentru că nu prea sunt în legătură una cu alta, deși elementul lor comun ar fi că ambii ucigași se cred artiști. Ideea a fost interesantă, poate de aceea mă tentează să iau și celelalte cărți. Partea din trecut prezintă Londra victoriană și mi s-a părut interesantă cu toate detaliile acelei societăți și ale timpului (oarecum, mi-a amintit de o altă carte din categoria historical romance cu clubul Hellfire, dar nu îmi pot aminti titlul ei, în fond, nu era singura, de vreme ce în literatură e popular și clubul rebelilor din Hellfire, mai ales în cărțile din colecțiile Alma sau Iubiri de poveste).

Regele a murit - Ellery Queen (Ellery Queen Detective #23)

E a treia carte găsită la anticariat și apărută la noi din seria cu Ellery Queen și încă vânez și altele. 

Ellery și tatăl său iau masa când apartamentul le este invadat de mascați și cam sunt luați pe sus pe o insulă a bogaților Bendigo. Misterul se adâncește pe măsură ce Abel, unul dintre frații Bendigo, le spune celor doi Queen că fratele său, King, a primit o amenințare cu moartea și că vrea ca ei doi să afle cine anume era în spatele pericolului. Abel pare să aibă niște bănuieli, dar păstrează tăcerea, ceea ce îl face destul de suspicios.

Insula în sine e un mister, fiind un fel de fortăreață din Al Doilea Război Mondial, pe care frații Bendigo au preluat-o și o folosesc ca baza lor centrală. Ellery și inspectorul nu prea au mână liberă cu investigația... astfel că amenințarea, pe care King nici nu o luase în serios, fiind absolut sigur pe mecanismele sale de protecție, se adeverește.

A fost o carte bună, cu suspans, dar și cu părți care te lăsau să aduni detaliile pentru imaginea de ansamblu. Un mister detectivistic clasic.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) - Stefan Ahnhem

Am regăsit întâmplător cartea asta în bibliotecă și țin minte că a fost un cadou de la o bună prietenă (care mi-a dăruit o grămadă de alte cărți populare la momentul respectiv, din categoria thriller, ca să mă țină în pas cu noile apariții), dar mi-a luat ceva timp să-mi amintesc despre ce anume era. Ceea ce înseamnă că nu a fost prea memorabilă în cazul meu, dar îmi aminteam metodele de tortură. Mai văzusem ceva postări pe grupurile cu cărți de pe Facebook, cam tot pe atunci când era mega popular „Omul cu castane”, mulți lăudau seria cu Fabian Risk, dar curiozitatea mea nu mai e la fel de ușor de stârnit, după „Pacienta tăcută”.

Fabian Risk se mută cu soția și cu copiii lor în orașul său natal, odată cu începerea unui nou loc de muncă la Brigada de Omucideri. Deși se presupune că e în vacanță, abia se instalează în Helsingborg că și e chemat la datorie să investigheze un caz, care, întâmplător la o primă vedere, are ca victimă unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Fabian. Treptat, apar și cadavrele altor colegi, fiecare metodă de tortură de o cruzime ingenioassă și Fabian își dă seama că cineva îi vânează pe colegii săi, poate chiar și pe el.

Criminalul ăsta pare să fi fost o victimă și cam trezește simpatia, mai ales după ce vezi și ce i-au făcut cei pe care i-a ucis. Și ei și-au continuat viața fără să regrete sau măcar să-și amintească ce-au făcut. A fost victima bullyingului, în școală și chiar și după, și nici nu l-a ținut minte nimeni, aflând de el înainte de moarte, uneori nici atunci. Nu prea poți simți milă pentru victime, după ce afli ce au făcut. 

Cartea a fost publicată în 2013, iar la noi a apărut în 2018. Eu am primit-o prin 2022, când tema despre bullying îmi era deja arhicunoscută din filme, seriale, cărți, anime. Mi-a plăcut „Victimă fără chip” la momentul respectiv, nu în mod deosebit, dar a fost o carte destul de tristă, cu scene care se întâmplă mult prea des și în viața reală. Cu Fabian, în schimb, nu am prea avut răbdare. Dar e o carte interesantă.

Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton - Leonida Neamțu

 

Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.

M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.

În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent... 

„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.

În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB. 

„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...

„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.

„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere. 

„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.

„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț. 

„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.

Un fragment drăguț:

„ - Mă iubești, Nadim?

- Mda, ca și câinele pe pisică!

- Minte-mă! Minte-mă, dragule!

- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!

- Dar eu te iubesc, geme Stela.

- Tu minți totdeauna.

- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”

Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...

„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.

„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea. 

„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.

„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.

Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Armata lui Cambyses - Paul Sussman

 

Una dintre cele mai bune cărți de aventuri pe care le-am citit recent. Am devorat-o în două zile!

Citeam o postare ieri a unei scriitoare și ce spunea ea acolo era dulce-amărui și destul de trist pentru autori, anume că noi scriem cărți, dar de ce mai multe ori cititorii noștri dau peste noi decenii mai târziu, când autorii nu mai pot oferi și alte cărți unui public care de abia atunci îi descoperă, că ei nu se pot bucura de faimă în viață, decât dacă au un mare noroc. Cam așa am pățit și eu recent cu autorii peste care am dat, Paul Sussman fiind unul dintre aceștia (celălalt fiind Leonida Neamțu).

E mult de când nu m-a mai încântat așa o carte. Mi-a plăcut „Oaza ascunsă” de Paul Sussman, dar începutul ei a fost destul de greoi și chiar de câteva ori aproape renunțasem la ea, dar am reluat-o după ceva timp și acțiunea se cumula treptat, devenind tot mai alertă, până când nu am mai putut s-o las din mâini. De aceea am decis să citesc și „Armata lui Cambyses” - pe care o aveam deja în colecție, încă de pe vremea când mă documentam pentru „Văpăi de dragoste și diamant”, deși, când am văzut că e roman, am lăsat-o deoparte atunci. Am aflat și că autorul a lucrat ca arheolog în Egipt, iar descrierile romanelor sale par fascinante pentru cineva pasionat de Egiptul antic. Clar voi lua și restul cărților autorului.

„Armata lui Cambyses” m-a impresionat. Pornisem de la premisa că voi avea o aventură interesantă, dar pe parcurs lucrurile s-au complicat și aici chiar pot spune că răsturnările de situație m-au luat cu totul prin surprindere, iar asta e foarte rar pentru mine de la o vreme. Ce mi-a plăcut a fost și misterul polițist, care îți dă toate piesele la îndemână, fără ascunzișuri (mda, aici îmi vin în minte popularele „Camerista” de Nita Prose, „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, „Să nu mă minți” de Freida McFadden - care au un mare hype cam degeaba din punctul meu de vedere, iar ție ca cititor ți se ascund detalii importante din acțiune și doar te trezești că ți le trântește autorul din senin și ăla ar trebui să fie un plot twist inteligent... asta e trădare; încă țin minte ce trădată și dezamăgită am fost la finalul acestor cărți, practic, le citești numai pentru acea întorsătură de situație pe care unii o numesc „nemaipomenită”, ei bine, nu regret să îi dezamăgesc când spun că e destul de întâlnită în literatură și cu mult mai bine executată, dar, din păcate, cărțile acelea nu sunt prea populare și nici nu se vorbește prea des despre ele... iar „Armata lui Cambyses” e și ea parte din categoria asta). Deși aveam toate detaliile la îndemână și bănuiam un plot twist, la astea nu mă așteptam, de aceea sunt așa de încântată. Acțiunea în sine m-a ținut cu sufletul la gură, devenind tot mai interesantă cu fiecare capitol.

Recunosc că l-am subestimat pe inspectorul Yusuf Khalifa, dar s-a dovedit un detectiv pe cinste, chit că părea să funcționeze doar pe bază de țigări și părea să umble după cai verzi pe pereți.

Prologul începe cu o scenă din trecut, la fel ca în „Oaza ascunsă” unde 80 de preoți fac o sinucidere ritualică, dar în „Armata lui Cambyses” e despre distrugerea unei armate întregi din cauza unei uriașe furtuni de nisip.

Apoi acțiunea revine în prezent, unde Tara Mullray, fiica unui arheolog celebru, e invitată de tatăl ei în Egipt, pentru a-și petrece vacanța. Tânăra acceptă, mai ales că își dorește să îmbunătățească relația cu tatăl ei, de vreme ce acesta e și bolnav cu inima și se teme de o despărțire dureroasă de el, deși ea a avut mereu impresia că bătrânul a pus mereu mai presus munca lui de arheolog decât familia sa.

Totuși, când ajunge la aeroportul din Egipt și așteaptă în zadar toată noaptea ca tatăl ei să vină să o ia, furioasă, decide să meargă la situl arheologic din Saqqara, unde lucra el. Și aici găsește ușa închisă și cere cheile de rezervă ale unui muncitor de la barieră, iar când intră în casă găsește cadavrul tatălui ei. Aparent, murise chiar în seara în care trebuia să meargă după ea la aeroport și Tara are impresia că a fost cineva străin în casa lui, căci simțise miros de tutun, iar tatăl ei nu fuma. În plus, era cineva care o urmărise de la distanță când ea se plimba prin jurul casei, iar persoana aceea o urmărise și la hotelul unde se cazase.

Tara vorbește cu ambasada, dar autoritățile se poartă destul de dubios și dau de înțeles că nu o iau în serios când ea le spune că e posibil să fie urmărită de cineva extrem de periculos, care are probabil legătură și cu o serie de crime privind niște antichități furate sau un mormânt nou nedescoperit, care ar putea fi mai important decât s-ar crede la o primă vedere.

Singurul ajutor pe care se poate baza Tara acum e acela al lui Daniel - un fost elev al tatălui ei și chiar fost ei iubit, care o părăsise cu șase ani în urmă pentru a-și urma visul de a săpa în Valea Regilor. În ciuda reținerilor ei și a durerii care încă îi apasă sufletul, se simte încă atrasă de el... astfel încât să pornească pe urmele armatei dispărute a lui Cambyses.