Narațiuni detective într-un tempo clasic, monoton - Leonida Neamțu

 

Am ales cartea asta la plesneală din bibliotecă, dar mă bucur că am făcut-o, după ce mai avusesem cu câteva luni în urmă o tentativă s-o lecturez și renunțasem pentru că începusem altele cinci și nu prea voiam ceva „detectivistic”.

M-a prins după două pagini și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o. E o colecție tare faină, cu mult umor bun (mă tot ducea cu gândul la Nae Lăzărescu și Vasile Muraru). Chiar nu mă așteptam să-mi placă așa mult, a fost o surpriză plăcută. Credeam că va fi una dintre cărțile alea foarte serioase, dar bune pentru zilele monotone și ploioase, dar am găsit mult umor și mi-a dat o stare de bine și o porție zdravănă de râs. Cărțile umoristice nu prea se numără printre alegerile mele și nici nu se întâmplă prea des să dau întâmplător peste una, de aia nu pot decât să fiu încântată de așa o întâmplare fericită cu „Narațiuni detective” de Leonida Neamțu.

În carte, premisa pornește de la niște inși adunați la o cabană, iar obiceiul lor e să povestească ce întâmplări interesante au trăit sau despre care au auzit. La cârciuma „Capra Verde” se adună obișnuiții casei: profesorul Halalaie, Sergiu Ceclan, Silviu Balamela, Dan Leordeanu, V. - fostul detectiv particular al Agenției Lăzău, Americanul, Johnny Holliday, Lupul, Jderul și un personaj presupus a fi inexistent... 

„Inocența unei amazoane” - e prima povestire a lui V. - fostul detectiv particular și cu ea se deschide șirul poveștilor detectivistice. V. povestește despre primul lui caz ca angajat al inexistentului detectiv celebru Bonifaciu Lăzău și cum a luat ființă Agenția Lăzău... în care Lăzău are niște fixații și nu se arată niciodată clienților. Stilul e comic și savuros , iar umorul la tot pasul. V. e pus de G. (care are și el tot soiul de idei ridicole... pe care le pune oricum în practică) să joace rolul marelui detectiv fictiv Bonifaciu Lăzău (de care nu a auzit nimeni până atunci, dar G. tot dă anunțuri pe la ziare despre deducțiile lui Lăzău și tot îi crește faima). V. e pus în rolul lui Lăzău, dar cum el poartă cârje și nu prea pare mare detectiv pentru nimeni, clienții îl iau drept asistentul lui Lăzău... iar V. nu știa nimic despre munca unui detectiv, dar rezolvă cazul accidental... și are legătură cu o ploșniță cu trei picioare.

În „Fixațiile domnului Bonifaciu Lăzău” apare polițistul Iuga Martin (cu care ne vom întâlni și în povestirea „Inocența unui alungător de furnici”), care lucrează la un caz foarte interesant și îi cere ajutorul lui Lăzău, dar se alege doar cu asistenții V. și G. și tot rezolvă cazul. Ideea cazului - metoda crimei - am mai întâlnit-o (chiar în unul din filmele cu Ip Man) și în alte cărți (acum îmi vine în minte cea cu cotletul din „Murder on the Menu”), dar e mereu interesantă și motivul... a fost unic. Are loc o crimă și martorul care sare în ajutorul ei e un bâlbâit, iar de aici se ajunge la tot felul de neînțelegeri amuzante, mai ales că bâlbâiala martorului îl cam bagă în bucluc și de aici începe toată tărășenia cu BIB. 

„Noaptea lupilor” - povestea lui Sergiu Ceclan e un fel de basm polițist care mi s-a părut cam dubios la început, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune povești din volum, cu toate că mi-am dat seama din prima cine era criminalul. Mi-a adus aminte de filmul acela cu polițistul care investiga niște cazuri de crimă ale unui „vârcolac” sau ceva lup imens, dar făptașul erea un tip de peste doi metri înălțime, care se costuma într-un animal... nu mai știu cum se chema filmul, dar nu e chiar vechi, de prin 2017 parcă, iar cartea „Narațiuni detective” a fost publicată în 1978...

„Barul Negru de la Casablanca” - e povestea lui Silviu Balamela (comediantul grupului de povestitori, ale cărui comentarii mereu stârnesc râsul, dar exprimă totodată și ceea ce gândește cititorul uneori). Balamela spune o poveste din tinerețea sa, în care era lefter, dar tot voia o excursie la o agenție dubioasă, așa că se împrumută de la toți unchii și prietenii lui ca să meargă la Barul Negru de la Casablanca - o locație exotică despre care habar n-avea unde era, dar doar pe aia și-o permitea. Evident, tânărul amorez e vizitat de o cadră de la agenție care bea de stinge și îl testează cam cât poate el bea până să se îmbete, iar când merge cu avionul la Barul Negru i se dă de băut chiar în avion, astfel că toată călătoria lui e cam în ceață și când se trezește din beție e deja în patul său, acasă. Complet lefter și cu memoria aproape ștearsă. Fusese adus acasă chiar de pilotul avionului, care observase cât de lefter e Balamela și îi promite că va veni a doua seară la el ca să-i propună ceva legat de o afacere bănoasă. Dar pilotul e ucis și Balamela se joacă de-a detectivul, intrând numai în necazuri care-i învinețesc ochii.

„Nori de mărgean, trecătoare iluzii” - povestea profesorului Halalaie prezintă un caz de preluare a identității, un doctoraș tânăr care-și ia palme degeaba de la iubita lui, care crede că el vrea să atenteze la fecioria ei, când el, săracul, voia doar să „sondeze imposibilul” prin casa unuia dintre pacienții săi și să caute mărgean, plus ingeniosul și mirobolantul robinet făcător de bere. 

„Frumoasa și misterioasa ucigașă de la hotelul PAX” - povestea lui Dan Leordeanu e una dintre cele mai bune și mai amuzante din volum. Doctorul Claudiu Negrea călătorește cu avionul spre Paris, iar pe drum i se cam aprind călcâiele după ghida lor, Ana Tirescântea. Fiind o tipă tare frumoasă, ea frânge ceva inimi în avion și ciufulește și câteva pene (chiar și mutre, când e cazul), astfel că își creează cam mulți dușmani printre călători, dar și un înfocat admirator: Claudiu Negrea. Ana e implicată într-o crimă și arestată pe baza a mai multor mărturii ale celor pe care-i avea în grijă. Claudiu ajunge în tot felul de situații, printre care îl învață o „înjurătură atlantidă” pe patronul unui bar, pentru că „așa era moda”. Simpatică povestea.

„Profesorul avu o mișcare de spaimă” - o poveste a personajului Harvey (străinul misterios care nu e Harvey, ci... surpriză), cred că e singura mai serioasă. O glumă care se sfârșește prost pentru glumeț. 

„Gheara de pisică” - povestire în trei acte a pictorului Nadim. A fost cea mai amuzantă povestire, cel puțin în primele două acte, iar finalul a fost neașteptat.

Un fragment drăguț:

„ - Mă iubești, Nadim?

- Mda, ca și câinele pe pisică!

- Minte-mă! Minte-mă, dragule!

- Nu sunt în stare nici măcar să mint. Doar știi! Niciodată!

- Dar eu te iubesc, geme Stela.

- Tu minți totdeauna.

- Dacă n-aș minți, dacă n-aș minți, iubitule, ar însemna să tac - să tac veșnic!”

Povestea e despre un orășel liniștit în care are loc o crimă, apoi încă una, ținta fiind pictorii, iar singurul indiciu e o gheară de pisică...

„Norii celeilalte lumi” - povestea lui Sergiu Ceclan. Asta a fost singura cu care nu prea am rezonat. A fost interesantă pe alocuri, dar și absurdă. Mi-a dat impresia că citeam ceva în stilul lui Haruki Murakami combinat cu ceva „Alice în Țara Minunilor”, dar versiunea cu război și spioni. Destul de ciudățică. Am înțeles la urmă despre ce era vorba, dar nu se numără printre preferatele mele. A avut și momente profunde, totuși.

„Inocența unui alungător de furnici” - alt caz al fostului detectiv particular V. în care o blondină superbă îi cere ajutorul în găsirea unei comori de pe o navă scufundată. Previzibilă, dar drăguță povestea și amuzantă. La fel ca Balamela, și eu mă întrebam pe parcursul ei dacă alungătorul de furnici a reușit să alunge furnicile... dar voi veți afla dacă citiți povestea. 

„Destinul cel blestemat al comorilor” - aici avem parte de lădițe cu banane, plopi ucigași, bețivi profesioniști, alchimiști, picioare cu șase degete, zgârciți care-și economisesc și viața numai ca să nu plătească niște pită, și comori dispărute, plus niște schițe simpatice cu cifruri secrete.

„Misterul celor două capete de lemn” - „iraționalul transcendental sau în transcendentalul irațional” - asta descrie perfect povestea asta scurtă a personajului inexistent.

Ce carte faină! M-a făcut curioasă și în legătură cu alte cărți ale lui Leonida Neamțu.

Umbra lui Thot - Michael Peinkofer

 

Titlul și descrierea de pe spate m-au dus cu gândul la „Mumia”, așa că am vânat-o pentru o vreme (descopăr tot mai multe titluri pe care editura Rao le publica înainte, dar care nu mai sunt valabile acum pe site, așa că îmi tot încerc norocul pe la anticariate, iar acolo unele prețuri pentru o carte care nu mai e pe piață e exagerat, din fericire, am găsit-o pe asta chiar la Rao, la un preț decent).

Cartea asta a fost cu suișuri și coborâșuri pentru mine. Începutul ei m-a făcut să o las baltă de mai multe ori, mai ales dialogurile care păreau un fel de piesă de teatru clișeică și repetitivă. Apoi m-am uitat la anul apariției ei, 2007, și atunci nu am mai judecat-o așa aspru, dimpotrivă, mi-am dat seama că eu o priveam din prisma noilor apariții de filme și romane, mă refer la purtarea personajelor și la replicile lor, care pe alocuri fie păreau rupte din filme și clișeice, fie păreau în genul unui NPC dintr-un joc, în care ți se dă o misiune și mergi să o îndeplinești.

Cred că mulți autori au fost fascinați și inspirați de misterul din jurul lui Jack Spintecătorul, iar eu am găsit și altele de la editura Rao în care era prezent acest personaj, printre care, în afară de „Umbra lui Thot”, mai sunt și „Arta crimei” de Michael White și „Dosarul Dracula” de James Reese. În „Umbra lui Thot” e un fel de combinație între Mumia, Indiana Jones, Bridgerton și Jack Spintecătorul.

În carte sunt câteva întrebări fără răspuns, de exemplu, ce se petrecuse în trecutul lui Sarah Kincaid, sau de ce a murit Maurice du Gard (scena aia mi s-a părut că a fost inclusă doar de dragul dramatismului și pentru că, în ciuda talentelor sale de prezicător care „vâna dragonul”, personajul ăsta nu prea avea vreun rol acolo, decât să facă pe misteriosul și să dea răspunsuri pe jumătate), erau și altele, dar nu vreau să dau spoilere.

Sarah mi s-a părut cam enervantă uneori. Una dintre scenele acelea e chiar când îi întrerupe planul unui agitator care stârnea revolta împotriva regalității în publicul londonez sărac, din cauza crimelor Spintecătorului. Intervenția ei mi s-a părut de-a dreptul stupidă și ridicolă, nici autoritățile nu îl băgau în seamă pe acel ins, dar se bagă ea repede din motive de loialitate față de Coroană - loialitate care nu m-a convins. Toți observau în tăcere, doar ea era mai cu moț și trebuia să atragă ura mulțimii neprivilegiate și să-și demonstreze verbal loialitatea. Ca să se arate că e o mare feministă, tot comenta la orice îi spunea acel căpitan cu atitudine de cavaler, care voia să o protejeze de pericolele călătoriei, dar atitudinea ei doar dădea de înțeles cu aroganță că îl considera un prostănac. Mie tipul mi s-a părut chiar simpatic de la o vreme.

Scena cu răpirea... se putea și mai bine. Din momentul ăla a devenit foarte previzibilă acțiunea și a fost deja evident și cine era maestrul din umbre. Atunci chiar mă întrebam dacă să lecturez mai departe sau să o las baltă.

Partea cu Egiptul a fost destul de interesantă și aventurile s-au ținut lanț de acolo, deși, și acolo au fost părți repetitive (de exemplu, când erau ei atacați în oază și tot încercau de două pagini cam să-și vândă pielea cât mai scump).

Dacă vreți o lectură ușoară, nepretențioasă, de vacanță sau weekend, e ceea ce trebuie. Mi-a stârnit interesul și cu următorul volum. Totuși, dacă vreți aventuri și romane excepționale cu Egiptul antic, recomand „Egipteanul” de Mika Waltari, primele trei volume din seria cu Războinicii Nilului de Wilbur Smith („Războinicii Nilului”, „Magul”, „Ultimul papirus” - astea mi se par cele mai bune, de la „Zeul deșertului” încolo seria și-a pierdut farmecul din mai multe motive), plus „Oaza ascunsă” sau „Armata lui Cambyses” de Paul Sussman.

Armata lui Cambyses - Paul Sussman

 

Una dintre cele mai bune cărți de aventuri pe care le-am citit recent. Am devorat-o în două zile!

Citeam o postare ieri a unei scriitoare și ce spunea ea acolo era dulce-amărui și destul de trist pentru autori, anume că noi scriem cărți, dar de ce mai multe ori cititorii noștri dau peste noi decenii mai târziu, când autorii nu mai pot oferi și alte cărți unui public care de abia atunci îi descoperă, că ei nu se pot bucura de faimă în viață, decât dacă au un mare noroc. Cam așa am pățit și eu recent cu autorii peste care am dat, Paul Sussman fiind unul dintre aceștia (celălalt fiind Leonida Neamțu).

E mult de când nu m-a mai încântat așa o carte. Mi-a plăcut „Oaza ascunsă” de Paul Sussman, dar începutul ei a fost destul de greoi și chiar de câteva ori aproape renunțasem la ea, dar am reluat-o după ceva timp și acțiunea se cumula treptat, devenind tot mai alertă, până când nu am mai putut s-o las din mâini. De aceea am decis să citesc și „Armata lui Cambyses” - pe care o aveam deja în colecție, încă de pe vremea când mă documentam pentru „Văpăi de dragoste și diamant”, deși, când am văzut că e roman, am lăsat-o deoparte atunci. Am aflat și că autorul a lucrat ca arheolog în Egipt, iar descrierile romanelor sale par fascinante pentru cineva pasionat de Egiptul antic. Clar voi lua și restul cărților autorului.

„Armata lui Cambyses” m-a impresionat. Pornisem de la premisa că voi avea o aventură interesantă, dar pe parcurs lucrurile s-au complicat și aici chiar pot spune că răsturnările de situație m-au luat cu totul prin surprindere, iar asta e foarte rar pentru mine de la o vreme. Ce mi-a plăcut a fost și misterul polițist, care îți dă toate piesele la îndemână, fără ascunzișuri (mda, aici îmi vin în minte popularele „Camerista” de Nita Prose, „Pacienta tăcută” de Alex Michaelides, „Să nu mă minți” de Freida McFadden - care au un mare hype cam degeaba din punctul meu de vedere, iar ție ca cititor ți se ascund detalii importante din acțiune și doar te trezești că ți le trântește autorul din senin și ăla ar trebui să fie un plot twist inteligent... asta e trădare; încă țin minte ce trădată și dezamăgită am fost la finalul acestor cărți, practic, le citești numai pentru acea întorsătură de situație pe care unii o numesc „nemaipomenită”, ei bine, nu regret să îi dezamăgesc când spun că e destul de întâlnită în literatură și cu mult mai bine executată, dar, din păcate, cărțile acelea nu sunt prea populare și nici nu se vorbește prea des despre ele... iar „Armata lui Cambyses” e și ea parte din categoria asta). Deși aveam toate detaliile la îndemână și bănuiam un plot twist, la astea nu mă așteptam, de aceea sunt așa de încântată. Acțiunea în sine m-a ținut cu sufletul la gură, devenind tot mai interesantă cu fiecare capitol.

Recunosc că l-am subestimat pe inspectorul Yusuf Khalifa, dar s-a dovedit un detectiv pe cinste, chit că părea să funcționeze doar pe bază de țigări și părea să umble după cai verzi pe pereți.

Prologul începe cu o scenă din trecut, la fel ca în „Oaza ascunsă” unde 80 de preoți fac o sinucidere ritualică, dar în „Armata lui Cambyses” e despre distrugerea unei armate întregi din cauza unei uriașe furtuni de nisip.

Apoi acțiunea revine în prezent, unde Tara Mullray, fiica unui arheolog celebru, e invitată de tatăl ei în Egipt, pentru a-și petrece vacanța. Tânăra acceptă, mai ales că își dorește să îmbunătățească relația cu tatăl ei, de vreme ce acesta e și bolnav cu inima și se teme de o despărțire dureroasă de el, deși ea a avut mereu impresia că bătrânul a pus mereu mai presus munca lui de arheolog decât familia sa.

Totuși, când ajunge la aeroportul din Egipt și așteaptă în zadar toată noaptea ca tatăl ei să vină să o ia, furioasă, decide să meargă la situl arheologic din Saqqara, unde lucra el. Și aici găsește ușa închisă și cere cheile de rezervă ale unui muncitor de la barieră, iar când intră în casă găsește cadavrul tatălui ei. Aparent, murise chiar în seara în care trebuia să meargă după ea la aeroport și Tara are impresia că a fost cineva străin în casa lui, căci simțise miros de tutun, iar tatăl ei nu fuma. În plus, era cineva care o urmărise de la distanță când ea se plimba prin jurul casei, iar persoana aceea o urmărise și la hotelul unde se cazase.

Tara vorbește cu ambasada, dar autoritățile se poartă destul de dubios și dau de înțeles că nu o iau în serios când ea le spune că e posibil să fie urmărită de cineva extrem de periculos, care are probabil legătură și cu o serie de crime privind niște antichități furate sau un mormânt nou nedescoperit, care ar putea fi mai important decât s-ar crede la o primă vedere.

Singurul ajutor pe care se poate baza Tara acum e acela al lui Daniel - un fost elev al tatălui ei și chiar fost ei iubit, care o părăsise cu șase ani în urmă pentru a-și urma visul de a săpa în Valea Regilor. În ciuda reținerilor ei și a durerii care încă îi apasă sufletul, se simte încă atrasă de el... astfel încât să pornească pe urmele armatei dispărute a lui Cambyses.

Agonie mentală - Veit Etzold

 

Descrierea cărții m-a atras, iar de acest autor citisem și prima carte din seria cu Clara Vidalis, „Tăietura finală”, și mi se păruse interesantă, deși, după atâtat timp, nu pot spune că a fost memorabilă. Oricum, dacă în „Tăietura finală” observasem repetițiile și alte lucruri care se adunaseră, dar nu le dădusem importanță, concentrându-mă la lectură, de data asta au devenit deranjante. De fapt, e ceva ce observasem din primul volum, anume că personajele expun o idee, iar Clara o reia și ea, de parcă ea e cea care o exprimase, iar ceilalți urmează logica ei. La drept vorbind, personajul ăsta nu a făcut prea multe pentru investigație, doar devenise ținta criminalului pentru că se apropia de el... dar toată echipa ei se apropiase de el prin deducții formulate înainte de a le repeta Clara.

Plus, se exprima o idee sau mai multe într-un dialog, apoi acestea se regăseau și mai târziu în alte părți din carte, formulate cam la fel ca prima dată, dar de parcă erau noi pentru personaje. Una din scenele astea e cea legată de versetele biblice pe care MacDeath (parcă el era) le găsise deja pe net și le interpretase deja, cu repetițiile Clarei, evident, dar ei mai au nevoie de o interpretare (care, surpriză, în mare e tot la fel ca aceea a lui MacDeath) de la un exorcist al Vaticanului - cred că ăsta a fost inclus prea „in your face”, deși nu prea era nevoie de el pentru detectivi, pentru că ei își dăduseră deja seama ce urmărea Dragonul, așa că din punctul ăla a devenit extrem de previzibil romanul. Fără explicațiile celorlalți, care îi dădeau mură în gură, Clara nu a dedus singură mare lucru... dar ea e cea luată în vizor de criminal... faza asta mi-a adus aminte de „Cartea morților” de Patricia Cornwell, unde și protagonista aia e vizată de un criminal doar pentru că e personaj principal. La o anumită scenă, tot cu exorcistul, mi-a amintit de niște informații pe care le mai întâlnisem și în „Secretul Genezei” de Tom Knox, cea cu sacrificarea primului născut unui zeu. Criminalul e super deștept și poliția nu are habar unde și cum să îl prindă, dar brusc devine... naiv... și o confruntă pe Clara față în față... ca să fie în gloria ei prinderea unui alt ucigaș celebru.

Cartea nu e rea, mi-a plăcut mare parte din ea, exceptând părțile repetitive, și e un thriller care se citește rapid. Nu s-a făcut abuz de trecutul traumatic al Clarei, ci s-a pus accentul pe caz. E o lectură care merge dacă vrei un thriller alert. O să caut și restul seriei.

Au fost menționate și drogurile naziste și ceva detalii despre câteva programe secrete ale naziștilor, ca „Viking”. Mi s-au părut interesante, m-am gândit la jocul Outlast, primul din serie, și la „Naziștii și drogurile” de Norman Ohler.

Înainte de furtună - Diane Chamberlain

„Înainte de furtună” a fost prima mea carte citită de la această autoare, și ultima, de altfel, pentru că povestea m-a înfuriat la momentul respectiv și m-a descurajat din a alege și alte cărți de Diane Chamberlain, deși era foarte populară atunci. Totuși, după atâția ani, a fost destul să mă uit la copertă și mi-a revenit în minte cam toată acțiunea cărții și personajele, oricât de antipatice au fost, a fost o carte de impact, care mi-a rămas în memorie.  

Laurel Lockwood făcuse greșeala de a bea când era gravidă cu Andy, spunându-și că nu are nimic, e doar suc de fructe alcoolizat, iar copilul de naște cu probleme. Din cauza asta, simțindu-se vinovată, ea devine o mamă extrem de protectoare, cel mai adesea ignorându-și fiica mai mare și revârsându-și toată afecțiunea și protecția spre Andy.

Totuși, Laurel e forțată să revină la realitate din cauza unui incident în care suspiciunile se îndreaptă asupra lui Andy. La un eveniment social al bisericii locale are loc un incendiu și lumea începe să-și pună întrebări, iar indiciile arată că Andy e cumva implicat. Laurel vrea să îl protejeze cu orice preț, dar tocmai grija ei față de un copil, îl îndepărtează pe celălalt.

„Înainte de furtună” e o dramă de familie, sunt probleme de comunicare între membrii ei și favoritismul unui singur copil în detrimentul celuilalt. Personajele... adevărul e că nu mi-au plăcut și nu m-am putut atașa de ele, dar fiecare dintre ele are și bune și rele, le poți înțelege deciziile și acțiunile și sentimentele. 

Țipăt în tăcere - Angela Marsons

 

Aproape întotdeauna când încep o nouă serie polițistă dau peste un caz strâns legat de trecutul personajului principal, și nici cartea „Țipăt în tăcere” nu face excepție. Sinceră să fiu, imediat ce am citit descrierea cărții, prologul și primele cinci capitole, deja îmi dădusem seama cine ar fi fost făptașul... și, din păcate, am avut dreptate... cam atât de previzibile erau întorsăturile de situație... și au fost folosite deja prin alte cărți și filme. De fapt, aici cred că sunt eu de vină, de vreme ce citesc constant thrillere - la un moment dat se cam pierde farmecul și rar mai găsesc ceva care chiar să îmi mențină interesul. Cartea nu e rea, dacă nu te uiți la thrillere polițiste și nu le citești des, atunci e o alegere potrivită, dar dacă ești familiarizat cu ele... nu e wow.

De regulă, încerc să evit primul volum al unei serii polițiste tocmai pentru că nu prea vreau să fac cunoștință cu trecutul traumatic al detectivului (un detectiv mereu are un trecut traumatic, de aia vrea să ajute lumea să nu mai treacă și alții prin experiențele acelea... dar când dai peste similarități la mai multe personaje din cărți, se cam pierde efectul scontat și atunci vrei doar să afli despre rezolvarea cazului, fără să pătrunzi în viața detectivului), dar din seria cu Kim Stone doar pe ăsta l-am luat, mai mult de curiozitate din cauza numeroaselor recenzii bune de pe Goodreads și a recomandărilor de pe grupuri. Pe mine nu m-a impresionat. Cazul începuse interesant, dar aveam permanent starea aceea de deja vu și nerăbdare, tocmai pentru că bănuiam unde se îndreapta. Stilul nu e rău, dar nici nu m-a acaparat, mai ales la descrierea personajelor, tachinarea dintre ele, per total, dacă citești o serie polițistă vei întâlni în echipa detectivului cam aceleași personaje, iar la „Țipăt în tăcere” îmi venea în minte seria cu Alton și Kane de la D. K. Hood, deși nu sunt similare, aveau același vibe. Dacă aș fi citit-o prin 2015, când a apărut, sunt sigură că mi-ar fi plăcut mult, dar acum mi s-a părut chiar banală.

Nu știu dacă voi continua seria, deși am auzit că volumul doi, „Jocuri mortale” e mult mai bun. Cred că am nevoie de o pauză lungă de la thrillere polițiste psihologice, pentru că din cele recent apărute și citite nu m-a impresionat nici măcar unul și doar am adăugat mai multe titluri la grămada cu cărți la care am renunțat.

Împărăteasa - Shan Sa

 

„Împărăteasa” de Shan Sa redă viața romanțată a lui Wu Zetian, o femeie-împărat a Chinei. Am citit în adolescență carte asta și mi s-a părut ciudățică, dar interesantă, iar recent mi-am adus aminte de ea când i-am zărit coperta în bibliotecă și am recitit-o, dar de data asta știam ceva mai mult despre istoria acestei femei. 

În carte, Lumină e un personaj destul de complex, care trece prin diferite etape ale vieții și adună tot mai multă experiență. De la copilăria lipsită de griji, viața ei se schimbă brusc, când e silită să stea o perioadă la o mănăstire ca să se roage pentru o rudă decedată, astfel, relația cu familia ei se răcește, dar apoi revine la ei și, la vârsta de 13 ani, devine concubina concubina împăratului Taizong, de acolo viața ei schimbându-se radical. 

După moartea lui Taizong, tradiția impunea ca fostele concubine să se radă în cap și să plece la o mănăstire budistă, în plus, relația dintre fiul împăratului cu o concubină a acestuia era considerată un incest, dar relația dintre Gaozong și Wu Zhao începuse de dinainte de moartea împăratului, iar după ce ea a petrecut câteva luni la o mănăstire, Gaozong a lăsat-o gravidă și, eventual, ea s-a întors la curtea imperială.

E interesant că în carte, după revenirea de la mănăstire, Lumină se întâlnește cu concubina Xiao, de care voia să scape împărăteasa Wang, iar aceasta îi spune:

„Știu că împărăteasa te-a adus înapoi la palat ca să-mi fure suveranul. Află c-a împins în brațele lui mai multe alte nefericite. Din păcate pentru ea, astăzi, în Cetatea Dinăuntru, eu comand inima Maiestății Sale. Toate femeile care au vrut să-mi fure acest privilegiu au sfârșit rău. Unele mor fulgerate de mânia Cerului, altele sunt trimise în Palatul Rece. Cunoști locul ăla ca de gheață, unde femeile putrezesc în temnițe umede și în propriul rahat? Mă apucă râsul când mă gândesc la toate frumusețile alea ajunse pe o grămadă de bălegar! Luna trecută, împăratul mi-a permis să trimit acolo o scorpie care a vrut să mă otrăvească. Știi ce-a pățit? Am pus să i se taie brațele și picioarele și am aruncat-o într-un butoi mare cu vin. A murit beată!”

Unele surse spun că Wu Zetian și-a ucis propria fiică și a dat vina pe împărăteasa Wang și pe consoarta Xiao, scăpând astfel de amândouă. Și le-a aplicat aceeași pedeapsă ca aceea descrisă în acest fragment. Dar în carte Wu e ceva mai potolită în cruzime. În roman, cele două sunt osândite la 100 de lovituri de bici, dar ambele mor în timpul pedepsei, iar trupurile lor sunt date leoparzilor. 

Cartea descrie obiceiurile acelor timpuri și arată ce cuib de vipere era curtea imperială chineză în perioada Tang: fiecare complota cu fiecare, trădările și asasinatele erau ceva la ordinea zilei, un conducător trăia mereu cu spaima otrăvirii, asasinării, loviturilor de stat. În ciuda exceselor ei, a „sinuciderilor”, a eliminării persoanelor incomode, împărăteasa Wu Zetian se dovedise a fi un conducător bun pentru poporul ei, dar nemiloasă cu cei de la curtea imperială, viețile lor fiind tratate fără respect. Un astfel de moment e acela în care împărăteasa Wu prinde de veste că la un banchet un nepot și o altă rudă apropiată se ceartă din cauza unei prostii, iar la câteva zile după aceea sunt siliți să se sinucidă.

Față de realitatea istorică, Lumină din „Împărăteasa” e ceva mai plăcubilă, nu cu mult, dar puțin mai umană. Nu poți empatiza cu ea, dar nici nu o poți urî, în schimb îți dai seama că o poți respecta pentru ambiția ei, felul în care câștiga pe alții de partea ei, chiar și prin teama ce o inspira, detașarea ei de anumite experiențe personale pentru a se concentra pe imaginea de ansamblu cu adevărat importantă, chiar dacă însemna să-și lovească propria familie, sau dimpotrivă, ignorarea lucrurilor importante pentru că era sătulă de lumea de intrigile de la palat, totuși, spre deosebire de împărat, care era mai mult o marionetă pe tron, și a concubinelor a căror simplă dorință era să atragă atenția împăratului și să obțină favoruri și titluri, Wu se mai gândea și la oamenii de rând. 

Shan Sa a prezentat o lume fascinantă în „Împărăteasa” și se vede documentarea și atenția la detalii. Stilul e aproape poetic, când citești ai permanent o stare ireală, de vis, aproape de un magic realism, în timp ce călătorești în China antică alături de un personaj excepțional care te ghidează prin viața sa.