Conacul Roselor - Maria Philip

 În zilele ploioase de toamnă, mirosul fructelor coapte, al strugurilor dulci (deja mă gândesc la must) și al frunzelor de nuc îmi dau o stare romantică. Tot ce vreau atunci e să mă culcușesc cu o pătură pufoasă în jurul umerilor, o pisică pe genunchi, un pahar cu vin roșu alături și o carte romantică în mâini (toamna îmi dă o stare melancolică, așa că atunci, deși e mare vibe cu cărțile thriller și horror, eu prefer o lectură ușoară, un cozy mystery sau romance). Iar „Conacul Roselor” de Maria Philip e o carte perfectă pentru zilele mohorâte de toamnă.

Gladys e o tânără frumoasă și inocentă, un spirit liber, dar cum a trăit izolată de societate și fără părinți care să o învețe ce se cuvine și ce nu pentru o domnișoară de origine nobilă, nu e încorsetată de regulile rigide ale acesteia, având un caracter mai degrabă rebel, până apare în scenă William. Bărbatul pătrunde în viața tinerei brutal, încercând să secere obiceiurile ei de zi cu zi care i se par de-a dreptul scandaloase și încearcă să îi impună standardele de educație și decență ale unei tinere nobile tipice. Totuși, Gladys nu e dispusă să renunțe la libertatea ei, doar de dragul de a intra în rând cu lumea, indiferent cât de chipeș ar fi noul ei tutore și oricât de tare i-ar bate inima în preajma lui.

Gladys m-a cucerit imediat, pentru că iubește pisicile, cu William nu am fost pe aceeași lungime de undă de la început, prea făcea pe șeful, dar până la urmă au fost amândoi adorabili. Mi-a plăcut cum se lăsa cu scântei de fiecare dată când William și George erau în aceeași încăpere, iar schimbul lor de replici m-a amuzat copios.

„Conacul Roselor” e o carte scurtă și lejeră (am lecturat-o în vreo două ore), acțiunea se derulează foarte rapid, iar personajele sunt atât de vii, încât te trezești la urmă cu un mare zâmbet pe buze.

100 de femei afurisite - Hannah Jewell

 

Titlul cărții m-a atras imediat și m-am uitat la cuprinsul ei, când o răsfoiam la librărie, iar cum am văzut nume cunoscute (Jang-geum, Hatshepsut, Seondeok, Zenobia) am adăugat-o în coș. Dacă aș fi citit și unul sau două  capitole, nu aș fi luat-o.

La început, mi s-a părut interesantă, umoristică pe alocuri, dar tocmai folosirea asta excesivă a umorului m-a făcut să-mi pierd interesul după vreo trei capitole. Scriitura autoarei mi s-a părut o bătaie de joc, pur și simplu enervant fără limite, cu multe înjurături, comentarii ironice de prost gust care se repetau cu nemiluita, multe glume nesărate, majoritatea legate de bărbați, inclusiv viețile femeilor despre care a scris cartea erau tratate cu superficialitate și cu lipsă de interes. Am avut impresia că autoarea adunase câteva informații pentru a face un fel de stand-up comedy cu articole de blog, ceea ce m-a iritat la culme. Cu atâtea „glume” la fiecare paragraf aproape, e greu să reții ceva din puținele detalii prezentate, mai ales intercalările dintre lucruri moderne cu cele antice. Ideea cărții a fost bună, dar execuția e stupidă. Dacă prezenta și numai câteva lucruri despre aceste femei, fără comentariile ei repetate și de prisos, cartea nici nu ar fi avut 458 de pagini, ci cu mult mai puține.

Partea bună e că acum am o listă cu numele unor femei despre care aș vrea să aflu mai multe și pentru asta trebuie să mă documentez singură. Nu recomand cartea pasionaților de istorie sau celor care vor să afle mai multe detalii și să învețe. Din punctul meu de vedere, cartea asta e făcută la mișto. Sigur, mai sunt autoare care prezintă fapte istorice incluzând câteodată un umor subtil, fără a exagera, cum ar fi Eleonor Herman (autoarea cărților „În pat cu regele”, „În pat cu regina”, „Arta regală a otrăvurilor”, „Să i se taie capul”) sau Antonia Fraser („Vasul mai slab”, „Reginele războinice”), dar nu e deranjant și nu o iau pe arătură, concentrându-se pe istorie, fapte atestate, documente, fără a fi plictisitoare, dar fiind o plăcere să le citești. 

„100 de femei afurisite” de Hannah Jewell nu-și atinge scopul, pentru că, în loc să îmi trezească interesul și tratând totul ca pe o glumă,  a făcut în așa fel încât să uit cam tot ce ține de femeile prezentate de ea (exceptând Hatshepsut - despre care am făcut o documentare temeinică pentru că mă interesa istoria ei, Zenobia, despre care citisem o grămadă despre ea din „Reginele războinice” a Antoniei Fraser, Seondeok - pentru că e și un serial coreean „The Great Queen Seondeok” și preferata mea e Jang-geum, mai ales după serialul coreean, chit că e o versiune romanțată a vieții ei). Așadar, Hannah Jewell nu e o autoare pe care să o mai caut pe viitor. 

Cafea cu gheață - Diana Boitor

Azi am avut chef de plimbări prin ploaie și de o cafea cu gheață. Asociez Ziua Îndrăgostiților cu violetele, flori care au fost inițial simbolul acestei zile, poate pentru că mereu îmi revine în minte o legendă cu Sf. Valentin. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era întemnițat pentru propovăduirea creștinismului, a zdrobit violetele care creșteau în apropierea celulei sale ca să facă cerneală, apoi a folosit acea cerneală pentru a-i scrie o scrisoare fiicei temnicerului său (pe care o lecuise de orbire), semnând-o „Al tău, Valentin” - și dând astfel startul corespondenței romantice.

V-ați plimbat vreodată prin ploaie cu un buchet de violete? E de vis. Din păcate, de o cafea cu gheață nu am avut parte, dar gâtul meu nu se plânge. În plus, i-a ținut locul cartea „Cafea cu gheață” de Diana Boitor.

Violetele semnifică modestia, calitate pe care Melody, protagonista romanului, o posedă din plin. Abandonată de mică și crescută prin orfelinate, Melody își dorește doar o viață liniștită. Își câștigă existența făcând curățenie prin casele celor care o angajează - un job aparent normal... dacă nu ar fi aflat ce secrete sumbre se petrec într-o anumită casă. Încă naivă, nu înțelege ce se întâmplă decât când proprietarul o atacă.

Implicarea poliției o deznădăjduiește pe Melody, speriată că nu se va putea apăra și își va petrece viața la închisoare. Totuși, își găsește un aliat și un prieten în Simon, polițistul desemnat să investigheze cazul ei.

Povestea lor începe cu înfiriparea unei prietenii, apoi a unei legături mai profunde, ce se dezvoltă treptat în dragoste. E o poveste de dragoste drăguță, numai bună de citit pentru îndrăgostiți și nu numai. O să vă ofere fluturi în stomac!

 

Mumia

 Când eram mică, primul film care m-a impresionat a fost „Mumia” cu Brendan Fraser și Rachel Weisz. Aveam vreo cinci ani și la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare? (asta te întrebau toți adulții și atâta erai în centrul atenției cât erau interesați de răspuns, cel puțin în cazul meu), contrar așteptărilor, răspunsul meu nu era „doctoriță” sau „profesoară”, ci „detectiv aventurier arheolog, expert în culturile antice și în descifrarea hieroglifelor”. Cu un asemenea răspuns nu primeam decât un „aha” sau un „ah, ce drăguț” și gata cu momentul meu de atenție, mă întorceam la căscatul gurii la discuțiile adulților, până am ajuns să îi evit pe musafiri, rugând-o pe bunica să inventeze minciunele cum că nu eram acasă când urmau să ne viziteze. În fond, puțin le păsa acelor oameni că o mucoasă de cinci ani se zgâia sau nu la ei. Mă simțeam în plus oricum în prezența lor.

Revenind la film, are comedie, acțiune, aventură, dragoste, o poveste foarte interesantă, cam în geul celor cu Indiana Jones. În 1923, vânătorul de comori Rick O'Connel descoperă legendarul oraș antic egiptean Hamunaptra, în care faraonii și-au ascuns bogățiile. Totuși, deasupra ruinelor din deșert planează și blestemul lui Imhotep, un preot condamnat la Hom-Dai, un ritual prin care, pe lângă faptul că era mumificat de viu, era osândit să sufere chiar și în viața de apoi. Cred că am văzut filmul de cel puțin cinci ori și are de fiecare dată același farmec. M-a surprins și jocul actorului din rolul secundar (i-am uitat numele), fratele lui Evelyn, Jonathan, mai ales că l-am revăzut în serialul Spartacus (în care joacă și actrița din serialul cu Xena, prințesa războinică) și tot nu mă puteam obișnui cu el în rol oarecum negativ. Mi-au plăcut așa mult filmele, încât am luat și cele două cărți pe baza filmelor, ambele de Max Allan Collins.

Am văzut și alte filme cu mumii. E reușit și cel din 1959, cu același titlu: The Mummy. Despre cel mai nou, din 2017, cu Tom Cruise... a fost poveste interesantă, dar mereu am avut impresia că i-a lipsit sarea și piperul, așa că tot Brendan Fraser e neegalat pentru mine.

Am încercat și romanul „Mumia” de Anne Rice, dar am renunțat după primele capitole (începuse fain, dar devenise plictisitor). De fapt, am încercat și alte cărți ale autoarei și mi-am pierdut interesul de fiecare dată. Era o modă când eram în liceu și vampirii ei erau foarte populari pe atunci la noi, de aceea am încercat și eu, ba chiar cumpărasem și toată colecția, deși citisem câteva fragmente înainte și nu mi s-a părut prea interesant (da, le-am luat pentru că mă influențase „moda”). Când m-am apucat de „Interviu cu un vampir” mi-am dat seama că nu e de mine și am început alt volum (aveam vreo 7 sau 8 luate), s-a întâmplat la fel, abia rezistasem 30 de pagini cu chiu, cu vai și mi-a părut imediat rău că am luat cărțile. Am revenit iar la „Interviu cu un vampir”. Povestea în sine mi s-a părut plictisitoare, tărăgănată, repetitivă, iar după ce am tras de mine cât pentru 50 de pagini și nu mi se schimba părerea și citeam din încăpățânare, am renunțat pur și simplu și m-am simțit așa ușurată. Cărțile le-am făcut cadou unei prietene, care avea o mare pasiune pentru vampiri, dar deși îmi povesteste mereu cărțile cu vampiri și monștri seducători pe care le-a mai adăugat în colecția ei, sau filmele și serialele (practic, m-a înnebunit cu Academia Vampirilor, Twilight, Casa Nopții, seriile Blade, Underworld și Blood Ties) despre acești vampiri nu mi-a spus decât că nu i-au plăcut și că a făcut și ea cadou cărțile alea mai departe (și nici măcar nu am fost supărată că a dat cadoul de la mine altcuiva). N-am vrut să renunț așa ușor la o autoare așa populară ca Anne Rice, așa că am început „Vremea Îngerului”, primul volum și singurul pe care îl mai aveam de Anne Rice din întreaga mea bibliotecă, și da, rezultatul a fost același. Mi-am dat seama că nu am rămas cu nimic în urma acelei lecturi, uitasem cam tot, așa că nu am mai încercat nimic de la ea și nici nu mă tentează. Între primele mele lecturi din liceu și asta cu îngerul trecuseră mulți ani, dar nu mi-a trezit interesul nici acum, am avut aceeași impresie ca atunci. 

Revenind la cărțile cu mumii, Bram Stoker, pe lângă „Dracula”, mai are și o carte intitulată „Rubinul celor șapte stele” - o poveste captivantă cu misterul unei regine egiptene. Aceasta mi-a plăcut în mod deosebit și o recomand, e una dintre cele mai bune pe care le-am citit, amintindu-mi oarecum și de „Războinicii Nilului” de Wilbur Smith.

Vacanță

 

Zilele trecute am mers într-o scurtă vacanță la Ceahlău. 

Evident, planificasem călătoria de aproape o lună, inițial, dorindu-ne să vizităm toată țara, dar se tot ivise câte ceva și a trebuit să o tot amânăm. Totuși, cum concediul mamei se termina într-o săptămână, am hotărât să plecăm. Scurtasem mult vacanța și am zis că măcar două zile să ne relaxăm.  

Eu eram încredințată că nu va fi un drum obositor și că voi rezista la cele peste patru ore cu mașina dus, și patru ore întors, dar s-a dovedit că m-am înșelat. După aproape două ore ajunsesem la limită și nici medicamentele nu mă mai ajutau. Tata a făcut multe popasuri, am luat-o ușor prin parcuri, pe la baraj, Cheile Bicazului (credeam că-mi dau duhul la toate serpentinele alea), Cascada Duruitoarea, lacul Izvorul Muntelui și, în cele din urmă, am urcat și până în vârful Ceahlăului (mi-a trebuit mai bine de două ore să urc scările până în vârf și am făcut o febră musculară de groază, care m-a ținut vreo trei zile, dar peisajul acela a meritat tot efortul). Călătoria a fost foarte obositoare pentru mine și, deși mi-au plăcut peisajele, nu m-aș încumeta să mai parcurg acel drum prea curând. 

M-am ales cu niște amintiri faine și amuzante, într-o oarecare măsură. Tatei i s-a stricat aparatul de aer condiționat, iar cum eu nu suportam curentul din mașină, care mă făcea să mă simt și mai rău, am pus întâmplător un concert de colinde cu Tudor Gheorghe. A avut efectul scontat și a adus iarna în mașină, ba chiar mi-a trezit pofta de poezii, mi-a dat idei de carte nouă și dorința de a merge la iarnă la un concert al acestuia. Desigur, nu e prima oară când mă gândesc la asta, doar că de fiecare dată am avut ghinionul ca biletele să se epuizeze înainte  să apuc să cumpăr unul. Cel mai mult mi-a plăcut ieșirea cu familia și mi-a prins bine călătoria ca inspirație. Drumul prin pădure, cu munții îmbrăcați în valuri verzi de brazi și lacurile de un albastru ireal au fost ca un vis. Avem o țară minunată.

Un vrăjitor din Terramare - de Ursula K. Le Guin

 Mi-a trebuit două zile să termin primul volum din seria Earthsea, „Un vrăjitor din Terramare” și mi-a plăcut enorm. O aveam de ceva timp pe listă, dar când le-am pus în ordine am deschis primele pagini și nu m-am mai putut opri.

Cu câțiva ani în urmă am văzut filmele după cărți, dar primul volum e pur și simplu grozav, cu mult diferit față de filme.

Ged e un copil de fierar cu un mare dar asupra magiei, însă nu știe de acest lucru până nu rostește o vrajă asupra caprelor pe care le păștea, auzită de la vrăjitoarea satului. Aceasta îi recunoaște talentul și îl ia în grija ei, învățându-l tot ce știa.

Satul lui Ged e atacat de un grup de războinici, iar el reușește să salveze oamenii cu puterile sale, iar la scurt timp e luat ca ucenic de vrăjitorul Ogion Tăcutul. În timpul uceniciei sale i se pare că nu avansează deloc, așa că deschide cărțile interzise ale maestrului său, eliberând ceva întunecat, ceva fără nume.

Ged alege să-și părăsească maestrul și să meargă la școala de magie din insula Roke. Acolo își face un prieten, Vetch, dar și un rival, Jasper. Ged o orbit de mândrie și decide să facă o vrajă interzisă doar pentru a se da mare în fața lui Japer și a băieților din școală, însă consecințele sunt devastatoare și el eliberează un Fără Nume. E salvat din ghearele creaturii cu greu, dar pentru Ged nu mai există niciun loc sigur, căci Nenumitul îl vânează.

E o carte despre prietenie, curaj, aventuri pe mare și pe uscat. O recomand iubitorilor de fantasy și nu numai.

Dama de pică - de Cătălina Pană

 „Dama de pică” prezintă drama unei tinere care pleacă din țară cu un bagaj de vise și multe speranțe, dar nu se poate debarasa de amintirile trecutului pentru a îmbrățișa ceea ce-i oferă prezentul.

Cred că fiecare dintre noi se poate regăsi măcar puțin în personajul Ioanei. Pe parcursul lecturării eu am tendința uneori de a auzi în minte diverse melodii, pe care le asociez cu cartea în sine și ulterior, când le ascult, îmi revine în minte cartea respectivă sau un anumit personaj. Evident, aici mi s-au învârtit prin minte trei melodii: „Du-te dor” de Aurel Moldoveanu - poate pentru că Ioana mi s-a părut așa „autohtonă” oriunde ar fi mers și cu oricine s-ar fi întâlnit, în plus, consider că li se cam potrivește melodia celor doi îndrăgostiți; „Hai vino iar în gara noastră mică” și „Poker Face” (la faza cu poșeta și piperul am râs de aproape am făcut pătrățele și tot auzeam în minte „p-p-p-po-po-poker-face” la reacțiile Ioanei și cam la toate boacănele ei).

Am descoperit că am multe în comun cu acest personaj iubibil: bomboanele cu marțipan, vinul rece, o copilărie fericită. Cel mai reprezentativ citat din carte pentru mine a fost:

„Mi-e dor de mine. Mi-e dor de Ioana cea veselă și zglobie, care purta neobosită ghiozdanul în spate 7 kilometri până la școală și iar 7 înapoi, dar care nu se plângea de greutatea lui. De Ioana care aștepta răbdătoare vaca să se adape ca să o ducă înapoi pe izlaz la păscut, iar ea, fetița de 13 ani, să se poată afunda iar între paginile unei cărți bune. Mi-e dor de Ioana cea care număra stelele în timp ce asculta concertele brotacilor de pe marginea buruienoasă a canalului și de Ioana cea care împletea mătasea păpușoilor, transformați brusc în prințese de poveste așteptând broscoi pe care să îi salveze cu sărutări.”

E un citat care îți trezește dorul în suflet.